Cum va intelegeti cu prietenii necredinciosi?
 

Banuiesc ca multi dintre voi au trecut prin experienta mai putin placuta a faptului de a avea prieteni necredinciosi sau chiar atei. Mai ales daca ati ajuns la credinta adevarata si statornica mai tarziu, cum este cazul meu. Eu am crezut intotdeauna in Dumnezeu, bunica mea m-a initiat si catehizat cand eram mic, dar parintii mei fiind cam necredinciosi, credinta mea a fost multa vreme firava, nestatornica. In liceu si in facultate m-am inconjurat de prieteni necredinciosi dar apoi cand lucrurile au inceput sa se cearna, prieteniile au inceput sa scartaie, sa se clatine, practic nu mai e aproape nicio placere sa ma intalnesc cu vreunul din ei. Meciurile de fotbal, biliardul si berea nu pot face minuni daca principiile fundamentale sunt nu numai diferite dar opuse de-a dreptul. Cum poti sa mentii o relatie de prietenie daca acel prieten sfideaza, calca in picioare cele mai intime principii ale tale? Ca sa fiu mai concret cum poti sa mai fii prieten cu cineva care este robit de patima pariurilor sportive, a pokerului pe bani multi (unii dintre ei chiar traind din asta), care s-au lepadat de credinta si biserica (cativa din ei chiar hulesc Biserica si credinta crestina), care nici nu vor sa auda de casatorie sau copii(ei avand intre 30-35 de ani)?
Cred ca de fapt ar fi trei categorii
1)necredinciosii atei (din care unii sunt si hulitori)
2)necredinciosii obisnuiti care se tem oarecum de Dumnezeu, se feresc sa faca mari pacate, apeleaza in cazuri extreme la ajutorul Bisericii
3)cei cu credinta personalizata, modificata pe ici pe colo, dupa nevoi, care isi afirma credinta in Dumnezeu dar care au unele principii contrare credintei crestine (lacomie, reincarnare, astrologie, libertate sexuala, etc),care nu s-au spovedit niciodata in viata, care nu pun mana pe Biblie cu anii (de obicei nici nu au asa ceva in casa), care nu merg duminica la biserica, zicand ca ei n-au nevoie de intermediari, stiti genul.
Cum va intelegeti cu oamenii din aceste trei categorii, mai ales cu cei din ultima categorie care sunt si cei mai multi?

De regula ma fac ca nu-i aud, asta in cazul in care nu sunt receptivi si nu reusesc sa ii fac sa se indoiasca de convingerile lor...

am si eu in anturaj asemenea "prieteni" si obisnuiesc sa le ignor parerile pentru ca am observat ca fiece tentativa de a le deschide mintile era sinonima cu o convorbire cu peretii...

Nu pot sa spun ca imi sunt tocmai prieteni apropiati insa ca sa nu stricam si bruma de prietenie care-a mai ramas, evitam sa deschidem discutii pe teme religioase sau sa discutam despre "convingerile" fiecaruia...
Totusi unii dintre ei mai pot fi indreptati... insa e nevoie de multa rabdare si subtilitate. Spun asta din proprie experienta, pe unii dintre ei am reusit sa-i mai domolesc un pic, dar asta incet-incet, cu timpul... ;)

Daca prietenul meu nu-L respecta pe Prietenul si Parintele meu? Grea intrebare. Caci lumea ne scoate in cale o multime de provocari. Bine ar fi sa pot sa fiu exemplu pentru el, bine ar fi ca intr-un moment dificil din viata lui cuvintele mele sa aiba putere sa-l intoarca la credinta.

Daca trebuie sa discut mai mult timp cu un astfel de om, incerc sa evit subiectele religioase. Iar daca vad ca incepe el astfel de discutii in care imi dipretuieste credinta si valorile in care eu cred, intervin si eu ferm, astfel incat, sa-l determin sa nu mai repete greseala. Eu cred ca asa e bine: fara concesii. Intai Dumnezeu si apoi prietenii.

Au fost si situatii in care, de dragul prietenilor, am petrecut sarbatorile crestine intr-un mod necrestinesc.

