Relatiile dintre Biserica ortodoxa din Moldova si cea din Transilvania
 

M-ar interesa relaţiile dintre cele două Biserici de-a lungul istoriei, mai ales pentru perioada dinainte de 1918 . Poate mă ajută cineva cu ceva sugestii bibliografice ( o carte, un studiu, etc.), exceptând Istoria B.O.R. a părintelui Păcurariu despre care ştiu .
Mulţumesc!

Nu stiu daca s-a scris o carte strict despre relatiile dintre Biserica din Transilvania si cea din Moldova. Poate daca citesti despre ortodoxia din Moldova si cea din Transilvania de-a lungul timpului, vei gasi ceva. Si eu am citit ce a scris Pr.Păcurariu. Foarte interesante informatiile. Poate gasesti ceva si aici:

Preot Profesor DUMITRU STANILOAE: UNIATISMUL DIN TRANSILVANIA--INCERCARE DE DEZBINARE A POPORULUI ROMAN

In atasament este putina istorie despre Biserica din Moldova si problemele ei cu Bizantul. Am sa mai caut sa vad poate gasesc pana la urma ceva mai concret.

De ce doresti sa aflii relatiile ortodoxe dintre Transilvania si Moldova, daca imi permiti sa intreb?

Multumesc ! Am de făcut o lucrare şi nu prea dispun de timp.

Din ce stiu Nicolae Iorga a mai scris cate ceva.

Am aflat ca Sfantul Paisie de la Neamt nu prea accepta in manastire calugari veniti din Transilvania. Din cauza influentei catolice.

Referitor la aceasta tema am avut ocazia sa citesc cartea RAZBOIUL SI BIBLIA-Nicolai Valimirovici. Mi se pare ca abordeaza in mare parte ceea ce se discuta aici; o recomand ca sursa de documentare!

Dihotomie
 

Despre dihotomie
Printre primele lucruri pe care ni le insusim in copilarie este deprinderea de a cunoaste si intelege lumea (si pe noi insine) intr-un mod dual; orice exista e de doua feluri sau are doua parti, distincte si ireductibile (bine/bun si rau, frumos si urat, drept si nedrept, adevar si minciuna, etc). Convingerea ca tot ceea ce ne inconjoara este polarizat intr-un mod fundamental se formeaza in planul emotional la o varsta la care nu suntem in masura s-o gandim si analizam. Si ramane acolo, ascunsa, toata viata.

Regasim doctrina polarizarii in invatatura crestina: Bine si Rau sunt cateorii disjuncte, alb sau negru, cu foarte putine nuante de gri la mijloc. Exista Dumnezeu si Satan, intelepciune divina si intelepciune seculara, credinciosi (adica „noi”) si eretici/necredinciosi/alte religii (adica „ei”).
Dihotomia nu e numai tehnica. O congregatie crestina, oricat de mult s-ar implica in programe sociale si oricat ar incerca sa-l iubeasca pe cel de „aproape” , membrii ei vor ramane profund convinsi ca relatia lor cu viata se defineste altfel, ei sunt inauntru si salvati, iar ceilalti sunt in afara si condamnati.

Intr-un plan diferit, dualismul crestin imparte lumea in natural si supranatural. Pe de o parte sunt lucrurile pe care le vedem si cu care interactionam. Pe de alta parte exista realitatea cu care ne vom intalni dupa moarte. Distinctia e clara, cele doua taramuri sunt separate, chiar daca unii pot avea darul de a trece granita in ambele sensuri.

Dincolo de felul in care ne raportam la lume, efectele polarizarii ne afecteaza intr-un mod profund individual, creeaza in noi o personalitate duala. Pe de o parte, suntem antrenati sa intelegem vointa lui Dumnezeu si pastram legatura cu El. Ne bazam pe parintii spirituali pentru a se pronunta asupra a ce-i bine si ce-i rau. Aceasta parte a personalitatii noastre rejecteaza descoperirile stiintei atunci cand se opun invataturii si credintei si accepta ca in anumite circumstante legile naturii pot fi suspendate.
Pe de alta parte, avem o personalitate de zi-cu-zi, care ne caracterizeaza cand traim intr-un mediu ne-religios. Ne bazam pe stiinta ca sa intelegem lumea si pe inteligenta, bun-simt, harnicie si noroc pentru a ne asigura traiul. Desi stim ca Isus si Petru au mers pe apa, rejectam ideea ca fiind o varianta viabila in caz de inec. Aceasta parte a personalitatii noastre e condusa de gandul „Dumnezeu ii ajuta pe cei ce se ajuta singuri”. Cealalta, cea ce se bazeaza direct pe Dumnezeu, revine numai in caz de criza.

Dualismul va fi parte din noi, cat va fi lumea. Si ce daca?!

