![]() |
Aceleasi mancaruri, dar chipuri diferite
"Unul dintre parinti a povestit cum un mare staret, vazator cu duhul, intr-o zi s-a asezat sa manance impreuna cu mai multi frati. Si in vreme ce mancau, staretul ii cerceta cu ochii sai duhovnicesti si-i vedea pe unii cum mancau miere, pe altii, paine, iar pe altii, necuratii. Nedumerit fiind, s-a rugat lui Dumnezeu: "Doamne, lamureste-mi aceasta taina. Cum, in timp ce la masa se aflau pentru toti aceleasi mancaruri, in clipa in care le duceau la gura se aratau a fi atat de diferite?" Atunci a auzit o voce din cer care i-a spus: "Cei ce par ca mananca miere sunt aceia care stau la masa cu frica lui Dumnezeu si cu bucurie duhovniceasca, care se roaga neincetat si a caror rugaciune asemenea tamaii se inalta la Dumnezeu. Cei care (par ca) mananca paine sunt aceia care ii multumesc lui Dumnezeu pentru cate le-a dat El sa manance. Si, in sfarsit, cei care (par ca) mananca necuratii sunt cei care sunt nemultumiti si spun: «Asta-i bun, asta-i stricat.»" Nu trebuie sa cugetam astfel, ci, dimpotriva, trebuie sa-L slavim pe Dumnezeu si sa-I cantam, implinind cuvantul Apostolului: "De aceea, ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti (1 Cor. 10, 31)."
|
Dumnezeu vede pretutindeni faptele oamenilor
Ziceau despre avva Ghelasie, ca adesea fiind bantuit de gandul sa mearga in pustie, a zis ucenicului sau intr-una din zile: frate, fii bun, si ingaduie orice as face, si nu vorbi cu mine saptamana asta. Si luand un toiag de palmier, a inceput sa se preumble prin curtea sa; si a obosit, intinzandu-se putin, si ridicandu-se iar se preumbla. Facandu-se seara, ii spuse gandului: cel care se preumbla prin pustie nu manca paine, ci verdeturi; tu din pricina neputintei tale manca laptuci. Si facand asa, ii spuse iar gandului: cel din pustie nu doarme sub acoperis, ci sub cer. Fa si tu asa. Si intinzandu-se, se culca in curte. Dupa trei zile de preumblare in manastire, spre amurg mancand cateva frunze, noptile dormind afara, s-a vlaguit; si certand gandul care il bantuia, il mustra asa: daca nu poti sa faci faptele pustiei, sezi in chilia ta cu smerenie, plangandu-ti pacatele, si nu rataci; caci ochiul lui Dumnezeu vede pretutindeni faptele oamenilor, si niciunul nu-i e ascuns, si-i stie pe cei care fac binele. |
casa cu 1000 de oglinzi
Intr-o zi un om pleca sa-si caute in lume prieteni, si merse un an de zile fara sa gasesca ceea ce cauta, pana cand intr-o a trecut un pod si a intrat intr-o casa.In acea casa a deschis usa pe care scria:,,cel ce ma atinge , nu mai este singur, cel ce ma priveste este fericit, cel ce ma masoara, se satura,,, curios omul nostru intra si minune a gasit o lada plina cu bani, nemultumit omul a deschis o alta use acolo a gasit un bilet pe care scria:,,inima si sufletul sunt apa transformat in sange, nedumerit omul nostru cauta mai departe, dar in acea camera a vazut ca mai sunt si alte chipuri omesti ce semana cu ale lui, la fel de nedumerite.Atunci a intrebat,, stie cineva raspunsul'' , si apoi a vazut si auzit de foarte multe ori aceleasi intrebari.Si dintr-odata omul se lumina la fata gasise prietenii pe care ii cauta de o viata, gasise si raspunsul la intrebare.Si pleca multumit ca a gasit ceea ce cauta, iesi fericit din acea casa si pleca spre casa sa.Pe frontispiciu acelei case scria:,, casa cu 1000 de oglinzi''.
|
Există o poveste veche, care spune că, de fapt, au fost patru magi care doreau să se închine Mântuitorului, la nașterea Sa. Cel de-al patrulea și-a vândut tot ce avea și, cu banii obținuți, a luat trei pietre scumpe: un safir, un rubin și o perlă, pe care să le ducă în dar Mântuitorului. Grăbindu-se să ajungă în Babilon, unde îl așteptau cei trei magi, acesta a întâlnit pe drum un om rănit, pe care nimeni nu îl ajuta. L-a dus pe bietul om la un doctor căruia i-a dat safirul pentru a-l îngriji pe bolnav până ce se va însănătoși complet. Toate acestea l-au întârziat. Când a ajuns la locul întâlnirii, magii plecaseră deja fără el, însă nu s-a descurajat, ci și-a continuat drumul singur, călăuzit de steaua ce-l ducea spre Bethleem. Ajuns aici, a aflat că magii L-au găsit deja pe prunc, că soldații lui Irod omoară toți copiii nou-născuți și că Sfânta Familie a plecat spre Egipt, pentru a se feri de mânia regelui. Chiar în fața sa, un soldat încerca să-i smulgă unei tinere femei copilul pentru a-l omorî. Femeia își apăra cu disperare pruncul. Magul i-a arătat soldatului necruțător rubinul și i-a spus:
- Lasă copilul să trăiască și îți voi da această piatră scumpă. Nimeni nu va afla de târgul nostru. Ademenit de nestemată, soldatul a luat piatra, îndepărtându-se grăbit. Tânăra femeie i-a mulțumit străinului cu lacrimi de bucurie și recunoștință. Acesta s-a hotărât să-L caute mai departe pe Mântuitor. Acum, mai avea un singur dar, perla. A plecat și el spre Egipt, unde, ani de zile, L-a căutat pe Iisus, însă fără nici un rezultat. După 30 de ani, a aflat că undeva, în Palestina, Mântuitorul propovăduiește Evanghelia. Bucuros că, în sfârșit, știe unde Îl poate găsi, s-a grăbit spre Iudeea. Ajuns la Ierusalim, spre seară, a aflat că Iisus Hristos este răstignit pe Dealul Căpățânii. S-a grăbit magul spre locul acela cu dorința să-L vadă în viață pe Mântuitor, să-I ducă darul său pe care îl păstrase de atâta timp. Însă, prin fața lui au trecut doi soldați romani ce duceau în sclavie o tânără evreică. Oprindu-i, magul le-a spus: - Dacă îi dați drumul fetei, vă dăruiesc această perlă. O puteți vinde și împărți banii. Veți câștiga mult mai mult lăsând fata liberă. Lacomi, soldații au luat perla, eliberând-o pe tânără, care, plângând de fericire, nu știa cum să-i mulțumească străinului. Dar magul, rugându-se cerului să-L vadă măcar o clipă pe Mântuitor, se grăbea spre Golgota. Acum, nu mai avea nimic. Îi era rușine să se închine Împăratului împăraților fără nici un dar. Însă, când a ajuns lângă Cruce, Mântuitorul S-a uitat drept spre el și i-a spus: - În sfârșit, ai venit. Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri... - Bine, dar nu mai am nimic, ce Ți-am adus eu ? - a întrebat mirat magul. - Tot ce duceai cu tine ai dat celor neajutorați. Dându-le lor, Mie Mi-ai dat. Darul tău a ajuns la Mine și, îți spun, că el este cel mai însemnat, căci, acela care Îl iubește pe Dumnezeu, îi iubește pe oameni. Cine nu caută nevoile celorlalți spre a fi de folos cu ce poate, nu va găsi mulțumire și bucurie, nu va afla adevărata viață. Cu cât te apropii mai mult de oameni, cu atât ești mai aproape de Dumnezeu. |
Noi nu spunem niciodata adevarul
Într-o seară, chilia Sfântului Siluan Atonitul s-a umplut cu o lumină deosebită. A trecut prin întreg trupul său, astfel încât a devenit transparent și el a putut să vadă totul înăuntrul pieptului său. I-a venit gândul să accepte aceasta ca pe harul lui Dumnezeu. Dar aceasta era tulburător și el se tot întreba de ce nu era un simțământ de pocăință în el. El chiar a izbucnit în râs pe când se ruga. Și-a lovit fruntea cu pumnul, s-a oprit din râs, dar starea de pocăință nu a venit. Apoi și-a dat seama că starea aceasta nu era de la Dumnezeu. Scurt timp după aceasta, el a văzut duhurile rele în fața lui și au început să vorbească cu ele ca și cu niște ființe umane. Ele i-au spus: «Acum ești un sfânt», sau: «Nu te vei mântui niciodată». Când i-a întrebat de ce spun lucruri contradictorii, ei au răspuns: «Noi nu spunem niciodată adevărul».
|
Copilul care a vrut să zidească punte pân’ la cer
- Încă puțin și voi fi mai aproape de Cer! Sufletul curat și fraged al copilului cu ochi senini, tresaltă de bucurie, așteptând nerăbdător întâlnirea cu Dumnezeu. Nu știa că cineva îl urmărește din pragul casei… și nici nu-i prea păsa.
– Ce faci, neastâmpăratule? Copilașul se oprește din munca sa asiduă, privind nedumerit la persoana care îndraznise să-i tulbure visarea. La scurt timp, un zâmbet molipsitor îi luminează chipul. – Punte spre Cer! Răspunde încrezător. Zâmbind naivității copilașului ei, frumoasa mamă se apropie. – Punte spre Cer? Dar nu prea seamănă a punte și… pare cam nesigură. – Încă nu este gata, de aceea pare nesigură. Surăzând ușor, mama îl întreabă ce vrea să facă cu acea punte. Cu două steluțe strălucitoare în priviri, copilul, apropiindu-se de femeie, spune în șoaptă: - Vreau să urc în Cer și să mă întâlnesc cu Dumnezeu. Iar seara, când voi dormi, Dumnezeu va coborî pe această punte, însoțit de un alai de îngeri, și mă va veghea întreaga noapte. O, dragul meu copil… nu e nevoie să ajungi în Cer pentru a te întâlni cu Dumnezeu și nici ca Dumnezeu să coboare pe această punte… În ochii limpezi, steluțele pălesc, scufudându-se în oceanul de lacrimi amenințătoare. – Nu, nu e adevărat! Vreau să fac ceva pentru ca Dumnezeu să coboare mai ușor pe pământ și voi face! – Dar… Simțind că nu are sorți de izbândă, mama cedează în fața unei insistențe și intenții atât de nevinovate. – Să nu rămâi mult. Sărutându-l pe frunte, se îndreaptă spre casă; în suflet i se citea o ușoară îngrijorare…știa că dorința copilașului ei nu se va îndeplini. Cu sufletul întristat, ștergându-și cu mânecuța lacrimile de pe obraji, copilașul încearcă să creeze puntea sa mult-dorită. Orele trec cu repeziciunea, dar dorința nu i se concretizează. Se lasă seara, aducând cu ea răcoarea și întunericul. Cu lacrimi în priviri și cu sufletul îngreunat, copilul abătut merge în cameră și, ascunzându-și fața în pernă, începe să plângă sfâșietor până când, istovit fiind, adoarme. Trec zece minute, trece o oră, trec trei ore. Deodată, un vânticel cald începe să adie, aducând cu el duioase cântări angelice. Crengile copacilor se apleacă în jos, într-o inchinăciune mișcătoare, iar Regina-nopții dă de veste și celorlalte flori somnoroase să se pregătească de sosirea neașteptată ce va avea loc. Un fascicul de lumină, la început timid iar apoi tot mai îndrăzneț, apare de nicăieri, îmbrăcând puntea într-un veșmânt luminos și preafrumos. Puntea se mișcă ușor, Cineva pășea pe ea. Pașii erau singura mărturie a prezenței Cuiva atât de minunat, încât întreaga natură se închină Lui; stelele străluceau cu atâta putere, încât întunericul nopții, înspăimântându-se, a fugit din calea luminii lor. Dar… numai florile, cerul și copacii erau martorii tăcuți ai acestei neașteptate veniri. Oamenii dormeau nestingheriți în paturile lor mari și comode, sau se îndeletniceau cu alte activități, rămănând nepăsători la ceea ce se întâmpla în jurul lor. Însoțit de cântările duioase ale îngerilor, El pășește încet și smerit spre camera copilului. În camera micuțului, domnea o lumină nelumească și o pace de nedescris. Copilul, suspinând încet, varsă o lacrimă pe mânuța sa, suferind și în vis din cauza dorinței pe care o credea neîndeplinită. Inima sa tresare și începe să bată ca o nebună, șotind la urechea sufletului: – Trezește-te, suflete al meu! Domnul e de față. Copilașul, auzind parcă glasul tainic al inimii, deschide încet ochișorii și… încremenește. Deși nu Îl mai văzuse niciodată, știa că este El, simțea aceasta. Dumnezeu stătea în prag și, privindu-l cu o iubire nemărginită, îl binecuvânta. Atât de curată era privirea sfântă încât, copilașul, își astupa chipul cu plapuma. O teamă sfântă îl cuprinse. – Dumnezeu….Dumnezeu este în camera mea. Își lasă plapuma până la guriță, privindu-L pe Dumnezeu. Era atât de minunat, încât nu se mai sătura să Îl privească. Zâmbește duios și, cuprinzându-l un sentiment de cutezanță, întreabă: – Doamne, dar ….puntea…..Tu…. Nu își mai găsea cuvintele, însă Dumnezeu, citindu-i în inimă, Îi răspunde: – Am coborât pe puntea pe care Mi-ai facut-o. – Dar e atât de nesigură…. Apropiindu-Se de copilaș, Dumnezeu îi zâmbește suav și îl mângâie pe creștet. – Credința, iubirea și bunătatea sufletului tău au transformat-o în cea mai sigură punte. Drag copil, tu ai atins Cerul. – Eu? Dar cum, dacă nici măcar nu am terminat puntea? Ai terminat-o și această punte nu ți-o va putea distruge nimeni, în afară de tine. Această punte se află în sufletul tău și pe ea cobor nu doar noaptea, pentru a te veghea, ci tot timpul… cobor și rămân în sufletul tău, atâta timp cât îmi permiți. Un zâmbet larg se conturează pe chipul micuț. – Doamne, acum sunt în Cer și m-am întâlnit cu Tine. Camera mea a devenit Cer… – Nu… îl întrerupe Dumnezeu – … sufletul tău a devenit Cer. |
Mesajul norilor
- Ce formă vezi? – Hm….o lebădă, ba nu…se schimbă. Uite, acum devine o inimă.