In acest an, de Pasti, s-a autoinvitat o astfel de familie dintr-o alta localitate pentru a petrece Invierea impreuna, dar... intr-un mod necrestinesc. Spunea ca imi aduce Paste luate din timp si ca in noaptea de Inviere sa luam Pastele si sa ne apucam de chefuit. Am raspuns ca eu merg la Slujba de Inviere si stau toata noaptea si ca sunt bineveniti daca imi tin companie la biserica. Initial s-au cam suparat motivand ca nu rezista din cauza calatoriei, dar apoi, renuntand la vizita, mi-au spus ca au participat si ei la slujba de Inviere in localitatea lor. M-am bucurat pentru decizia lor si pentru faptul ca nu s-au suparat pe mine.

Dumnezeu sa ne intareasca pentru a putea face mereu voia Sa.

Cred că aveţi un noroc deosebit. La mine majoritatea prietenilor sunt dintr-un din aceste trei categorii.

Cu necredincioşii atei nu am probleme deosebite. Mă înţeleg bine cu foşti colegi atei cu care mă mai întâlnesc. Dacă, însă sunt hulitori, legătura de prietenie nu poate continua. Accept ca fiind de bun simţ să nu vorbesc la şpriţuri despre Dumnezeu. Dar hula nu o accept, m-aş ridica, aş spune "la revedere" şi aş pleca. Din fericire, nu a fost cazul niciodată. Rareori, discuţia s-a îndreptat într-o direcţie împotriva Bisericii. Le-am tăiat-o, spunându-le că, dacă Dumnezeu este tatăl meu, Biserica este mama şi învăţătoarea mea (mater et magistra). Nu-mi face plăcere să-mi vorbească de rău mama şi învăţătoarea. Au priceput, deşi pesemne că le-am părut tare ciudat.

Cred că aceştia sunt cei mai mulţi. De fapt, am numai câţiva prieteni care se socotesc ei înşişi atei. Cei mai mulţi sunt din această categorie şi presupun că ar răspunde pozitiv la un chestionar cu întrebarea "credeţi în Dumnezeu ?". Din păcate, datorită catehezei slabe spre inexistente ei au pierdut "simţul păcatului". Unii curvesc şi consideră că e normal aşa, ba chiar e spre binele organismului lor. Alţii îşi beau minţile. Ataşaţi de nimicuri materiale, viaţa trece pe lângă ei şi mă tem pentru viitorul lor.

Am câteva cazuri printre (foste) cunoştinţe apropiate. Unii s-au pierdut prin secte, alţii au ajuns de susţin (şi practică) diverse variante de teozofie, chestii pseudo-orientale O anumită dezorientare, cuibărită mai înâi în planul ideilor, ajunge să se manifeste şi în comportamentul lor. De obicei nu mă rup eu de aceştia, ci se rup ei de mine.

E adevărat însă că şi eu observ la mine nişte transformări. Pe măsură ce înaintez în vârstă, nu mai am chef să am tot felul de discuţii filozofarde, pe care le apreciam mult la petrecerile studenţeşti. Nu mă mai atrage metafizica la mici şi bere. Tot mai mult consider că e timp pierdut.

Si eu ma confrunt cu aceasta problema, aceea de a pastra vechile prietenii facute cu multi ani in urma, prietenii care se legau datorita activitatilor comune si specifice varstei: scoala, film, spectacole de teatru, concerte, excursii...dar fara a tine cont de gradul de religiozitate al celor care mi-au devenit foarte apropiati, prieteneste vorbind. Anii au trecut si diferentele care tin in primul rand de principiile crestine, de convingerile si formele de manifestare religioasa au inceput sa fie din ce in ce mai mari. Nu vrea sa renunt la aceste prietenii, dar recunosc ca este foarte greu sa le pastrez avand in vedere ca avem preocupari diferite si o cu totul alta viziune asupra vietii.

Eu, de cele mai multe ori, incerc sa evit orice discutie pe un subiect legat de religie, de Biserica sau de Dumnezu tocmai pentru a ma feri de contradictii si posibile rupturi de relatie pentru ca desi sunt deosebiri vizibile intre noi si ducem vieti diferite din toate punctele de vedere, inca sunt oameni foarte apropiati sufletului meu.