Si totusi, polarizarea nu e solutia nici unei probleme; poate fi un mod de a intelege intrebarea, o metoda de analiza, dar nu raspunsul. Analiza e importanta, identifica partile intregului si ne permite sa intelegem cum functioneaza ele. Grecii au analizat modele de gandire, crestinii doctrina, fizicienii natura, medicii corpul uman.
Analiza e buna pana la un punct. Pentru ca dezmembrand intregul in partile componente dispar fortele ce le tineau impreuna, partile apar polarizate si polii in conflict - un conflict ce nu exista cand vedem intregul. Dihotomiile de tip substanta (materie, structura, cantitate) vs. forma (model, ordine, calitate) produc conflicte false.
Dihotomia ne face sa interpretem gresit opozitia aparenta a partilor, atunci cand sunt izolate si scoase din intreg. Daca impartim oamenii in albi si negri, ne alegem cu un conflict fals. De fapt, diferentele dintre indivizi (sau dintre generatii, parinti si copiii) sunt mult mai importante decat cele dintre albi si negri.

Secolul XX se remarca printr-o deplasare catre intreg, ca patern in gandire. Proprietatile partilor nu mai sunt vazute ca proprietati intrinseci ale intregului ci sunt intelese diferit in contextul intregului. Asa cum fizica cuantica ne arata (dramatic), nu exista parti componente! Ceea ce numim parte nu e decat o retea de relatii imposibil de separat.

Dihotomia ne ajuta sa intelegem lumea pana la un punct si implica riscuri. Cand partea devine o entitate absoluta, mai importanta decat intregul, conflictele false si adesea fatale sunt inevitabile, mergand uneori pana la distrugerea intregului. Cand tot ceea ce e in jurul e polarizat si in lupta cu sine, cand oamenii sunt impotriva oamenilor cu toata durerea si distrugerea ce insotesc lupta lor, poate ca in astfel de cazuri dualismul ar trebui evitat.

Eu, unul, deşi ar trebui să fiu obişnuit cu deraieri de topicuri, continui să mă mir: ce legătură este între panseurile asta şi tema topicului ? Aici, noi vorbim despre pereţi, iar dv aţi socotit potrivit să vă plasaţi nuca.

Despre utrenie şi sensul ei în sfănta biserică
 

u trenia este una din cele şapte Sfinte laude sau sljube ale Bisericii prin care preamărim pe Dumnezeu, Îl lăudăm şi-I mulţumim pentru darurile Sale cele bogate, rugându-L ca în ziua ce începe să binecuvânteze lucrul nostru spre a ne fi nouă de mare folos şi a ne împlini cu prisosinţă rostul nostru.

Se numeşte utrenie fiindcă se săvârşeşite în cipele dimineţii, când toată făptura tresaltă de bucurie la apariţia Dumnezeiescului dar al lumii, proslăvind pe Cel ce a zis ''să fie lumină" pe pământ (Facerea, 1,3), pe Cel ce se îmbracă ''cu lumina ca şi cu o haină'' (Ps. 103,2), ''căci lumina este dulce şi plăcută înaintea ochilor să privească soarele" (Eccl. 11,7).

În rânduiala ei la acest ceas de început al zilei stă mai presus de toate gândul Sfânt de cinstire în cântări de slavă pe Cel ce a răsărit, acum pentru mântuirea noastră, pe "soarele dreptăţii" (Maleahi, 3,20), pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care tot faptul dimineţii, "când se lumină de ziuă" (Mat. 28,1) a biruit moartea şi prin strălucita Sa Înviere a răscumpărat neamul omenesc.

Pe aceste temeiuri biblice stând şi din aceste gânduri duhovniceşti izvorând, utrenia este într-adevăr slujbă de laudă şi de cântări de biruinţă, aşa cum cu veacuri înainte, spusese Proorocul Maleahi (3,20) că"va răsări pentru voi ... Soarele dreptăţii cu tămăduire venind în razele Lui şi veţi zburda".

Întru ajungerea acestui scop, în bogatul şi variatul ei cuprins, sunt rânduite rugăciuni, psalmi ai Proorocului David, cântări şi imne duhovniceşti, pericopele evanghelice şi vieţile Sfinţilor de peste tot anul. Toate sunt culese din Sfânta Scriptură sau au fost alcătuite sub inspiraţie biblică de Sfinţii Părinţi. Prin ele Sfânta Biserică desfăşoară înaintea fiilor săi duhovniceşti toate faptele şi măririle lui Dumnezeu de la începutul mântuirii din Dumnezeiasca viaţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Prea Sfinte Sale Maici, virtuţile Sfinţilor bineplăcuţi Domnului, cum şi neîncetate şi stăruitoare chemări şi îndemnuri de îmbunătăţire, duhovnicească prin rugăciune, pocăinţă, credinţă, iubire de Dumnezeu şi de oameni.

De aceea, cu Sf. Simeon al Tesalonicului, îndemnăm pe bunii noştri credincioşi ca să ia parte cu râvnă sporită la acestă slujbă, să înveţe o parte din înălţătoarele ei cântări, pentru că sunt "şi mărturisire şi grăire despre Sfânta Treime", despre întrupare, răstignire şi înviere şi despre toate tainele şi faptele mântuirii. Atunci vom putea grăi cu vrednicie, împreună cu Sf. Biserică: "Slavă Ţie Celui ce ne-ai arătat nouă lumina".