Norii pufoși defilau încet, schimbându-și forma cu o repeziciune incredibilă. – Este rândul tău. Spune-mi, ce formă are acest nor? – Este… un înger. Da, se văd și aripile. Fetița cu bujori în obrăjori, cade pe gânduri. Observând tăcerea ce s-a așternut, frățiorul întreabă în șoaptă, ca și când i-ar fi fost teamă că îl aude cineva. – Ce s-a întâmplat? – Crezi că acești nori au un mesaj pentru noi? Băiatul se încruntă ușor, întrebarea punându-l în dificultate. - Cred că totul depinde de tine. Dacă ești capabilă să vezi mesajul pe care norii ți-l trimit, atunci ei iți vor vorbi despre o taină. Dar, dacă rămâi doar la forma lor, ei vor tăcea. Fetița zâmbește entuziasmată. – O taină? Ce taină mi-ar putea spune norii? – Nu știu….poate taina creației lor. Admiră-le forma și elucidează taina! Se așterne o pauză liniștită, în care doar păsările voioase îndrăzneau să își exerseze cântul. – Copii, veniți la masă! O femeie gingașă îi privea cu iubire din pragul ușii. Ochii ei atât de blânzi erau de-a dreptul minunați, iar vocea caldă și nemuritoare te determina să îi dai slavă lui Dumnezeu pentru că a creat o făptură atât de minunată precum este mama. Imaginea ei continua să dăinuie peste ani, timpul cedând sub puterea iubirii și, deși lua cu sine totul, această imagine nu o putea smulge din sufletul băiatului care, acum, era un bărbat în toată firea. Cuprins fiind de dorul copilăriei și de amintirile trecutului, bărbatul nu observase că soarele a dispărut, în locul său ivindu-se nori negri și amenințători. Adesea, când privea norii cei repezi, își amintea de acea zi însorită și surâdea ușor. Venise timpul să plece…iar drumul pe care îl făcea urma să fie presărat de emoții, fiindcă era drumul ce ducea la casa părintească; Știa că nu îl va mai aștepta nimeni în pragul ușii, înveselindu-i inima cu acea privire nemuritoare. Știa că norii nu vor mai fi la fel, că iarba îl va primi ca pe un străin, iar păsările nu îl vor întâmpina bucuroase de o așteptată revedere. Știa toate acestea dar nu deznădăjduia, pentru că în fiecare părticică din acel loc era o parte din sufletul său. Timpul trecea greu, dar pașii îl duceau tot mai aproape de casă. A ajuns și… Doamne, cât de tare îi tresălta inima! Totul era la fel: aceeași nori, aceleași păsări, aceeași iarbă, aceeași mireasmă atât de familiară și…minune! o imagine cunoscută îl surprinde. În apropierea casei, o fetiță cu bujori în obrăjori privea, cu o nevinovăție adorabilă, mersul norilor. Bărbatul, cu lacrimi în ochi, se apropie ușor pentru a vedea mai bine imaginea atât de vie a surioarei sale. Prezența sa nu rămâne neobservată. Fetița, auzind pași în apropiere, se întoarce și, zărindu-l îl întreabă fără nicio teamă, arătând spre cer: – Ce formă vedeți? După ce face câțiva pași, apropiindu-se de fetiță, bărbatul ridică privirea și răspunde: – Un zâmbet! Fetița îl privește curioasă. – Un zâmbet? – Da, pentru că fiecare nor iți transmite un mesaj. – Și ce mesaj v-a transmis acest nor în formă de zâmbet? – Că Dumnezeu ne zâmbește în fiecare zi, doar că trebuie să privim mai des spre cer pentru a vedea acest zâmbet. |
Dumnezeu se descoperă în tăcere
Liniștea domnește în micuța cameră iar mireasma dulce face sufletul să tresară. Pași mărunți se aud din ce în ce mai tare. Cineva bate la ușă. – Intră! Zice o voce în care se evidenția tăria sufletului și, totodată, o blândețe duioasă.
Ușa se deschide, permițându-i bărbatului cu ochi negri să intre în cameră. - Binecuvântați, părinte! - Domnul să te binecuvânteze! Vocea părintelui îl uimește pe bărbat, acesta uitând motivul pentru care venise. – Ia loc! Se aude aceeași voce caldă și fermă. Bărbatul îl ascultă și, după câteva secunde în care s-a gândit cum să înceapă discuția, îndrăznește: - Părinte, o întrebare îmi încearcă sufletul și nu găsesc răspunsul: de ce ne simțim adesea atât de singuri? – Băiete… omul nici când e singur, nu e singur. - Nu înțeleg… – Dacă ai putea vedea cu ochii sufletului, dacă ai putea vedea. Dacă am fi conștienți în fiecare clipă că Dumnezeu este lângă noi, nu ne-am mai simți singuri, nu am mai vorbi fără rost, iar întreaga supărare ar dispărea într-o clipă. Bărbatul, înțelegând acum sensul cuvintelor spuse de părinte, își pleacă, rușinat, capul. - Și totuși… ne simțim singuri, iar această singurătate e apăsătoare de multe ori. – În singurătate îți poți descoperi sufletul, îți poți face un bilanț al faptelor. Dumnezeu nu se descoperă în zgomot, Dumnezeu se descoperă în tăcere. Învață să asculți tăcerea! - Băiete drag, singur te simți când nu cunoști adevăratul sens al vieții, când te complaci în lucrurile mărunte ale lumii efemere. Nu aceasta este adevărata viață! Ea nu este plină de zgomote, ură, vorbe goale… ea este plină de o tăcere sfântă, de pace, de iubire. - Învață să taci atunci când e nevoie și nu vorbi niciodată fără a te gândi înainte, pentru a nu-ți regreta mai apoi cuvintele. Este un timp când trebuie să râzi, un timp când trebuie să plângi, este un timp când trebuie să vorbești și un timp când trebuie să taci. Fă-le pe toate la timpul lor! - Trăiește în simplitatea inimii, hrănește-te cu bunătate și întărește-te cu iubire. Nu este simplu să trăiești, dar este esențial să trăiești bine: în adevăr, nu în minciună, în iubire, nu în ură. Întotdeauna unde vei merge, lasă în urma ta o vorbă bună, un zâmbet cald, o amintire frumoasă. Numai un suflet curat poate atrage alte suflete! - Să nu uiți niciodată cine ești, de unde vii și unde te îndrepți, să nu uiți niciodată de Dumnezeu, iar atunci singurătatea nu are ce caută în inima ta! |
Dumnezeu te așteaptă să îți aline toate rănile !
O floare în mijlocul iernii supraviețuiește doar din adierile blânde ale iubirii celei nemăsurate, ale speranței și ale liniștii celei fără de început. Un om trist moare încet, neștiind să culeagă, asemeni florii cele ce îi sunt necesare supraviețuirii, astfel sufletul lui, împietrit de atâta suferință, este strivit sub greutatea propriei suferințe, greu de descris și de înțeles. De ce trebuie să suferim? Nu e nevoie să suferim. Suferința noi o alegem. Dacă nu ne-ar face plăcere să ne scufundăm în veninul suferinței,atunci am extrage din fiecare clipă, din fiecare moment în care suntem triști, adierile blânde ale iubirii celei nemăsurate, ale speranței și ale liniștii celei fără de început. Floarea inimii noastre se ofilește încetul cu încetul dacă o lăsăm pradă grindinii celei înfiorătoare, frigului care mușcă din ea fără nici un strop de compasiune Viața este un album ale cărui pagini goale, noi îl umplem cu diverse fotografii. De ce am alege ca la final albumul să fie plin de poze cu chipuri triste, fără speranță sau pline de ură ? Înțeleg că viața este grea, uneori copleșitoare, dar chiar asta este esența iubirii, și anume speranța că va fi mai bine, speranța creaturii care se înalță spre Creator. În jurul meu văd doar oameni posomorâți, fără nici un zâmbet care să le îmbrace chipul într-o frumoasă binecuvântare. În momentul în care o să înțelegem că viața este un dar mult prea prețios pentru a-l pierde, poate vom ști atunci să prețuim fiecare clipă, vom ști să ne ridicăm și să înfruntăm problemele mereu cu zâmbetul pe buze, aducându-i slavă Celui ce ne-a făcut atât de frumoși, sănătoși și inteligenți, să fim asemeni florii din mijlocul iernii, razei de lumină în mijlocul întunericului. Dacă vreodată nu veți găsi un motiv îndeajuns de întemeiat pentru a vă schimba percepția negativă într-una pozitivă, atunci priviți în jurul vostru, însă încercați să priviți cu ochii inimii, asemeni unui copil care abia a descoperit frumusețile naturii iar atunci veți fi plăcut surprinși de tot ceea ce vă înconjoară și în mod sigur pe buzele voastre se va naște un zâmbet. Uitați-vă la cineva mai neajutorat decât voi și încercați să vă puneți în locul lui. Dacă, pentru o secundă ați reușit să faceți acest lucru atunci vă veți da seama că problemele voastre nu sunt atât de grave precum le credeați. Lăsați-vă în mâinile Creatorului, permite-Ți să vă atingă sufletul iar atunci veți simți cum inima voastră va deveni mai ușoară că un fulg de nea și mai luminoasă decât lumina soarelui. Omule, binecuvântarea lui Dumnezeu, ai fost creat liber! Nu îți distruge libertatea, închizându-te singur într-o închisoare, pedepsindu-te o întreagă viață pentru greșelile săvârșite sau din cauza unor proleme aparent fără soluție. Și cea mai întunecată noapte are sfârșitul ei. De ce nu ar avea și problemele noastre ? Nu știu în ce măsură cuvintele mele te-au afectat, ți-au atins sufletul, însă îmi doresc pentru tine o libertate divină, o inimă ușoară și un zâmbet blând. De aceea te rog să te oprești puțin din mersul acesta nebun al lumii și să te gândești ce este mai important pentru tine, pentru ce te chinui atâta și să încerci să deschizi această închisoare, să devii o pasăre liberă, proaspăt scăpată din spatele gratiilor reci ale coliviei și să te înalți într-un zbor lin spre cerul unde Dumnezeu te așteaptă să îți aline toate rănile. |
Fii un model pentru ceilalți, prietene, dar fii un model demn de urmat !
Vântul se juca vesel cu câteva frunze palide, dând dovadă de o nonșalantă uimitoare, când o convorbire existențială între doi prieteni era pe punctul de a se naște.