Este adevarat ca acum prefer prietenii cu cei langa care ma simt in armonie din toate punctele de vedere, oameni apropiati de Biserica si de Dumnezeu, dar doar acum, la varsta asta, imi pot permite alegerea lor dupa acest criteriu… in timpul liceului era aproape imposibil.

Cat despre a treia categorie de oameni pe care ai amintit-o mai sus pot spune ca aici se incadreaza toti colegii mei de serviciu. Pentru mine este foarte greu sa lucrez intr-o institutie in care colegii sunt crestini doar cu numele si care speculeaza orice stire care nu aduce cinste Bisericii pentru a se hrani din comentariile rautaciose si batjocoritoare ale celorlati, adresandu-mi tot felul de intrebari iscoditoare. Intr-un astfel de mediu esti intotdeauna privit ca un ciudat daca tii post in zilele de miercuri si de vineri, pentru ca stii sarbatorile de peste an, pentru ca mergi la biserica si multe alte lucruri cu totul straine pentru ei.

In compania acestei categorii, nu pot decat sa-mi respect principiile de viata impuse in primul rand de simtul moral, principii care sunt in concordanta cu ceea ce sunt eu, dar nu cu ceea ce incearca as-mi impuna altii.

Ma inteleg bine daca fac eforturi sa nu deschid gura si sa nu reactionez la vreo rautate pe care o spun ei, pentru ca sunt constienta ca din nestiinta vorbesc ei asa. Am renuntat la ideea ca as putea eu sa-i conving, Dumnezeu ii stie, Maica Domnului sa ii lumineze; uneori trebuie sa-mi dau doua palme sa-mi aduc aminte ca pana nu demult, eram la fel ca ei iar faptul ca acum stiu unele lucruri in plus si am alta perspectiva nu e meritul meu ci mila lui Dumnezeu. Citind cateodata un cuvant bun sau ascultand o cantare psaltica sau participand la o slujba a bisericii imi pare foarte rau ca nu pot si ei sa traiasca lucrurile astea atat de frumoase, dar nu pierd nadejdea pentru ei, mai ales ca la viata mea am facut pacate mai grele decat ei, si inca nu m-a pierdut Dumnezeu. Conteaza si faptul ca prietenii apropiati pe care-i am imi sunt rude sau pe cale sa-mi devina :) Si desi vedem lucrurile in mod diferit, avem atata respect unii pentru altii cat sa nu ne intaratam pe teme de credinta. Desi eu si sotul suntem credinciosi iar cumnatul meu se declara ateu, inca n-am avut tensiuni din cauza asta si sper nici sa n-avem.

Cu ceilalti din nefericire.. constat ca e din ce in ce mai greu sa tin legatura, ca nu le mai caut compania si ca nu imi mai place sa fiu impreuna cu ei, "la bere" sau la shopping sau la mai stiu eu ce discutii artsy-fartsy sau concerte. Mai tot timpul inventez scuze ca sa nu ma duc dar asta nu din cauza lor ci pentru ca nu ma atrag activitatile respective. Poate daca ar fi vorba de mers pe munte sau altundeva in aer liber, avand posibilitatea sa fim noi insine, fara atatea influente lumesti, mi-ar placea.

pe mine ma enerveaza sa vorbesc cu oameni necredinciosi pt ca ei traiesc asemenator animalelor...de cele mai multe ori prefer sa nu ii contrazic cu nimic iar astfel reusesc sa ma inteleg cu ei

De obicei m-am înțeles relativ bine cu toate trei categoriile de necredincioși prezentate de dumneavoastră. Și cu alte categorii.

Este drept că ei pot să fie robiți de unele patimi, să aibe principii de viață complet diferite de ale tale sau chiar să nu creadă sau să îl fi părăsit pe Dumnezeu.

Dar poate tocmai de aceea prezența ta în mijlocul lor este mai necesară.

