Dovedirea existenţei lui Dumnezeu
 

Stiu ca s-a mai discutat subiectul.
Promit sa nu vin cu contraziceri. Dar voi cere lămuriri.
Aşadar, care sunt dovezile, de orice natură, ale existenţei lui Dumnezeu?

Sfânta Scriptură şi Sfânta Predanie nu sunt suficiente?

Chiar ... Nu!

Dumitru, gandeste-te ca iudeii au avzut mari minuni facute de Iisus si tot nu au crezut. Orice dovada nu va avea relevanta pentru ca vei gasi ceva ca sa nu crezi. Doar daca si ai dorinta sa crezi vei gasi adevarul.

Faptul ca eu (tu, ei) exist dovedeste ca Dumnezeu exista.
"Ergo dubito ergo cogito, ergo cogito ergo sum, ergo sum ergo Deus est"
Rene Descartes

Daca ar exista dovezi obiective pentru existenta lui dumnezeu, nu s-ar mai pune problema de credinta (in intelesul religios al cuvantului). Ar fi pur si simplu realitate.

Dacă ar exista dovezi obiective, Dumnezeu ar fi obiect, nu Subiect pur.

Prin dovezi obiective ma refer la dovezi care sa nu depinda de perceptii individuale subiective (precum revelatii, experiente spirituale, etc).

Înțeleg. Iar eu încerc să spun că astfel de constatări nu se pot aplica decât obiectelor, care sunt prin definiție mărginite. Cunoașterea lui Dumnezeu ține tocmai de aspectul subiectiv, de relația dintre două subiecte, de aceea este cunoscut prin Revelație. Iar aceasta este un pogorământ, o coborâre și o micșorare a Sa până la înțelegerea noastră.
Cum am putea constata existența Nemărginitului?
Nu-l cunoaștem pe Dumnezeu pentru că ne raportăm greșit la El. Obișnuiți cu o înțelegere naturală, care în general cuprinde ceea ce cunoaște (lucru posibil pentru că omul este superior naturii), încercăm să-L cuprindem și pe Cel necuprins. Evident că nu vom putea.
Nu ne putem raporta la El decât lăsându-ne cuprinși noi, cunoscându-L prin uimire, ca pe ceva ce ne depășește mereu, sub toate aspectele.

Ai dreptate, să nu se supere fratele meu mai mare, Dragoş...

Pentru orb, oricât s-ar văluri lumina, toate-s basme... Întrucât nu crede ce-i spune văzătorul.
Dar sunt şi orbi (am eu un prieten, de vreo 25 ani, care cunoaşte lumea văzului prin ochii şi cuvintele mele) care se smeresc şi acceptă ajutorul văzătorilor.

Cată, Dumitre, riscă-te şi cere, în cămara ta, cu nădejde, hai, curaj!!!:

Doamne, ai milă şi de mine! să Te cunosc, să pot să urlu, ca poetul: "Este!"
Aşa, Doamne, să fiu şi eu mângâiat (cum păcătosul de cutare, de pildă) că Te cunosc, că Te doresc, măcar, cu-adevărat, să-mi fii adică aproape, oricînd şi oriunde... Că şi eu sunt, eu Dumitru, lucrul Mâinilor tale, Doamne, că şi eu sunt om, om simplu, Doamne, muritor de rând, făptură din Zidirea Ta! ţărână, lut, ori nici măcar atât - nimic de-a dreptul fără Tine, Doamne....
Aşadar, o, Iisuse, dacă până şi nenorocitul ăla de cutare, stupidul, Te mărturiseşte - ori, ca să fiu mai exact, Te crede pe Cuvânt - fără să Te fi cunoscut cu adevărat,
dacă până şi nenorocitul ăla se laudă cu Tine, că, chipurile, îi eşti Alfa şi Omega, liman şi scut, nădejde vie şi putere, mângâiere, dor,
dacă până şi curvarul ăla beţiv bătrân şi baba aia nebună şi bebeluşul cela abia gânnguriu
se bucură de harul Tău,
dacă până şi pomii cântă şi suspină după Tine.....

apăi eu, însuşi Dumitru, acest bărbat curat şi nepătat ce sunt,
eu oare, Doamne,
după dreptatea Ta,
nu merit măcar o bănuială, acolo, un fulg, un bob, un ştiulete, un ciur, un micron, un microfon, o râmă, o dudă, o scroafă, o scofală, o mealcă, un muc, un sfârc, un drob, un oarecare băjmăjit de dor şi fuior
de credinţă?

Cred, Doamne, ajută necredinţei mele mari, AMIN!



Aşa să zici, bre, Dumitru,
parol!

astfel, fără să mai aştepţi minuni de la noi (că-ţi dăm doar informaţii, mărturisiri, opinii, iar nu Har! Nu noi îţi conferim putere/sfânt organ al credinţei)

să capeţi pârtie, bre Dumitre, frate, spre Lumină.

Doamne ajută!