– Nu înțeleg… de ce, înainte de a iubi o persoană, vrem să o schimbăm după cum credem noi că este bine să fie? libertate si demnitate- Pentru că nu știm cum să acceptăm persoana de lângă noi cu defectele și calitățile ei. Vedem, de multe ori, doar minusurile la acea persoană și nu le putem accepta cu ușurință, dorind astfel să o schimbăm, chipurile, sub masca bunei intenții; vezi tu, Dumnezeu ne accepta așa cum suntem… El nu dorește cu tot dinadinsul să ne schimbe minusurile în plusuri, pentru că știe că, în acest fel, libertatea noastră nu s-ar mai numi libertate. – Atunci… cum accepți acea persoană? – Pur și simplu o accepți, iubind-o așa cum Dumnezeu a creat-o… aproapelui tău nu trebuie să îi impui nimic; îl sfătuiești, ești aproape de el, încerci să îi arăți calea cea dreaptă dar nu îl constrângi să facă ceva, altfel îi calci pe libertate! Lumea nu se schimbă în funcție de tine, dar tu te poți schimba în funcție de ea. Da, purtarea ta îi influențează pe ceilalți într-o anumită măsură, dar nu îi schimbă în totalitate… de ce să te schimbi în funcție de lume? Ce, ea ți-a dat sufletul sau viața? Nu, ea este copărtașă cu tine la Taina creației, dar nu a fost creată pentru a te subordona pe tine, ca ființă. Te schimbi în măsura în care te lași schimbat! - Nu înțeleg, chiar totul depinde de tine? – În cea mai mare parte, da. Nu te poate răni cineva dacă tu, în mod conștient sau inconștient, nu îi permiți aceasta. Niciodată să nu te lași condus în întregime de partea rațională, fiindcă fără suflet ești un mort în viață, dar nu te lăsa condus nici doar de partea sufletească, fiindcă fără rațiune nu poți judeca cu dreptate, fiind astfel capabil să privești lucrurile din exterior! – Este greu să te detașezi când treci printr-o situație grea și să privești lucrurile din punct de vedere obiectiv… – Dar cine a zis că este ușor? În această viață, nimic nu este ușor; și pentru un zâmbet ai nevoie de o bună dispoziție sufletească, altfel este un zâmbet fals, lipsit de orice emoție, un zâmbet care nu transmite nimic. Să fii capabil să privești doar partea bună a lucrurilor chiar și când te găsești în grea deznădejde, este un dar dumnezeiesc. Prietene, nu căuta să-i schimbi pe ceilalți, nu ai acest drept! Tu caută să te schimbi pe tine însuți, să devii un om mai bun, iar atunci alții se vor schimba singuri… dacă te schimbi, așteaptă-te să pierzi legătura cu anumite persoane, dar pregătește-te pentru a cunoaște alte suflete. – De ce se pierd atât de ușor legăturile dintre oameni cunoscuți? – Deoarece sufletul lor nu este pe aceeași frecvență… știi, dacă toată lumea te vorbește numai de bine, atunci trebuie să îți pui serios întrebarea “ce se întâmplă cu mine?” – Ce este rău în faptul că lumea te vorbește de bine? – Nu ai pus bine întrebarea. Dacă preocuparea ta este să nu-i deranjezi pe ceilalți, preferând minciuna în locul adevărului pe motiv că nu vrei să intri în discuții contradictorii, atunci trebuie să îți faci o analiză urgentă și sinceră a sufletului. Să fii un om demn, corect și stăpân pe sine este greu, dar esențial! Fii un model pentru ceilalți, prietene, dar fii un model demn de urmat. Păstrează-ți curăția sufletească, curajul, bunătatea și demnitatea, iar atunci nu vei trăi în zadar pe acest Pământ! |
Era odata un medic cam arogant. In afara de asta, era si ateist si nu credea in nimic: nici in Dumnezeu, nici in suflet si nici in alte concepte spirituale. El se intalni odata cu un preot si incepu sa-l ia peste picior:
- Parinte, tu zici ca sufletul exista? - Da, raspunse parintele. - De unde stii? L-ai vazut vreodata? spuse doctorul. - Nu. - L-ai mirosit vreodata? - Nu l-am mirosit. - L-ai gustat vreodata? - Nici atat. - L-ai auzit vreodata? - Sufletul nu poate fi auzit. - Dar, l-ai simtit vreodata, parinte? - De simtit, da, l-am simtit si inca foarte bine. - Atunci, parinte – spuse doctorul cu un aer triumfator – daca din cele 5 simturi ale omului, 4 arata ca nu exista, atunci pe cine sa credem? Pe cele 4 simturi sau doar pe unul!? Parintele, un om foarte intelept, nu se lasa. Si incepu el sa-l intrebe pe medic: - Doctore, tu ai vazut vreodata cum arata o durere? - Nu. - Dar de auzit ai auzit-o? - Nici atat. - Poate ai gustat-o? - Nu poti gusta o durere. - Sau poate ai mirosit-o? - Imposibil. - Dar de simtit, ai simtit-o? - Normal ca da, toti o simtim. - Asadar, concluziona preotul, din cele 5 simturi, 4 vorbesc contra durerii. Ce-ai zice daca, folosind acelasi rationament pe care tu l-ai aplicat in cazul sufletului, cineva ar zice ca durerea nu exista!? Si, de atunci, medicul a ramas profund pe ganduri… |
Viața e o luptă de care trebuie să ne bucurăm
Doi oameni munceau în aceeași pădure tăind lemne. Copacii erau mari, puternici și vânjoși. Cei doi tăietori de lemne își foloseau topoarele cu aceeași măiestrie, dar cu metode diferite: primul lovea trunchiul cu o constanță de neînchipuit, lovitură după lovitură, fără să se oprească, decât câteva clipe pentru a-și mai trage răsuflarea. Cel de-al doilea făcea o mică pauză la fiecare oră.
La apusul soarelui, primul tăietor de lemne era la jumătatea trunchiului. Era lac de sudoare și n-ar mai fi rezistat nici cinci minute în plus. Al doilea, să vezi și să nu crezi, terminase de doborât copacul cu trunchiul gros. Începuseră în același timp, iar cei doi arbori erau la fel ca dimensiuni. Primului tăietor de lemne nu-i venea să-și creadă ochilor. „Nu mai înțeleg nimic! Cum ai reușit să termini când te opreai la fiecare oră?“ Celălalt tăietor zâmbi: „Tu ai văzut că mă opream după fiecare oră, dar n-ai văzut că profitam de pauză și pentru a-mi ascuți securea“. Sufletul nostru este asemenea unei securi. Să nu-l lăsăm să ruginească. Să-l ascuțim câte puțin în fiecare zi. Cum? Vă propun o scurtă rețetă: Îmbrățișați în fiecare zi persoanele dragi. Fiți iubitori față de toți. Zâmbiți! Rugați-vă! Ajutați pe cei din preajma voastră dacă au nevoie de sprijinul vostru. Uitați-vă la cer și priviți spre înalt. Viața e o luptă de care trebuie să ne bucurăm, nu ceva pe care e nevoie să o îndurăm. |
Într-o noapte friguroasă de noiembrie, o tânără mamă își abandonează bebelușul născut de curând la poarta unui orfelinat.
Printr-o minune dumnezeiască, copilașul a supraviețuit cumplitei nopți; era un copil frumos ca un îngeraș, însă avea o deficientă, nu vedea, acesta fiind principalul motiv pentru care mama îl abandonase; nu vroia să aibă o răspundere atât de mare precum creșterea unui copil orb. Anii treceau iar copilașul creștea. Viața lui nu a fost deloc ușoară, ceilalți copii dar și oamenii adulți îl batjocoreau, îl trăgeau de urechi de nas, îl băteau, când venea ora mesei aduceau o pisică și o puneau pe masă lângă farfuria lui iar animalul îi mânca hrana… Un singur om s-a milostivit de el, rupându-și din timpul atât de prețios pentru a-i face un bine: l-a învățat să scrie alfabetul și i-a vorbit puțin despre Dumnezeu. Cu greutate au trecut cei doisprezece ani. O zi frumoasă de toamnă l-a determinat să iasă afară, să se plimbe prin curtea orfelinatului și să se bucure de aerul înmiresmat. Urmând cântecul unei micuțe și gingașe păsări, se îndepărtează tot mai mult de clădire, pierzându-se printr-un colț îndepărtat al curții, abia spre seară găsi drumul de întoarcere… dar ușa era închisă. Se făcuse un frig care îi pătrundea până în oase; pentru a se încălzi, se ridică în picioare și pășește încet, ieșind în afară orfelinatului. În jurul lui era o zarvă necunoscută, puternică și înfricoșătoare. În drumul său, necunoscând lumea exterioară, traversează o stradă dar în momentul în care face doi pași, un claxon asurzitor îl oprește: – Ești orb, nu vezi pe unde mergi? Se auzi o voce care trăda o stare de nervozitate. Cuvintele șoferului îi străpungeau inima, dar nu zicea nimic, tăcea așa cum făcea de fiecare dată când cineva se răstea la el sau îl luă în derâdere. După vreo două ore de la ieșirea din orfelinat, copilul aude un plânset, apropiindu-se încet de locul în care îl auzise. Un băiețel mai mic cu trei ani decât el stătea ghemuit lângă o clădire plângând după mama lui, pe care o pierduse din ochi când era la cumpărături. – De ce plângi? Întrebă, cu o voce blândă, copilașul orb în timp ce se așeză lângă el. – Mi-e frică, este noapte iar eu m-am rătăcit – Noapte? Cum arată noaptea? Cu ochii mari de uimire, băiețelul îi răspunde: – Noaptea este întuneric, adică nu vezi altceva decât negru în fața ochilor dacă nu este vreo lumină prin apropiere – Este mai întuneric decât întunericul în care sunt scufundați ochii mei? Întrebă, mai mult pentru sine, băiatul. – Spune-mi, te rog, cum este lumina? Foarte sigur pe el, băiețelul îi răspunde: – Lumina este minunată! Atunci când apare, totul prinde viață. – Dar lumea? Cât e de mare? Încercând să-i răspundă la întrebare, băiețelul își întinde cât poate el de tare brațele: – Uite atât de mare. Dorind să vadă cât de mare era lumea, băiatul orfan îi atinge mâinile, dar nu reușește în totalitate, o mână aflându-se la o anumită distanță care îl împiedică să atingă întreaga mână fără a fi nevoit să-și schimbe poziția – Atât de mare? Cum poate avea Dumnezeu grija de ea la cât de mare este? – Hm… Dumnezeu toate le poate. – Prietenul meu micuț, spune-mi, te rog, unde este Dumnezeu? După o scurtă ezitare, îi răspunde arătând cu degetul spre cer. – Acolo, sus în cer – Și e departe? Întrebă entuziasmat copilul orb. Vocea îngrijorată a unei femei le întrerupe discuția. – Mama, e mămica! Strigă bucuros copilașul, fugind spre mama lui. Rămas singur, începe să vorbească cu Dumnezeu. – Doamne, nu știu cât de departe este cerul, dar, dacă voiești, primește-mă în casa Ta. Îmi este frig și foame… Tu ești iubirea și viața mea iar dacă te am pe Tine nu voi mai suferi nici de foame, nici de frig și nici nu voi mai fi singur vreodată. – Sunt orb, nu pot face prea multe dacă mă primești la Tine, dar pot să cânt, da, voi cânta și așa Te voi lăuda mereu. O bucurie de nedescris îi cuprinde inima și lacrimile iubirii și ale recunoștinței apar din ochii atât de frumoși, de curați, dar lipsiți de lumină. Dintr-un buzunar scoate un carnețel și, cu un creion, scrie ultimele cuvinte ce stau mărturie unei iubiri curate izvorâte dintr-un suflet inocent și ca amintire pentru micuțul prieten care-l v-a căuta a doua zi:“Dumnezeu locuiește în inimile noastre! ’’ S-a mutat la Domnul cu zâmbetul pe buze și cu o inimă plină de pace și iubire, lăsând în urma sa doar tristețea băiețelului pe care-l cunoscuse. |
Un țăran, om bun la suflet, avea obiceiul să spună tuturor:
- Vedeți cum e lumea asta? Cei mari au de toate și sunt primiți oriunde cu mare pompă, în timp ce pe noi, cei simpli, nimeni nu ne bagă în seamă. Cum de este posibil așa ceva, cum de se poate una ca asta? Vom ajunge noi pe lumea cealaltă și vom vedea cum o fi și acolo … Azi așa, mâine așa, până când, omul nostru a visat într-o noapte ceva nemaipomenit: se făcea că murise și ajunsese la Poarta Raiului. Acolo, ce să vezi, veselie multă, îngeri adunați să-l întâmpine pe noul sosit, bucurie mare! Omului nu-i venea să-și creadă ochilor. Atâtea pregătiri doar pentru el, un simplu creștin. Oricum, era fericit că urma să intre în rai, nici n-ar fi sperat și la o asemenea primire. Dar, când să intre pe poarta aceea minunată, înconjurat de tot acel alai, un înger se apropie de țăranul nostru și îi spuse: - Omule, nu poți intra pe aici, du-te ceva mai încolo și vei găsi o portiță mai mică, păzită de un înger. Intră pe acolo și, mai târziu, ne vom revedea în grădinile minunate ale Raiului. - Atunci pentru cine sunt toate aceste pregătiri? – a mai întrebat omul mirat. - Ei, așteptăm pe un boier care a murit odată cu tine și care, din clipă în clipă, trebuie să ajungă aici. Pentru venirea lui este sărbătoare și ne pregătim să-l întâmpinăm cum se cuvine. - Bine, îngerule, dar cum se poate una ca asta? Cât am trăit în lume, am văzut nedreptăți multe, dar și aici, cum de e cu putință? De ce el, fiindcă este boier, trebuie primit cu atâta fast? Contează că el are bogății și eu nu? - Omule, pentru a te mântui nu contează ce ai avut – fie că ai fost sărac, fie bogat - ci ceea ce ai făcut cu tot ce Dumnezeu ți-a dăruit. Dacă ai fost sărac și ai știut să împărți și celorlalți din puținul de care ai avut parte, te vei mântui negreșit. Dacă ai fost bogat, cu atât mai mult ai fi putut dărui cu drag celor mai necăjiți decât tine. Fie că ești sărac sau bogat, important este să rămâi om. - Dar atunci, dacă și eu și boierul vom intra în rai, pentru ce este venirea lui așa o sărbătoare? - Omule, creștini ca tine, vin aici în fiecare zi, cu miile și sunt bine primiți cu toții. Dar un boier de când n-a mai ajuns și aici, în rai… Sărac sau bogat, oricine poate fi bun și darnic, din atât cât are. Cel bogat cu atât mai mult ar trebui să dea milostenie. Și fiecare din noi este bogat, în felul lui; căci oricând putem găsi pe cineva mai sărman decât noi, pe care să îl ajutăm. Dacă vom fi egoiști și zgârciți, ce folos vom avea? Cine a văzut vreodată un om rău sau zgârcit care să fie fericit? “Ești bogat? Foarte bine! Ești zgârcit? Foarte rău! (…) Nu bogații vor fi osândiți, ci cei ce slujesc bogăției” (Sfântul Ioan Gură de Aur |
Dumnezeu a lăsat în fiecare om chipul Său
La finalul unui curs, un profesor a fost întrebat de un student: „Domnule profesor, care este sensul vieții?“
O parte dintre colegii celui care pusese întrebarea începuseră să râdă. Profesorul îl privi îndelung pe student, cercetând parcă dacă era o întrebare serioasă. Înțelese că da. Am să vă răspund. Scoase din buzunarul de la pantaloni o oglinjoară rotundă, nu mai mare decât o monedă și spuse: Pe când eram copil am găsit pe stradă o oglindă făcută țăndări. Am păstrat ciobul cel mai mare, care se află acum în palma mea. Mă jucam cu el și am fost încântat să văd cum puteam cu ajutorul lui să îndrept reflexul luminii în cele mai întunecoase unghere unde soarele nu poate ajunge. Am păstrat oglinjoara. Devenind bărbat am înțeles că ce făceam nu era un simplu joc de copil, ci o prefigurare a ceea ce aș fi putut face în toată viața mea. Eu însumi sunt o frântură dintr-o oglindă pe care încă nu am văzut-o întreagă. Prin ceea ce am însă, pot aduce lumină, adevăr, înțelegere, cunoaștere, bunătate, blândețe în ascunzătorile din inimile oamenilor și să schimb ceva în mine. Dumnezeu a lăsat în fiecare om chipul Său. Scânteia divină semănată în noi ne luminează drumul prin viață dacă nu trăim neglijent și o facem să strălucească mereu mai puternic prin tot ce lucrăm. Sufletele noastre sunt oglinzi care împrăștie pretutindeni lumină cu condiția să nu rămânem în întunericul egoismului. |
În căutarea iubirii
Ochii verzi precum smaraldul privesc cu îngrijorare trandafirul roșu a cărui petale își pierdeau culoarea sângerie, cuprinse fiind de sumbra palidă a morții. Trandafirii erau feblețea ei, trezind mereu în sufletul curat o emoție duioasă.
Tristețea i se așterne pe chipul plăcut. ,, De ce viața trece atât de repede? Unde s-a scurs frumusețea ta, trandafirule?” Un fluture vesel și colorat se așează pe o frunză lividă, jucându-se cu aripile sale minunate. Ochii urmăreau mișcările fluturelui, dar sufletul căuta cu ardoare răspunsuri. – Totul a fost creat din iubire, dar… unde ești tu, iubire? Lumina jucăușă ce dă viață ochilor sclipește tot mai intens, conferind acestora o blândețe și o frumusețe tainică. – Nu voi aștepta să mă găsească iubirea, o voi căuta eu… da, voi căuta iubirea! Odată cu aceste cuvinte a început căutarea iubirii. Zilele trec în zbor, luând cu ele și entuziasmul copilăresc al tinerei, entuziasm ce îi cuprinse sufletul la luarea acestei decizii. Obosită, se oprește la marginea unui râu pentru a-și pune ordine în gânduri, în propria ei viață. Frumusețea apei cristaline prin care înotau zglobii peștișori trece neobservată, bucurându-se de adevărata prețuire doar în ochii Celui ce a creat-o. Suspine sfâșietoare tulbură liniștea. Tânăra tresare. Întorcându-și privirea, zărește o fată frumoasă care-și plângea durerea cu atâta intensitate încât imaginea ei cutremura suflete. – De ce plângi? Îndrăznește tânăra cu smaraldul în priviri să întrebe. – Cum să nu plâng, când iubirea m-a părăsit? – Iubirea te părăsește? – Iubirea m-a rănit… iubirea nu există! Ea a dispărut odată cu băiatul care îmi era drag. – Nu este adevărat, iubirea nu rănește, iubirea te înalță! – Iubirea nu există! Rostește sufletul rănit, pierzându-se, treptat, în zare. Chipul tânăr și frumos al celei ce căuta iubirea este cuprins de o adâncă dezamăgire, însă sufletul ei dorea să găsească adevăratul răspuns. Căutarea iubirii era grea, anevoioasă, dar esențială; după ce privește cerul azur, tânăra pornește din nou la drum. Au trecut zece ani de când începuse existențiala călătorie, găsirea iubirii devenind scopul ei suprem. Ploaia rece pune la încercare răbdarea oamenilor, unii pierzând repede această provocare cu forțele naturii. Tânăra pășește cu nonșalanță printre stropii reci precum gheața, când atenția îi este distrasă de comportamentul unui om supărat. Timidă, se apropie de el privindu-l întrebătoare. – De ce mă privești așa? Îi replică, furios, bărbatul. Tonul ridicat nu a tulburat cu nimic cutezanța fetei. – Iubirea nu poate exista acolo unde conduce supărarea. Un râset grosolan și plin de ironie răsună deodată. – Iubire!? Ce este iubirea? Spune-mi: unde vezi tu iubirea în faptul că nu ai ce pune pe masă? Unde este iubirea în sărăcia care ne înconjoară? Un moment de tăcere se așterne. – Nu știu, dar… iubirea trebuie să îți ofere liniște sufletească, siguranță. – Iubirea nu există! Cuvintele auzite erau precum un pumnal care îi sfâșia inima. – Nu, nu este adevărat! Iubirea există! Strigă cu lacrimi în ochi tânăra, în timp ce fugea, pierzându-se în întunericul nopții. După minute grele în care încerca să fugă cât mai departe de o lume în care parcă iubirea nu-și mai găsea locul, se oprește lângă o clădire masivă. Îndată strigă cu putere cineva: – Pleacă de aici! Ștergându-și lacrimile, tânăra întreabă cu o voce tremurândă din care duioșia încă nu dispăruse. – Cu ce am greșit atât de tare încât nici aici nu pot rămâne? – Ești la fel de vinovată ca și ceilalți pentru suferința mea! Voi m-ați condamnat să-mi petrec restul vieții într-o închisoare, prin comportamentul și indiferența voastră. – Noi? Nu întotdeauna ceilalți te marginalizează… omul se poate însingura fără intervenția altor persoane. – Nu mai vorbi prostii! – Dacă ai iubi, nu te-ai mai simți singur. Iubirea te eliberează! Strigăte furioase se aud din spatele ferestrei: – Pleacă! Cine ești tu să îmi dai lecții? Iubirea nu există! Pleacă! Alungată, tânăra părăsește clădirea, încetând totodată să mai caute iubirea. Frumusețea chipului s-a stins, fața devenindu-i crispată… vocea în care altădată se simțea dulcea duioșie era acum rece, lipsită de orice urmă de tandrețe. Au trecut alți zece ani în care viața i se scurgea fără nici un scop, zece ani lipsiți de zâmbete, bucurie și iubire… devenise doar o umbră a ceea ce a fost cândva. Plimbându-se în derivă, într-o zi îi apare în cale un bătrânel senin, cu soarele în priviri. Avea în mână un trandafir de o unicitate sclipitoare pe care i-l oferă fără întârziere și cu o bucurie imensă din care reieșea dragostea grandioasă ce o purta pentru intreaga creație a lui Dumnezeu. Tânăra trece nepăsătoare pe lângă el, ignorându-l cu desăvârșire. – Nu iubești trandafirii? Se aude vocea nespus de suavă a bătrânelului. – Nu iubesc nimic, iubirea nu există. Spunând aceeași replică nefastă care i-a spulberat unicul ideal măreț, femeia vrea să își continue drumul, când răspunsul primit o oprește. – Dacă ți-aș demonstra că iubirea există? – Cum? Zece ani am căutat iubirea și nu am găsit-o, iar de când am renunțat să o mai caut, au trecut alți zece ani… unde este iubirea? Un zâmbet tainic se conturează pe chipul senin – Ai umblat atât de mult după iubire, dar iubirea a fost mereu aproape de tine. Nu trebuie să cauți ceva ce ai deja! – Cum să fie aproape, când mulți nu o văd? – Iubirea se caută cu ochii sufletului, ea se simte. – Dar acei oameni…? De ce nu au simțit iubirea? – Pentru că și-au întors fața de la iubire. De iubire nu poți fugi, ea este peste tot în jurul tău: în aerul pe care îl respiri, în florile pe care le vezi, în oamenii de lângă tine, dar poți să îi întorci spatele sau, mai rău, să închizi ochii în fața ei, negându-i existența cu desăvârșire. Este mai ușor să refuzi iubirea, decât să o primești… primind iubirea, o vei împărtăși și cu ceilalți, pentru că iubirea se dăruiește, ea nu este egoistă. Vrei un loc anume unde să întâlnești iubirea? – Atunci, caut-o în inima ta… dacă o vei găsi acolo, vei fii capabilă să o vezi și în jurul tău! Nu te schimba în funcție de ce zic ceilalți, pentru că dreptatea nu se află întotdeauna de partea lor. Ascultă-ți glasul inimii și când vei simți o tresăltare ușoară, o bucurie dulce ce naște lacrimi cristaline, vei ști că ai luat decizia corectă, pentru că glasul inimii este glasul lui Dumnezeu sădit acolo, în adâncul inimii tale. |
Scrisoarea către Dumnezeu a unui copil sărac
Vântul șuiera cu putere, rupând crengile fragile ale copacilor neputincioși. Copilul cu ochi senini se plimba prin camera rece, sperând să se încălzească puțin; pe masa sărăcăcioasă zăcea o foaie mototolită pe care vântul o purtase aproape de căsuța unde locuia sărmanul suflet și o jumătate de creion primit de la un vecin mărinimos.