Aș recomanda celor care sunt mai noi în credință, pentru că pot fi lesne influențabili, să evite multele relații cu necredincioșii. Dar prezența în mijlocul necredincioșilor a celor care sunt mai de demult credincioși, este de neaparată trebuință. Dacă noi ne ascundem sau îi ignorăm unde se va ajunge? "Răul înfloreşte când oamenii buni nu fac nimic"

Cred că nici contrazicerile nici ignorarea unor asemenea oameni nu sunt cele mai bune abordări. Nu îi pot ignora pentru că nici Domnul Iisus nu i-a ignorat. Ori, El este modelul nostru de viață, nu? Dimpotrivă, a fost în mijlocul lor în repetate rânduri și a discutat cu ei, le-a transmis un mesaj prin viața Lui și prin cuvintele Lui.

Desigur că pot fi rănit fiind în mijlocul lor, dar eu aș întreba: și ce dacă? Oare nu aceasta este menirea noastră în această lume?

Contrazicerile cu ei de asemenea, în general, nu dau roade. Dar și pentru că noi, uneori, dintr-odată le servim una fierbinte: „ dacă mai joci la ruletă o să mergi în iad”. Sau ceva asemănător.

Chiar dacă prezentăm principii creștine prietenilor noștri necredincioși, cred că o strategie a pașilor mici ar prinde mult mai bine.

Închei „predica” cu îndemnul: Nu-l părăsi pe prietenul tău necredincios! El la Sfânta Biserică nu merge, Sfânta Scriptură nu o citește, poate singura lui șansă de a-L vedea pe Dumnezeu este viața ta.

Nu, nu e deloc aşa. TOŢI marii predicatori din istorie, începând cu Ioan Botezătorul şi ceilalţi profeţi, nu au avut câtuşi de puţin "strategie a paşilor mici" în discursul lor. Poţi aluneca cu paşi mici, dar nu te poţi converti cu paşi mici. Convertirea înseamnă, literalmente, "răsucire" sau "întoarcere". Cel care se gândeşte "am păcătuit cam mult, ia să păcătuiesc ceva mai puţin" nu este comvertit, fiindcă nu a murit omul vechi din el, ca să crească în loc Omul Nou: Cristos în inima lui. Convertitul este cel care urăşte păcatul mai mult decât orice, fiindcă asta îl desparte de domnul său şi de Dumnezeul său. Convertirea este şoc, declic psihic, nebunie faţă de lumea aceasta. Este foarte adevărat că deseori întâlnim convertiri progresive (aşa a fost şi cazul meu). Numai că acest lucru nu poate fi "programatic", adică oamenii nu pot fi invitaţi la convertire cu încetul. Nu le poţi spune: "uite ce tebuie să faci: azi păcătuieşti mai puţin ca ieri şi spui o rugăciune, mâine păcătuieşti mai puţin ca azi şi spui două rugăciuni". Convertire înseamnă rupere faţă de cel care am fost, iar gândul că sunt chemat să fiu lui Cristos următor este cel mai important lucru din viaţa mea.

P.S.: Exemplul cu ruleta nu este cel mai inspirat, fiindcă jocul la ruletă nu este păcat intrinsec: poţi să joci liniştit la ruletă şi să nu ajungi în iad. Tot efortul nostru trebuie dus contra acelor lucruri care sunt păcate intrinseci, din care unele sunt atât de dureros de des întâlnite ! Avortul duce în iad, curvia duce în iad, beţia duce în iad. Astea nu sunt lucruri care trebuie puse sub tăcere ori dezvăluite progresiv ! Ioan Botezătorul nu ar fi făcut aşa !

P.P.S.: Pe de altă parte, nu trebuie să ne considerăm întotdeauna misionaţi. Vom pune degetul pe rană atunci şi numai atunci când există un anumit orizont de aşteptare. Faţă de cei care suferă în mod evident de induratio cordis nu are rost să le spunem nimic despre asta, fiindcă îi vom contraria fără nici un folos pentru ei.

Ei, cum ? Mai cu destele' prin ochi, mai cu gleza(lui) in varfu' lu' bocancu, mai o suduiala printe dinti(i'nclestati) , hm...una pisti alta, n'intelegem bini, hai, ci sa mai !:8: