Au murit pentru libertatea noastra!
 

Doamne ajută!
În aceste zile de pregătire pentru Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, să ne amintim, cu profund respect şi sinceră recunoştinţă, de sacrificiul tinerilor care, cu 22 de ani în urmă, şi-au dat viaţa pentru ca regimul totalitar comunist să fie învins, iar poporul român să-şi redobândească libertatea politică şi, nu în ultimul rând, religioasă.
Ne putem bucura în mod deschis de sărbătoarea creştină a Crăciunului, datorită faptului că, acum 22 de ani, creştini curajoşi şi mărturisitori au murit eroic strigând că Dumnezeu există! Să nu-i uităm niciodată!

Dumnezeu să-i odihnească în pace împreună cu toţi eroii din toate timpurile!

"Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa." (Evrei13, 7)

Să nu-i uităm niciodată,Dumnezeu să-i odihnească în pace.
 

Doamne ajută!
Aş dori să adaug faptul că am cunoscut personal un credincios deosebit de smerit şi sincer în trăirea principiilor evanghelice, care a participat la revoluţia din 1989 şi a fost arestat de către autorităţile comuniste. A fost torturat în închisoare atât de cumplit, încât a trebuit să fie internat de urgenţă în spital... are şi acum probleme de sănătate din cauza torturii fizice suferite atunci. Soţia lui a fost arestată împreună cu el şi, deşi era însărcinată, a fost maltratată fără milă. Din fericire, în mod miraculos, după tot ceea ce a suferit, această creştină a născut un copil sănătos. Aceşti doi credincioşi, pe care-i cunosc destul de bine au o smerenie admirabilă şi preferă să nu vorbească despre ceea ce au suferit pentru curajul lor de a participa la revoluţie. Erau studenţi amândoi atunci... ca şi mulţi alţii care au suferit, sau chiar au fost ucişi doar pentru că au dorit să fie liberi, aşa cum Dumnezeu i-a destinat a fi.

Da...
Dumnezeu să fie cu sufletele lor!

Dumnezeu sa-i ierte si cu sfintii sa-i numere! Doamne ajuta!

Intr-adevar bun subiect...
Mare pacat pt risipa de suflete tinere care s-a facut atunci ,fie ca Domnul Sa le rasplateasca jertfa lor nevinovata!

Asta au crezut ei poate..din pacate realitatea a fost alta.
Pacat ca mai sunt atat de multi romani care nu reusesc sa inteleaga asta.

Un subiect delicat,cu care eu nu prea sunt deacord. Lipsesc cateva aspecte:

1. In dembrie '89 NU a fost revolutie,a fost lovitura de stat!
2. Mi se pare prea tras de par termenul "si-au dat viata pentru libertate". De parca ar fi vrut vreunu sa moara... A iesit lumea in strada la gramada (efectul de turma specific),s-a deschis focul (evident,s-a tras la gramada) si care a fost sa moara,a murit. Acum ii face eroi ai revolutiei! De ce? Dintr-o banalitate?
3. Pana la urma pentru ce s-au "jertfit"? Pentru a avea parte de ce am avut dupa '89 si avem si in prezent? In cazul asta preferam sa nu fi iesit nimeni in strada,niciodata nu voi multumi cuiva ca a murit sau a luptat pt. ca eu sa am... ce sa am? Voi ce aveti? Vi s-a mai dat vreo casa,un loc de munca,si eu nu stiu? S-au oprit avorturile (al caror nr. chiar a depasit populatia tarii)? etc. etc.? daca raspunsul e "NU",atunci nu vad de ce i-as "venera" pe acei oameni. Chiar n-aveam nevoie de porcaria asta de democratie (chipurile).
4. Daca ei totusi au iesit in strada pt. ceva mai bun,acum de ce nu mai ies?? Deci "paradoxal" a pierit peste noapte tot patriotismul si dorinta de mai bine :21: Prea bate la ochi,fara suparare.