Salteaua ruptă găzduia o fetiță de o frumusețe covârșitoare, învelită cu două pături vechi care o protejau de frigul din încăpere. Plimbarea prin cameră își făcuse efectul; după câteva minute, copilul se încălzește îndeajuns pentru a-și duce la îndeplinire idea ce i s-a născut de câteva zile în sufletul curat. Cu sfială se îndreaptă spre masă și încearcă să îndrepte foaia dar, după câteva încercări nereușite, renunță și, luând jumătatea de creion, începe să scrie: “Bunului meu Dumnezeu. Doamne, îți mulțumesc pentru cele două pături primite de la vecina Anca… datorită acestor pături, surioara mea nu este nevoită să îndure frigul atât de aspru. Este atât de frumoasă, ca un îngeraș; ea mă determină să continui lupta cu sărăcia, iar Tu îmi dai puterea necesară pentru a răzbi. Doamne, știu că Tu mi-ai trimis creionul prin intermediul acelui om bun, iar vântul a primit poruncă de la Tine să îmi aducă această foaie. Îți mulțumesc, Bunule Dumnezeule! Aseară Te-am văzut într-o icoană din biserica unde am intrat pentru puțin timp. Erai atât de blând și de smerit încât mă simțeam stânjenit, iar zâmbetul Tău dulce… o, zâmbetul Tău mi-a cutremurat inima umplând-o de o dulceață de negrăit. Tare mult mi-ar plăcea să fiu acum cu Tine, dar nu o pot lăsa singură pe surioara mea. Îmi amintesc cu dor și cu dragoste de poveștile pe care mama ni le spunea într-un grai atât de suav și de frumos seara, înainte de culcare… erau povești duioase, cu oameni buni, cu oameni sfinți, erau povești despre Tine, erau poveștile copilăriei mele care mi-au descoperit cel mai frumos dar: pe Tine, Dumnezeule. Uneori mă simt singur. Ce prostuț sunt, nu-i așa? Știu că Tu ești undeva, lângă mine și mă privești cu iubire iar uneori, poate, mă strângi în brațe și, chiar dacă nu Te văd, inima mea Te simte sau ar trebui să Te simtă.. da, de aceea mă simt singur… inima mea nu Te poate simți. Dumnezeul meu, îți mulțumesc pentru fiecare bătaie a inimii, pentru bucuria de a trăi și de a avea astfel șansa de a Te cunoaște. Învață-mă, te rog, să Te iubesc. Cu lacrimi în suflet, copilul Tău.” Încheind scrisoarea, o pune într-un plic pe care scrie numele destinatarului. Își privește surioara și surâde înduioșat când aceasta zâmbește, din când în când, în somn; pășind încet până lângă saltea, se pune în genunchi, sărută fruntea fetiței după care iese afară din cameră, îndreptându-se spre poștă. Vântul rece trecea cu ușurință prin hăinuțele subțiri și rupte, biciuindu-i trupușorul fraged. După câțiva metri parcurși, o voce impunătoare îl oprește. – Unde te duci, băiete? Copilul se întoarce timid. În fața lui stătea o femeie înaltă, cu ochi negri și strălucitori ce exprimau un caracter puternic. – La poștă. Vreau să trimit o scrisoare. Femeia privește plicul din mâinuțele care acum se înroșiseră din cauza frigului. – Poșta este în drumul meu. Îți duc eu scrisoarea. – Dar… – Nici un “dar”. Este prea frig afară și nu vreau să te îmbolnăvești. După un moment de tăcere, băiatul oftează ușor și îi dă scrisoarea. Îi mulțumește respectuos, retrăgându-se tăcut. Rămasă singură, privește scrisoarea care o atrăgea într-un mod inexplicabil. Citind numele destinatarului zâmbește suav și, ascultându-și inima, începe să citească. Cuvintele au tulburat-o profund, zeci de minute plângând fără încetare. Au trecut două zile de la aceste evenimente. Frigul s-a accentuat, pustiind cu răsuflarea sa de gheață micul oraș. În camera rece, băiețelul își ținea strâns în brațe surioara, cântându-i încet la ureche versurile copilăriei învățate de la iubita sa mama. Se aud scurte bătăi în ușă; copilașii se privesc tăcuți unul pe celălalt. După câteva clipe, curios dar și precaut în același timp, băiatul se ridică și, cu mișcări lente, deschide ușa. Ceea ce vede îi paralizează pentru scurt timp trupușorul, împiedicându-l să reacționeze în vreun fel. În pragul ușii era o cutie mare pe care scria “Din partea lui Dumnezeu, pentru copilul cu lacrimi în suflet.” Nu există cuvinte care să descrie bucuria care a cuprins cele două suflete inocente, lacrimile lor cristaline și zâmbetele curate ilustrând cel mai bine emoțiile prin care treceau. Din spatele unui perete cu aspect neîngrijit priveau doi ochi negri înlăcrimați cu sclipiri duioase ce trădau o pace interioară și o bucurie tainică izvorâtă dintr-un gest mărunt care pentru cei doi copii era un adevărat dar divin. Inima femeii care citise în urmă cu două zile scrisoarea, se înduioșase atât de mult încât, cu ajutorul acelui băiat, reușise să-L găsească în inima ei pe Dumnezeu și, din preaplinul inimii, să dăruiască bucurie. Cu adevărat Dumnezeu lucrează în și prin oameni, iar fiecare gest frumos pe care îl facem semenului nostru este pentru el un dar de la Dumnezeu, iar pentru sufletul nostru, o mângâiere divină. |
Iubirea de mamă
O micuță căsuța găzduia două suflete: o mamă împreună cu băiețelul ei. Căsuța, deși sărăcăcioasă, oferea acea armonie, acea atmosferă încărcată cu iubire și pace duhovnicească. Soțul sărmanei femei a murit de câțiva ani în urma unui anevrism cerebral, lăsându-și familia fără sprijin financiar, dar mai ales, moral.
Sărmana mama își creștea copilul cu multe greutăți, însă niciodată nu l-a privat de iubirea atât de vitală pentru fiecare făptură omenească, pentru fiecare vietate. Anii treceau iar băiețelul creștea văzând cu ochii, dar sufletul i s-a înrăit din cauza lipsei unui anumit confort material care era prezent în viața prietenilor săi și al influenței unei lumi atât de scumpe și artificiale în care trăia. A început să-și judece mama, să o condamne pentru viața pe care i-a oferit-o, iar, într-o seară, când furia a pus stăpânire pe sufletul său, i-a zis cele mai grele cuvinte pe care o mamă le poate auzi: “Te urăsc“, lăsând în urma sa, după ce a trântit ușa, lacrimi de suferință și o inimă zdrobită dar totuși, plină de iubire pentru unicul ei copil. Băiatul se plimba pe străzile orașului, încercând să ignore sentimentul de remușcare care, odată cu diminuarea furiei, își face simțit prezența. Așezându-se pe o bancă dintr-un micuț parc, observă o tânără mamă care se plimba cu băiețelul ei. La un moment dat, băiețelul se îndepărtează de mamă, fiind atras de un porumbel aflat la câțiva metri de el; în încercarea sa de a-l prinde, cade și se lovește. Tăcerea este spulberată de un plânset sfâșietor și de glasul mamei, care fuge spre copilul ei. După ce îl strânge în brațe, se apleacă și îi sărută rana, vărsând lacrimi născute din pricina lacrimilor copilului ei. Băiețelul, simțind sărutarea și lacrimile ce îi acopereau rana, încetează să mai plângă, și, după ce o îmbrățișează pe mămica lui, se ridică, iar cei doi își continuă drumul. Privindu-i, tânărul începe o luptă cu amintirile sale, cu sentimentele sale. Își amintește cum, într-o zi, iubita sa mamă, având doar o bucată de pâine i-a dat-o lui, lipsindu-și trupul de hrană dar hrănindu-și sufletul cu privirea copilului ei. Ultimele cuvinte pe care i le-a zis îi bântuie mintea, trezind în el o tristețe profundă ce se exteriorizează prin lacrimile care sunt absorbite de pământul însetat – Cum oare i-aș putea cere iertare, cum să mai dau acum ochii cu mama mea după tot ce i-am zis? Se întrebă, întristat, tânărul, oferindu-și în curând răspunsul. – Nu merit nici un sacrificiu de-al ei, nu merit nici măcar o lacrimă din partea ei… sunt un copil care a știut să-i arate, în loc de iubire, doar durere. Din acest moment voi deveni copilul pe care mama îl merită, dar, vina mea nu mi-o voi putea plăti cu toate lacrimile pe care le voi vărsa o viață de acum înainte. Cugetând acestea, se îndreaptă smerit spre casă. Deschizând ușa, își vede mama stând pe un scaun, cu o poză în mână… parcă adormise. Se apropie încet de ea și o sărută pe frunte, dar, cu stupoare constată că trupul ei era rece; mama lui murise. Cu ochii în lacrimi, tânărul cade în genunchi, ținându-i mâna a cărei căldură a fost răpită de neașteptata moarte și repetând neîncetat cuvântul: “Mamă”. Cel mai mult îl durea ultimele cuvinte pe care i le-a zis, îl durea că mama sa a murit fără să-l audă zicându-i cât de mult o iubește, cât de importantă este pentru el. După zeci de minute în care lacrimile se întâlneau cu buzele ce rosteau dulcele cuvânt, tânărul vede zăcând pe podea poză care căzuse în momentul în care îi luase mâna. Ridicând-o, vede copilul care acum se maturizase în brațele celei ce îi dăduse viața, zâmbind fericit că și cum ar fi avut totul, și într-adevăr a a avut totul, a avut iubirea de mamă. |
Iși dorea era o îmbrățișare, un prieten
O lumină născută din jocul unei scântei se întrevede jucând pe ringul înalt al peretelui. Copilul cu ochi senini o privește fără să-și dea seama că, treptat, acea lumină a dispărut, el însuși, la început pierdut în jocul fascinant al luminii, s-a rătăcit mai apoi într-o lume a sa, o lume a inocenței cunoscută doar de sufletul pur al unui copil.
Era o seară friguroasă, iar acel copil privea plăpânda lumină de la geamul unui magazin, visând doar la un cămin. Mama lui a murit cu puțin înainte de lăsarea primei zăpezi, iar pe tatăl său nici măcar nu îl cunoscuse. Frați nu avea pentru a găsi în ei sprijinul de care avea atâta nevoie. Deodată un glas puternic îl trezește la cruda și nemiloasa realitate. - Ce faci aici, cerșetorule? Cauți milă? Ai greșit, aici nu vei primi așa ceva, așa că hai, dispari din ochii mei, vagabondule! Copilul, cu ochii în lacrimi, privea chipul bărbatului care striga la el, fără să știe ce să zică, ce să facă. În cele din urmă, cu inima frântă de durere și alungat de un om fără inimă, pornește pe drumul înzăpezit, lăsând în urma lui doar lacrimile înghețate. Nu cerșea milă, nu vroia bani sau altceva. Tot ce își dorea era o îmbrățișare, un prieten. Lumea din jurul lui era într-o continuă agitație, cuprinsă de un stres sfâșietor, fără a ști în fond pentru ce trudesc atâta. Lumea contemporană, iubitoare de lucrurile materiale nefolositoare, nici măcar nu l-a observat pe micuțul orfan ce privea trist, tânjind după o îmbrățișare. În cele din urmă, învins de frigul care mușca din trupul său micuț și fraged, copilașul s-a adăpostit sub un pod, acoperindu-se cu câteva cartoane, în speranța că va avea parte de puțină căldură sau, cel puțin, să fie apărat de gerul ucigător, însă speranța i se nărui repede. Puțin după miezul nopții, un om amețit de aburii alcoolului îl trezește pe bietul înger care abia ațipise și, în timp ce îl înjură și aruncă cu pietre după el, îl alungă. Începând din nou a plânge, copilașul nu putea înțelege cum de nici sub un pod nu putea să stea timp de câteva ore sau minute. Străzile pline de oameni în urmă cu câteva ore erau acum aproape pustiite, numai un suflet trist se plimbă de sus în jos, rătăcind în derivă. Obosit, cu trupul înghețat, ajunge în fața unei clădiri imense și superbe cu o cruce în vârf, cruce ce părea a atinge cerul. Copilul nu știa cu certitudine ce este, fiindcă ai săi niciodată nu l-au dus acolo. Simțind o pace în apropierea Bisericii, însă cu incertitudinea în suflet, copilul cu ochii senini se minunează de frumusețea ei însă, deodată, aude un zgomot. Întorcându-se, vede pe stradă mergând o femeie. Dorind să găsească răspuns la întrebarea sa, fuge să o prindă din urmă. Femeia, grăbită, la început nici nu îl bagă în seamă dar după ce copilul, în timp ce fugea după ea se împiedică și cade, lacrimile sale, strigătul lui de durere o determină pe aceasta să se oprească și să asculte ce are de zis micuțul. Fericit că femeia se oprise, copilul îi adresează, cu un glas suav, întrebarea care îl macină: - Doamnă, ce este clădirea aceea mare și frumoasă? Femeia, schițând un zâmbet, îi răspunde cu o voce blândă: - Este o biserică! Nu ai mai fost niciodată? Plecându-și capul, copilul răspunde: - Nu. Femeia, mângâindu-l, îl îndeamnă să meargă acasă, iar a doua zi va putea să intre în sfântul lăcaș. Sărmanul suflet, ascultător din fire, dă afirmativ din cap și se ridică să meargă, însă nu știa unde încotro să se îndrepte. Nu vroia ca cineva să-i plângă de milă și de aceea nu a zis nimic cu privire la familia lui. Oricum obținuse ceea ce își dorise, o mângâiere și un răspuns la întrebarea sa. Mergând fără nici o țintă, în cele din urmă revine la biserică, acel loc sfânt unde găsise o liniște dulce. Mama lui nu îi vorbise de Dumnezeu, dar inimioara lui îi zicea că Acesta există. Cu timiditate, începe să se roage deși nu o mai făcuse până atunci. În timp ce se ruga simțea cum inima lui este învăluită de o pace negrăită, de o fericire imensă. Își încheie rugăciunea cu următoarele cuvinte: Doamne, dacă ai nevoie de un mic servitor, de cineva care să șteargă praful încălțămintelor Tale, te rog să mă primești! Oboseala îl copleșește, determinându-l să își închidă ochișorii și să adoarmă. A doua zi, când se trezi, a fost înconjurat de o lumină negrăită și îmbrățișat de o mulțime de îngerași, doar trupul îi era înghețat pe treptele reci ale bisericii. Printre mulțimea de oameni care s-au strâns să vadă trupul neînsuflețit, era și femeia din noaptea precedentă… tristă, cu ochii în lacrimi, privea acum trupușorul rece. |
O fericire colosală . . . !
În ochișorii negri se oglindea nemiloasa și tirana boală ce a pus stăpânire pe trupușorul fraged. Un tremurat îi cuprinde corpușorul la scurte intervale de timp, contrar stării febrile severe. Mama îndurerată încearcă să își ascundă lacrimile amare, schimbând concomitent compresele de pe fruntea și burtica copilașului ei. Se aud bătăi în ușă, în curând intrând în micuța încăpere medicul.
După o scurtă consultare, chipul îi devine palid și îngrijorat; mama îl privește cu inima însângerată… citea pe chipul lui un răspuns care îi provoca fiori reci. – În ce stare este? Întrebă aceasta cu o voce tremurândă. – Nu cred că va mai apuca ziua de mâine. Îmi pare rău… Picioarele femeii cedează și o amețeală cumplită își face apariția; cade pe fotoliu. – Doamnă… Tânăra mamă nu îl auzea, cuvintele ,, nu va mai apuca ziua de mâine” răsunau constant în minte, torturând-o. Ridică mâna, transmițând astfel să fie lăsată singură… vroia ca ultimele ore pe care le petrecea cu băiețelul bolnav să fie doar ale ei, să nu piardă nici o clipă atât de prețioasă. Medicul a înțeles și, plecându-și întristat capul, părăsește camera. Au trecut minute grele în care doar lacrimile mari erau mângâiere pentru obrazul livid, iar suspinele deveneau cuvintele ce-i eliberau pentru scurt timp inima împovărată. Ridică ochii și își privește copilul; acesta zâmbea suav, uitându-se spre un perete ca și cum acolo era cineva sau ceva. – Puișorul meu, ce s-a întâmplat? Copilașul, abia rostind, șoptește arătând cu mânuța spre perete: – Acolo… este o femeie foarte frumoasă cu un prunc în brațe. Mama se uită spre perete dar nu vede nimic decât o icoană cu Maica Domnului și Pruncul Sfânt. – Este o icoană, dragul meu. – Nu, mămică, lângă icoană este o femeie nespus de frumoasă. Uite, îmi zâmbește dulce iar pruncul mă binecuvântează. Mama, însă, nu vedea nimic. ,, Probabil delirează din cauza febrei”, își spuse îndurerată. După puțin timp, băiețelul adoarme fiind istovit din cauza bolii. Femeia merge la icoană, o sărută cu smerenie și, îngenunchind, se roagă sfâșietor: – Sfântă Maică salvează-mi copilul! Viața mea și viața lui le las în mâinile tale! Trec cincisprezece minute în care rugăciunea devenea tot mai fierbinte. Copilașul se trezește și râde fericit, atât cât îi permitea boala. Tresărind, mama se îndreaptă spre pat. Băiețelul nu-și privea mama, ci privea undeva lângă pat ca și cum era acolo o altă persoană. – Comoara mea, unde privești? – Mămică, acea femeie a venit lângă mine și m-a sărutat pe frunte, iar pruncul mi-a mângâiat obrazul. Acum s-a așezat pe pat și mă ține de mână, zâmbindu-mi mereu. – Are un zâmbet minunat… îți zâmbește și ție. Biata mamă nu vedea nimic și simțea că înnebunește la gândul că băiețelul ei se stingea cu fiecare oră. Disperată, iese afară din cameră pentru a plânge în voie, pentru a-și ascunde durerea; nu înțelegea că sufletul pur al copilașului ei era capabil să o vadă pe Maica Domnului și pe Domnul Iisus. Copilașul începe un dialog cu frumoasa femeie, așa cum o numea: – De când ați venit? Nu v-am văzut până azi. – Dintotdeauna am fost aici și te-am vegheat. Zise, cu cea mai sublimă voce, blânda femeie. Băiețelul se gândi o clipă, după care rosti cu vocea întristată: – Dacă tot timpul sunteți aici, atunci înseamnă că alți copilași bolnavi sunt singuri. Lacrimi calde cad pe mânuță. – Vă rog, mergeți la ei! Promit că eu voi fi bine până când veți reveni. Pruncul Sfânt gângurește fericit, privindu-l cu o iubire nemărginită iar Maica Domnului îl mângâie duios pe frunte. – Drag copil, ei niciodată nu sunt singuri Așa cum în acest moment suntem aici cu tine, așa suntem și cu ei tot în această clipă. Ochii mari ai suferindului exprimau o uimire imensă. – Dar cum este posibil? – Iubirea face totul posibil. Înainte de a ne vedea, ne-ai primit în sufletul tău pur și ne-ai iubit cu toată ființa… – Mama nu vă vede. Înseamnă că nu v-a primit în sufletul ei… – Nu toți cei care ne primesc în sufletul lor ne văd, dar noi suntem mereu alături de ei, iubindu-i și păzindu-i. Copilul scoate de sub pernă un bilețel. – Vreau să te rog ceva… dacă mor, să nu o părăsești pe mama și dă-i, te rog, această scrisoare. Am scris-o în urmă cu trei zile; te rog să nu uiți de ea. Femeia îl sărută pe frunte și punând scrisoarea la loc, îi spune: – Tu nu vei muri niciodată, moartea nu există pentru sufletele inocente precum al tău… în legătură cu scrisoarea… nu e nevoie să i-o dau eu, pentru că o vei face chiar tu. – Dar cum, dacă sunt grav bolnav și în curând… Se oprește, amintindu-și de cuvintele pe care le auzise înainte. Maica Sfântă îl binecuvântează după care îi spune ultimele cuvinte înainte de a dispărea pentru scurt timp. – Credința vindecă totul! Ușa se deschide, în cameră făcându-și apariția mama care avea ochii roșii de la atâta plâns. Pune mâna pe fruntea copilașului și constată cu stupoare că febra îi crescuse. Fuge disperată să ude compresa și când se întoarce înlemnește în prag. Copilașul ei se chinuia să meargă spre icoană. – Băiete, ce faci? – Acea femeie mă cheamă la ea. Nu mă împiedica, te rog! Biata femeie simțea cum puterile îi slăbesc și cum totul se întunecă; leșinase de la atâta durere. Copilul, cu chiu cu vai, ajunge în brațele protectoare ale Maicii Domnului. – Voința și credința fac ca imposibilul să devină posibil. Drag copil… în viață, oricâte greutăți ai avea, să nu renunți la credința ta! De acum nu ne vei mai vedea cu ochii trupului, dar mereu vom fi alături de tine, dacă în inimă vei păstra iubirea și credința. Băiețelul simțea cum, cu fiecare secundă, puterile îi revin dar tristețea îl cuprinde. Maica Sfântă și Pruncul Iisus dispăreau încet din fața ochișorilor lui. Plângând, strigă cu disperare: – Stați! Unde să vă caut? Sfintele Ființe au dispărut, dar vocea inconfundabilă se mai aude încă o dată: – În inima ta! O fericire colosală i-a inundat ființa, iar o pace dulce îi învăluia sufletul. De pe buzele micuțe se aude un silențios ,, mulțumesc”. După ce sărută icoana, fuge spre pat, ia plicul și, ajungând lângă mama lui o sărută de zeci de ori până când își revine. Un strigăt de bucurie se naște din inima tinerei și frumoasei mame. – Puișorul meu, te-ai vindecat! – Maica Domnului și Fiul ei m-au vindecat… mămică, această scrisoare am vrut să o citești după moartea mea și am rugat-o pe acea femei frumoasă să ți-o dea, dar mi-a spus că o voi putea face eu singur și a a avut dreptate. Mama deschide scrisoarea și o citește. Pe acea foaie erau scrise cele mai frumoase cuvinte pe care o mamă le poate citi… era exprimată o iubire atât de sinceră și de curată încât te făcea să tremuri din toată ființa. Acea scrisoare era un imn de dragoste, scris dintr-o inimă inocentă în care credința și iubirea sălășluiau într-o pace divină. |
Prietenia
Într-o zi, Petru a găsit o hartă pe care era marcat drumul către o comoară inestimabilă. “Voi găsi această comoară și așa, voi avea parte și de ceva aventură!” exclamă el.
Și iată, că porni la drum. Și merse, ce merse și ajunge la o pădure. Acolo l-a întâlnit pe Leu, pe care îl întrebă:” Ești suficient de puternic și curajos pentru a veni cu mine la o vânătoare de comori? Leul acceptă propunerea lui Petru și îl însoți pe acesta la drum. Pădurea era foarte deasă și întunecoasă, iar lui Petru i se făcu frică însă, cu Leul lângă el reuși să o străbată până la capăt. Când cei doi ajunsese la poalele unui munte, îl întâlniră pe Vultur. “Ai o vedere excelentă și poți să ne alarmezi de pericole. Nu dorești să vii cu noi, suntem în căutarea unei comori?”, îl întreabă Petru. Vulturul acceptă propunerea făcută de Petru și îi însoțește pe cei doi la drum. Muntele pe care trebuiau să îl străbată era foarte înalt și stâncos. Leul alunecă, însă Petru a fost suficient de iute să îi dea o mână de ajutor și să îl tragă sus. Vulturul, cu vederea lui ascuțită, era foarte atent la fiecare pas pe care îl faceau cei doi tovarăși de drum. Curând, au ajuns la valea din josul muntelui, unde au întâlnit-o pe Oaie. “Vei dori să ne însoțești în căutarea unei comori și să ne ții de cald când ne este frig?”, o întrebă Petru pe Oaie. Aceasta acceptă propunerea lui Petru și astfel, porniră toți la drum. Un vânt rece străbătu întreaga pajiște iar toți se îngrămădiră lângă Oaie, ca să le țină de cald. Apoi, cei patru ajunsese, în final, în deșert unde se întâlni cu Cămila. “Ești numită oaia deșertului” îi spuse Petru acesteia. “Ne vei ajuta să străbatem întregul deșert și să ne însoțești în călătoria noastră, în cautarea comorii?”. Zis și făcut. Cămila acceptă popunerea lui Petru și astfel că el, Oaia și Leul se urcă pe ea, iar împreună și fericiți străbat întreg deșertul cu Vulturul deasupra lor, bucurându-se de spectacol. Cei cinci, ajung în cele din urmă, lângă ocean unde o întâlnesc pe Broasca Țestoasă de mare. “Suntem în căutarea unei comori și ne gândeam dacă ne poți ajuta să străbatem oceanul? întreabă Petru. Broasca le răspunse afirmativ și astfel că porniră toți la drum. Valurile puternice aproape că îi înecă, însă Broasca Țestoasă îi îndreptă cu dibăcie către țărm, unde îi aștepta Bufnița. Acesta le vorbi cu înțelepciunea ei străveche, spunându-le așa: “Felicitări, ați găsit comoara.” “Unde este?” exclamă toți surprinși. “Împreună ați străbătut pădurea, ați urcat muntele, ați înfruntat valea, ați întâmpinat cu curaj deșertul și ați traversat oceanul. Niciodată nu ați fi reușit unul fără celălalt.” Toți s-au uitat unul la celălalt și au realizat că Bufnița avea dreptate! Toți au găsit PRIETENIA!…Și, într-adevăr, au găsit cea mai de preț comoară! Morala Prietenia este un lucru minunat, este strâns legată de “a împărți” - prietenii împart aproape totul, experiențele lor, fie că sunt bune fie că sunt rele, bucuriile și tristețiile lor - de “altruism”- prietenii au grijă unii de alții - și de “sprijin și grijă“- prietenii sunt mereu împreună atunci când au nevoie unii de alții; suportul vine sub diferite forme, însă suportul moral este considerat ca fiind cel mai important. Și atunci, construirea și menținerea unei prietenii este unul dintre cele mai bine răsplătite proiecte ale vieții noastre. Un proverb japonez spune astfel: “Când caracterul unui om nu îți este foarte clar, atunci uită-te la prietenii lui”, în timp ce în Spania, se folosește o vorbă foarte cunoscută: “Dime con quien andas y te dire quien eres” care se traduce astfel: ” Spune-mi cu cine umbli, ca să îți spun cine ești”. Când ne uităm la înțelesul amândurora se aseamănă foarte mult și spun un mare adevăr. Ca ființe umane, tindem să ne construim prietenii cu oameni ca și noi: cu o bază comună și cu obiceiuri comune. Și atunci, prietenii sunt ca un fel de cadou pe care ni-l oferim nouă înșine/însene. Este foarte greu să descriu în câteva fraze ce înseamnă prietenia și care este importanța ei în viața noastră. Oare am putea trăi fără ea, singurătatea ne-ar putea fii un bun tovarăș pe parcursul vieții noastre? Sunt prea multe de spus, sunt prea multe întrebări cu prea multe răspunsuri. Ne-ar face mare plăcere dacă ne-ai împărtăși și nouă ce înseamnă prietenia pentru tine și astfel, vom alcătui împreună un mic “caiet de notițe”. Și apropo, tu ai putea trăi fără prieteni?… |
Viața e o luptă de care trebuie să ne bucurăm
Doi oameni munceau în aceeași pădure tăind lemne. Copacii erau mari, puternici și vânjoși. Cei doi tăietori de lemne își foloseau topoarele cu aceeași măiestrie, dar cu metode diferite: primul lovea trunchiul cu o constanță de neînchipuit, lovitură după lovitură, fără să se oprească, decât câteva clipe pentru a-și mai trage răsuflarea. Cel de-al doilea făcea o mică pauză la fiecare oră.