Raoul,iti dau cuvantul meu ca nu mi-as fi dorit sa scriu ce voi scrie acum.Eu am prins acele zile,ca si multi altii de aici,tu poate esti mai tanar.Sa nu ma spui frate niciodata ce ai spus mai sus.Daca asta crezi macar tine-o pentu tine,au murit in acele zile tineri care,poate spre diferenta de tine,chiar credeau in ceva.Faptul ca le-au fost furate visele nu scade cu nimic sangele care a curs din ei.Si sa stii ca a curs.Multi dintre ei niste copii,fara nici o arma in mana,ucisi ca niste miei dusi la taiere.Familiile lor nici azi nu stiu cine i-a ucis,dar sa stii ca ei nu au cerut nici recunostiinta,nici respect,nici veneratie.Cereau libertate,ca sa poti scrie tu ce scrii acum.Cum poti Raoul sa spui asa ceva,in aceste zile,despre ei?Ca s-au jertfit dintr-o banalitate,nici macar eroi nu merita sa fie numiti?Stii cum au fost acele zile Raoul?Le-ai trait?O turma,asa crezi tu ca au fost toti cei care au iesit atunci?

Sa stii ca am colindat toata lumea asta si nu mai sunt tanar.Nu am vazut nicaieri,nicaieri in lume,ca un popor,sau unii oameni din el,sa vorbeasca asa despre cei care au murit pentru ei.Nicaieri.Cumva,vazand cele scrise de tine o durere crancena m-a cuprins in seara acesta.Poate ai dreptate,poate chiar au murit degeaba,mai bine ca nu au apucat sa vada ce cred ai lor despre ei si despre ce au incercat ei.Mortul este de vina nu?Stii Raoul,poate ca oameni nu mai ies in strada acum,cum poate ti-i dori tu pentru ca cei mai buni dintre ei au murit atunci si acum sunt cei care nu mai vor sa moara dintr-o sau pentru o banalitate.

Vai de tara asta frate,cum isi calca in picioare eroi dar va plati pentru asta.Iti dau cuvantul meu ca rar m-a intristat ceva mai mult decat postarea ta,eu am prins acele zile.Vroiam sa-ti scriu ceva dur,dar nu am putut,tristetea si un alt sentiment pe care nu vreau sa-l numesc,m-au biruit.Cateodata iti vine sa pleci fara sa te uiti in spate.Dar nu-i nimic,lumea ii va uita complet iar sacrificiul lor,nebunesc si de neinteles pentru unii,nu va mai deranja constiintele din prezent.Cateva cruci si cate o ruda din cand in cand sa le aprinda o lumanare la mormant.Atat va mai ramine,sau poate nici macar asta.Cand libertatea va mai fi luata,peste multi sau peste putini ani, nu va mai dori sa moara nimeni Raoul si nimeni nu va mai fi nevoit sa fie furios pe morti.Vor sta toti ca niste caini-n lant,asa cum merita.

Nu te supara pe mine Raoul,poate iti par patetic si depasit,un banal care a crezut intr-o banalitate.Daca nu mi-as aduce mereu aminte de privirea unuia dintre ei,niste ochi mari deschisi,frumosi si tineri,care priveau cerul in timp in piept avea cateva gloante,as fi tacut.Mi-au curs lacrimi cand ti-am scris asta,nu imi este rusine sa recunosc si nici acelui tanar sa moara.

Craciun fericit.