La apusul soarelui, primul tăietor de lemne era la jumătatea trunchiului. Era lac de sudoare și n-ar mai fi rezistat nici cinci minute în plus. Al doilea, să vezi și să nu crezi, terminase de doborât copacul cu trunchiul gros. Începuseră în același timp, iar cei doi arbori erau la fel ca dimensiuni. Primului tăietor de lemne nu-i venea să-și creadă ochilor. „Nu mai înțeleg nimic! Cum ai reușit să termini când te opreai la fiecare oră?“ Celălalt tăietor zâmbi: „Tu ai văzut că mă opream după fiecare oră, dar n-ai văzut că profitam de pauză și pentru a-mi ascuți securea“. Sufletul nostru este asemenea unei securi. Să nu-l lăsăm să ruginească. Să-l ascuțim câte puțin în fiecare zi. Cum? Vă propun o scurtă rețetă: Îmbrățișați în fiecare zi persoanele dragi. Fiți iubitori față de toți. Zâmbiți! Rugați-vă! Ajutați pe cei din preajma voastră dacă au nevoie de sprijinul vostru. Uitați-vă la cer și priviți spre înalt. Viața e o luptă de care trebuie să ne bucurăm, nu ceva pe care e nevoie să o îndurăm. |
Bătrânul Ascet n-a răspuns. Se adâncise deja în tăcerea lui. Această poveste mi-a provocat o adâncă impresie, literalmente m-a dat peste cap. Îmi chinuiam mintea să știu exact de ce mi-a povestit o istorie în care nu credea? Nu cumva făcea aluzie la el însuși? Pentru prietenul meu cuvios toate le consideram posibile. Cum însă de n-am băgat de seamă vreme de 15 ani, de când îl vizitam regulat? Știam că bătrânul e un înțelept și cuvântul lui era totdeauna adânc. Căutam cu o adevărată sete, nu cumva disting pe fața lui urmele cununii de spini, pe mâinile și picioarele lui „semnele cuielor” și în coasta lui... dar în coasta lui cum să pipăi? Ascetul ședea aproape de o mică fereastră a Colibei, cu capul lui alb rezemat de piept. Se gândea? Se ruga?... Pe mine, însă, mă stăpânea o neliniște de neînvins ca să aflu. Soarele abia apusese. M-am ridicat de la locul meu și apropiindu-mă de Pustnic, am început să-i observ cu curiozitate capul cuvios, mâinile și picioarele. Dar zgomotul scaunului a tulburat absorbirea lui și, întorcându-se spre mine, m-a surprins cu privirea pironită la mâinile lui.
– Ce cauți, frate Teolipt? m-a întrebat Bătrânul. Bâlbâindu-mă de rușine pentru curiozitatea mea, am răspuns întretăiat: – Să văd „semnele cuielor”, părinte... Pustnicul m-a privit vesel și a izbucnit în lacrimi. Fără să vreau am plâns și eu. A trecut mai bine de o oră în acel plâns tăcut. Pe cerul albastru apăruseră deja stele sclipind. Chilia săracă a prietenului meu respira o fină bună-mireasmă de „jertfă de seară” și s-a învăluit încet, în umbre sfinte... Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic |
Să ne amintim de fericita Taisia, care a săvârșit mulțime de fapte bune pentru călugării egipteni, iar apoi a fost târâtă, prin puterea diavolului, pe calea desfrâului. Mult au plâns și s-au rugat pentru ea monahii și, în cele din urmă, ca să o mântuiască, l-au trimis la ea pe un mare nevoitor: Cuviosul Ioan Colov. Lacrimile lui fierbinți și cuvintele lui înflăcărate despre întoarcerea la calea mântuirii au cutremurat-o pe Taisia până într-atât, că aceasta, căzând la picioarele lui, l-a rugat s-o ducă într-o mănăstire de maici pentru pocăință și, lăsând toate și lepădându-se de toate, a mers după Cuviosul Ioan. Lăsându-se întunericul, au fost nevoiți să înnopteze în pustie. La miezul nopții, Sfântul Ioan s-a deșteptat și a văzut o rază largă de lumină de la cer până la pământ, căzând în locul unde dormea Taisia. În această lumină cerească, îngerii înălțau sufletul ei, fiindcă tocmai murise, și Ioan a auzit glas: „Domnul a primit pocăința Taisiei. Ea s-a pocăit nu îndelung, dar cu mare râvnă și cu căldură sufletească”.
Sfântul Luca al Crimee |
Puterea jertfei
Intr-o seara, la un han, doi calatori vorbeau despre drumul lung pe care il mai aveau de strabatut, cinstindu-se cu un pahar de vin. Deodata, lumea de afara incepe sa tipe. Alarmati, cei doi straini ies in ulita, unde vad o casa cuprinsa de flacari, iar alaturi o femeie tipand:
-Copilul meu, copilul meu este in casa! Fara sa stea pe ganduri, unul din cei doi calatori intra printre flacari si, dupa ceva timp, iese cu pruncul in brate. Femeia ii multumeste cu lacrimi in ochi, in timp ce lumea il priveste cu admiratie, pentru fapta sa. In tot acest timp, prietenul sau nici nu se miscase, ci astepta linistit in fata hanului. Intorsi amandoi la masa, acesta ii spune: -Esti nechibzuit. Puteai sa mori, ce te-a facut sa-ti risti viata ? -Am sarit in flacari pentru a salva copilul. N-am facut nimic deosebit. Daca te uiti cu atentie in jurul tau, vezi ca toate se jertfesc unele pentru altele: pana si grauntele din pamant putrezeste pentru ca din el sa rasara o planta noua, o mladita care sa duca viata mai departe, mama isi sacrifica tineretea pentru a-si creste copiii si a-i educa, soldatul moare aparandu-si tara si asa mai departe; toate traiesc unele pentru celelalte. - Bine, dar daca ai fi murit si tu, ce realizai ? -Atunci, poate ca as fi fost si eu asemenea grauntelui ... Lumea toata este calauzita de exemplul Mantuitorului, Care S-a jertfit pe Cruce pentru mantuirea noastra. Omul trebuie sa urmeze si el acest exemplu fara de care viata nu are sens. Cel cu sufletul curat cauta binele celorlalti si nu pe al sau; se roaga pentru toti si nu pentru sine; deci, prin tot ceea ce face, traieste pentru ceilalti, nu doar pentru el insusi. "Cand va veti curata sufletele voastre, atunci ele vor straluci si se vor impartasi de prezenta lui Dumnezeu si de dumnezeiasca si cereasca Sa stralucire. Atunci, sufletele vor fi ca niste oglinzi curate, indreptate spre lumina dumnezeiasca si vor putea primi si ele stralucire." |
Timpul schimbarii
La un batran calugar, a venit intr-o zi un tanar pentru a se spovedi si a-i cere sfat. Din vorba in vorba, tanarul ii spuse:
-Parinte, sunt un om destul de rau. As vrea sa ma schimb, dar nu pot. Am incercat sa ma schimb dar nu am putut. Totusi eu sper ca dupa ce voi mai creste, voi putea sa ma schimb, nu-i asa? -Nu, i-a raspuns batranul. Vino cu mine! L-a dus pe tanar in spatele chiliei, unde incepea padurea, si i-a spus: -Vezi acest vlastar? -Da, parinte! -Smulge-l! Tanarul a scos bradutul imediat. Mergand mai departe, calugarul s-a oprit langa un bradut ceva mai inalt, aproape cat un om. -Acum scoate-l pe acesta. S-a muncit baiatul cu pomisorul acela, dar cu putin efort a reusit pana la urma sa-l scoata. Aratandu-i un brad ceva mai mare, calugarul i-a spus: -Smulge-l acum pe acela. -Dar e destul de mare, nu pot singur. - Du-te si mai cheama pe cineva. Intorcandu-se cu inca 2 prieteni, au tras ce au tras de pom si, cu multa greutate, au reusit, in sfarsit, sa-l scoata. -Acum scoate-ti bradul cel falnic de acolo, le spuse calugarul. -Parinte, dar acela e un copac mare si batran, cu radacini adanc infipte in pamant. Nu am putea nicioadata sa-l smulgem, chiar de-am fi si 100 de oameni. -Acum vezi, fiule? Si apucaturile rele din suflet sunt la fel! Orice pacat pare la inceput inofensiv si fara mare importanta, dar, cu timpul, prinde radacini in fiinta omului, creste si pune stapanire din ce in ce mai mult pe sufletul tau. Cat este inca mic, il poti scoate si singur. Mai tarziu vei avea nevoie de ajutor, dar fereste-te sa lasi raul sa ti se cuibareasca adanc in suflet, caci atunci nimeni nu va mai putea sa ti-l scoata. Nu amana niciodata sa-ti faci curatenie in viata mai tarziu va fi mult mai greu. "Degeaba taiem crengile pacatului in afara noastra daca in noi raman radacinile. Acestea vor creste din nou."(Sf.Grigorie Dialogul) |
Taina Sfintei Spovedanii
Discutand despre cele sfinte, un om ii spuse unui calugar:
- Parinte, eu cred in Dumnezeu, insa nu prea merg la Biserica. Nu am mai fost la slujbe sau la spovedanie de mult timp si mi cred ca este neaparat sa mergi. Este suficient sa crezi in Dumnezeu si atat. - Fiule, ii spuse atunci calugarul, ai o camasa foarte frumoasa. Nedumerit, omul nu a mai stiut ce sa zica, insa calugarul a continuat: - Spune-mi, porti toata ziua aceasta camasa? - Da, raspunse omul. - Dar doua zile, o porti? - S-ar putea. - Dar o saptamana sau o luna, o porti? - Nu, parinte, bineinteles ca nu. - De ce? - il mai intreba calugarul ca si cand nu ar fi priceput. - Fiindca se murdareste si trebuie spalata. Abia dupa aceea o iau iarasi pe mine, cand este curata si frumoasa. - Pai, vezi, fiule! Asa cum se murdareste camasa ta si trebuie spalata pentru a o purta iarasi, la fel si sufletul se "murdareste" de pacate si rautate si cum 1-ai putea curata daca nu la spovedanie si la slujbe, prin dragostea si harul Domnului?! "Intra in Biserica si te caleste! Aici nu se trage la judecata, ci se da iertarea pacatelor. " ( Sfantul Ioan Gura de Aur) |
Domnule, sunteti cumva Hristos ?
Trenul s-a oprit in statie.Un copil mic si invalid vindea fructe pasagerilor.Un calator, in incercarea sa de a cobori repede din tren, a dat peste acel baiat, imprastiindu-i fructele in jurul lui. Grabit cum era si vazand ca cel pagubit era un simplu copil, s-a departat...Peste putin timp au coborat si ceilalti calatori.Printre ei era un barbat care a vazut toata scena : fructele imprastiate, copilul invalid, privirea lui plina de descurajare...Desi si el se grabea, totusi s-a oprit si, fara sa spuna ceva, a inceput sa adune fructele si sa le fereasca de picioarele trecatorilor.