Eu dezlegam niste probleme de sah, pentru un concurs, in 21 decembrie 89... Vazusem la TV cateva imagini de la Timisoara dar nu gaseam ca pot sa fac altceva mai bun decat sa imi vad de un final cu pioni si turnuri caruia nu ii dadeam de cap...
Si deoadata am auzit un cantec... voci tinere... de-ai mei, pe unii ii stiam... fluturind un drapel gaurit... si strigind "Libertate..." si celelalte...
Nu m-au convins, nu am avut incredere, studiind istoria, in revolutii... Ceva imi va spunea ca va iesi prost... Gandul se impotrivea.
Dar m-am uitat la mine, cel care misca niste lemne pe o tabla de sah, apoi la oamenii care treceau pe sub geam... apoi m-am rusinat brusc si am fugit dupa ei... As fi vrut sa raman acasa in linistea mea, dar simteam clar ca nu eram in acord cu momentul...
Printr-un sir de intamplari neverosimile am ajuns in Bucuresti...
Imi amintesc ca eram langa magazinul Adam, sub o masina... ascuns de gloantele trase din bloc asupra oamenilor ... langa mine un tata cu 2 copii acasa, un tanar de varsta mea, urina... ii simteam mirosul, ii auzeam rugaciunile...
Apoi inaintea mea mergea un barbat drept, cu capul sus si gloantele suierau in jur... Eu ma ascundeam in cosul pieptului, imi tremurau genunchiidar omul acela era, incredibil, inaintea mea si mergea cu fruntea sus ca si cand s-ar fi scuturat peste noi florile arbustilor din Cismigiu iar nu toata ura dementilor...
Si multe s-au petrecut, multe am vazut, auzit...
Apoi am ramas in Spitalul Municipal aproape o luna.
Acolo, printre altele, caram zilnic ranitii si mortii adusi cu Tab-urile. Baietii nostri tineri, de 20 de ani, ucisi prin Drumul Taberei, pe la Academie, la Otopeni...
Printre ei un fost coleg de-al meu, coleg de clasa, din liceul militar (el ofiter de infanterie, eu civil). Impuscat la Otopeni, tata a doua fetite de 1-3 ani, aveam sa aflu mai tarziu din ziar.
Tot la Municipal am deschis o usa de la subsol, crezind ca era un WC si am vazut, uluit, un morman, 20? 30? de oameni morti, goi, aruncati unul peste altul precum surcelele ...
peste ei un trup de fata, pe care in trecere l-am calificat ca foarte foarte frumos, moarta, deasupra lor.
Apoi am lipit cu mana mea liste lungi cu morti al caror nume era cunoscut dupa actele gasite la ei... sa le citeasca rudele care ii cautau prin oras, pe la spitale...
Un bun prieten de-al meu a nimerit intre politisti la Romarta Copiilor. A vazut cum langa el un tanar a fost ucis cu o ranga si cum ranjeau bestiile cand omul horcaia dindu-si sufletul... Prietenul meu, care avea plete, le-a zis ceva din inima si nenorocitii l-au batut de l-au stalcit ba, mai mult, l-au dus cu duba intr-o sectie de Militie si acolo l-au tinut cateva zile, in ger, pe pietre, fara paine si apa macar...
Acum prietenul meu e psiholog in Canada, cu nevasta si copiii lui cu tot. Ma intreaba in fiecare an: mai rezisti? El uraste Romania si pe romani. In orice caz, ii detesta cu putere. Eu, mai slab de inger, sunt doar un pic incrancenat, cum din pacate s-a mai vazut pe aici...

Scotland, nu are rost sa fim suparati pe Raoul. El apartine unei lumi care a iesit din haosul cel mai urat al Romaniei... Nu e vina lui, ci, poate, a noastra. Cei care stim multe lucruri si care, din comoditate si lasitate nu le spunem. Si nimic nu facem (nici macar carnetul acela de revolutionar nu l-am cerut... stii de ce? vei rade de smintitul care marturiseste: din lene. Mi-a fost lene sa ma incurc iar in rusionoasa si libidinoasa noastra masina birocratica de batjocorit adevarul si cinstea).
Intre timp noi jucam sah mai departe...
Scriem eseuri mistice pe forum...
Si ne miram ca intre timp apare Raoul sau orice alt tanar, poate chiar copiii nostri, care se uita la noi cand vorbim despre oamenii morti in decembrie ca la niste senili chercheliti.
Este vina noastra. Doar a noastra.
Suntem lasi, caldicei... In orice caz, eu unul asa sunt. Nu stiu cum ma rabda Bunul Dumnezeu...