Dupa ce a terminat, a scos din buzunar o bancnota si a pus-o in cosul baiatului.Acela il privea inlacrimat... - Domnule, sunteti cumva Hristos ? - Nu, ii raspunse el zambind.Sunt un simplu ucenic al Sau si ma straduiesc sa fac ceea ce si El ar fi facut dar ar fi fost aici.Bine ar fi daca oamenii L-ar vedea pe Iisus!...Sa recunoasca oamenii in purtarea noastra trasaturile Lui...Oamenii din jurul nostru au nevoie sa-L vada pe Iisus Hristos.Dumnezeu ne-a dat ca povatuitor pe Cuvantul Sau, ne-a dat Sfanta Scriptura.Ne da si Duhul Sfant in inimile noastre.Si astfel in fiecare clipa putem sa-L intrebam si sa aflam cum sa ne purtam, astfel incat sa fim adevarati fii ai Lui. |
Risipitor sau zgarcit ?
Se povesteste ca un barbat si femeia sa au venit la un preot sa-i ceara sfat. Femeia isi acuza omul ca este prea risipitor, in timp ce barbatul o mustra pe nevasta ca este prea zgarcita. Uitandu-se la ei, preotul le-a aratat palma deschisa si i-a intrebat:
-Daca mana mea ar fi mereu astfel, mi-ar mai fi ea la fel de buna ? -Nu, parinte! Preotul a strans atunci puternic pumnul si, tinandu-l asa, i-a intrebat: -Dar daca mana mea ar fi mereu astfel, mi-ar fi de ajutor ? -Nu, bineinteles, parinte. -E, atunci mai ganditi-va la asta si o sa vedeti care are dreptate! Tot ce intrece dreapta masura e vatamator. Nici prea mult, nici prea putin! |
Copilul bine crescut
Intr-un sat din campie, s-au intalnit la fantana trei femei. Doua dintre ele nu incetau sa-si laude baietii. Cea de-a treia, insa, nu spunea nimic, cu toate ca avea si ea un baiat de care nu s-ar fi putut plange. Au luat cele trei femei cate o galeata cu apa si au plecat impreuna inapoi, spre casa. Pe drum, s-au intalnit cu cei trei copii, care se jucau intr-o livada.
- Ia uite-l pe-al meu, a zis prima femeie. E asa de puternic. - Dar al meu, zise si a doua, e priceput la toate. Nici de aceasta data, cea de-a treia femeie nu a spus nimic. Insa copilul ei, vazandu-si mama, s-a grabit sa vina si sa ia galeata. Ceilalti doi baieti au inceput sa rada si au ramas sa se joace mai departe. Acum se vedea adevarul. Din modestie, cea de-a treia femeie nu se lauda cu feciorul sau, dar in locul ei vorbeau faptele. "Invata-te, fiule, sa fii totdeauna simplu si fara rautate!" Sfantul Efrem Sirul |
Sfanta Biserica
Dorind sa-l contrazica, un necredincios ii spuse unui crestin:
- Voi, crestinii, spuneti ca Dumnezeu este oriunde. Daca este asa, de ce te mai duci la Biserica, sa asculti predica, cand oricum Il vedem peste tot. - Asa este, pe Dumnezeu, cei cu credinta Il vad peste tot si prin toate. Insa, priveste! Chiar daca aerul este incarcat pretutindeni cu vapori de apa, acestia nu-ti astampara setea si, de aceea, mergi la fantana. La fel si noi, crestinii, mergem la Biserica asa cum tu mergi la fantana. Tu iti astamperi setea trupului cu apa proaspata si rece a fantanii, noi ne astamparam setea sufletului cu apa datatoare de viata vesnica: Cuvantul lui Dumnezeu. "Biserica este o corabie, iar crestinii care merg la Sfanta Biserica si intra in ea sunt izbaviti din furtuna pacatelor." |
In timpul razboiului, viata era tare grea si oamenii sufereau de foame. Dar un om bogat s-a hotarat sa-i ajute pe cei sarmani si a trimis vorba in tot targul ca, din ziua urmatoare, el va oferi paine oricarui copil si asta fara nici un ban. A doua zi, inca din zori, multi prichindei se stransesera in fata casei in care locuia omul atat de bun la suflet. Cand acesta a aparut cu niste cosuri mari, pline cu paine, copiii s-au repezit, imbrancindu-se, lovindu-se, cautand fiecare sa apuce o paine cat mai mare. Fiecare, cum punea mana pe cate o paine, o lua la goana, bucuros fiindca prinsese o bucata mai mare. Era acolo o harmalaie ...
Dar omul a observat ca undeva, la marginea curtii, astepta cuminte o fetita. Dupa ce toti ceilalti copii si-au ales ce paini au vrut si au plecat cu ele, fetita s-a apropiat si ea de primul cos si s-a uitat in el. Dar acolo nu mai ramasese nimic. A cautat si in cel de-al doilea cos, dar si acesta era gol. Spre bucuria ei, pe fundul celui de-al treilea cos a gasit o painica mica, mica, pe care nici un copil nu o bagase in seama. Fetita a luat-o, a multumit frumos pentru paine si a plecat spre casa. Toata ziua a stat omul si s-a gandit la cum se purtase acea fata si, ca urmare, a dat porunca la bucatarie sa fie coapta o paine mica, dar in care sa fie pusi 10 galbeni. Apoi, dis de dimineata, a asezat painica deasupra celorlalte paini si a iesit iarasi cu toate cosurile in curte, unde copiii deja se stransesera si asteptau nerabdatori. Din nou s-au repezit si s-au luat la harta. La sfarsit, fetita noastra, care asteptase cuminte, ca si in ziua precedenta, s-a aes tot cu painea cea mai mica, singura ramasa. Si de aceasta data, i-a multumit frumos omului si s-a grabit spre casa, unde mama ei o astepta. Cand s-au asezat la masa si femeia a rupt painea, ce sa vezi ?! Galbenii s-au rasturnat pe masa din aluatul proaspat. - Vai, s-a speriat mama, ce sa fie cu acesti bani ? Daca banii au ajuns din greseala in painea adusa de tine ? Poate i-au cazut brutarului, in timp ce framanta aluatul. Ia-i si du-i imediat inapoi! S-a intors fetita la casa omului si i-a dat acestuia toti banii, spunandu-i cum mama ei i-a gasit in painica primita. Privind-o cu drag, omul i-a raspuns: -Banii aceia nu au ajuns intamplator acolo. Dupa ce am vazut ieri cum ai avut rabdare si cum te-ai multumit chiar si cu mai putin, am hotarat sa te rasplatesc. Astazi, am vazut si cat esti de cinstita, fiindca ai fi putut pastra totul, dar tu mi-ai adus banii inapoi. Drept rasplata, in fiecare dimineata cand vei veni sa iei si tu o painica, vei primi si cate zece galbeni. Doamne, ce bucuroasa a fost fetita. Nu stia cum sa-i multumeasca omului pentru atata bunatate. S-a dus in fuga la mama ei si ia dat banutii, dupa care i-a povestit totul, iar mama a povatuit-o si de aceasta data, iar fata i-a urmat sfatul. Asa se face ca, de atunci, in fiecare dimineta, cand primea galbenii, fata se ducea in mijlocul celorlalti copii si impartea cu ei toti banutii. Stia ca si ceilalti au nevoie de milostenie la fel de mult ca si ea. "Saracia sau bogatia nu pot invinge DRAGOSTEA, dar DRAGOSTEA poate invinge si saracia si bogatia." |
Fiul de împărat și vasul cu untdelemn
Odată a fost un împărat care avea un fiu viclean. Pierzându-și nădejdea schimbării lui în mai bine, tatăl și-a condamnat fiul la moarte. I-a dat timp o lună de zile să se pregătească. După ce a trecut luna, tatăl a cerut să I se înfățișeze fiul înaintea sa.
Cât de mare i-a fost uimirea când a observat că tânărul era complet schimbat: chipul îi era slab și palid; întreg trupul său arăta că suferise mult. – Fiul meu, cum de ți s-a petrecut o astfel de schimbare? l-a întrebat tatăl. – Tatăl și domnul meu, a răspuns tânărul, cum este cu putință să nu mă fi schimbat, când fiecare zi mă aducea mai aproape de moarte? – Foarte bine, fiul meu. De vreme ce cu siguranță ai venit din nou la cele bune ale tale de mai înainte, te iert. Însă va trebui să păzești această râvnă de a-ți păzi sufletul în tot restul vieții tale. – Părintele meu, a răspuns fiul, aceasta este cu neputință. Cum voi putea să mă împotrivesc nenumăratelor ademeniri și ispitiri? Atunci împăratul a poruncit să-i aducă un vas plin cu untdelemn. – Ia acest vas, i-a spus el fiului său, și poartă-l în mâinile tale străbătând toate drumurile cetății. Te vor urma doi ostași cu săbii ascuțite. Dacă vei vărsa chiar și o singură picătură din acest untdelemn, îți vor tăia capul. Fiul l-a ascultat; cu pași sprinteni, dar cu foarte multă atenție, a străbătut toate drumurile cetății, avându-i pe cei doi ostași care-l urmau îndeaproape. Dar nici măcar o picătură nu a vărsat. Când s-a întors la palat, tatăl său l-a întrebat: – Fiul meu, ce ai văzut pe când străbăteai drumurile cetății? – Nu am văzut nimic. – Cum adică nimic? Astăzi a fost o mare sărbătoare. Cu siguranță ai văzut tejghelele pline de mărfuri…atâtea trăsuri, atâția oameni… – Nu am văzut nimic din toate acestea, a răspuns fiul. Toată atenția mea era îndreptată asupra untdelemnului M-am temut ca nu cumva să se verse vreo picătură și astfel să-mi pierd viața. – Foarte bine ai făcut! Păstrează, așadar, această lecție în mintea ta pentru tot restul vieții tale. Să ai aceeași pază față de sufletul tău, așa cum ai avut astăzi față de untdelemnul din vas. Să-ți îndepărtezi gândurile tale de la cele care repede trec, ca să le pironești asupra celor veșnice. Vei fi urmat, nu de ostași înarmați, ci de moarte, către care fiecare zi ne aduce mai aproape. Să iei aminte foarte mult la paza sufletului tău și la ispitele pierzătoare. Fiul și-a ascultat tatăl și de atunci a trăit fericit. |
Povestea ceșcuței de ceai
Au observat o ceașcă excepțională și au întrebat: „Putem să vedem ceșcuța aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos!”. În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceșcuța de ceai a început să vorbească:
‒ Voi nu puteți să înțelegeți. Nu am fost de la început o ceșcuță de ceai. Cândva, am fost doar un bulgăre de argilă roșie. Stăpânul m-a luat și m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: „Nu face asta!”,„Nu-mi place!”, „Lasă-mă în pace!”, dar El a zâmbit doar și a spus cu blândețe: „Încă nu!”. Apoi, ah! Am fost așezată pe o roată și am fost învârtită, învârtită, învârtită. „Oprește! Amețesc! O să-mi fie rău!”, am strigat. Dar Stăpânul doar a dat din cap și a spus, liniștit: „Încă nu”. M-a învârtit, m-a frământat și m-a lovit și m-a modelat, până a obținut forma care i-a convenit, iar apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simțit atâta căldură! Am strigat, am bătut și am izbit ușa... „Ajutor! Scoate-mă de-aici!” Puteam să-L văd printr-o deschizătură și puteam citi pe buzele Sale, în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta: „Încă nu”. Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, ușa s-a deschis. Cu atenție, m-a scos afară și m-a pus pe raft... am început să mă răcoresc. O, mă simțeam atât de bine! „Ei, așa este mult mai bine”, m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat și m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. „O, te rog, încetează, încetează!”, am strigat. El doar a dat din cap și a spus: „Încă nu!” Apoi, deodată m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte și simțeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat. Am plâns... eram convinsă că nu voi scăpa! Eram gata să renunț. Chiar atunci, ușa s-a deschis și El m-a scos afară și, din nou, m-a așezat pe raft, unde m-am răcorit și am așteptat și am așteptat, întrebându-mă: „Oare ce are de gând să-mi mai facă?”. O oră mai târziu, mi-a dat o oglindă și a spus: „Acum uită-te la tine!”. Și m-am uitat. „Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu... Este frumoasă. Sunt frumoasă!” El mi-a vorbit blând: „Vreau să ții minte, știu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aș fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Știu că ai amețit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aș fi oprit, te-ai fi desfăcut bucățele, te-ai fi fărâmițat. Știu că a durut și că a fost foarte cald și neplăcut în cuptor, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Știu că mirosurile nu ți-au făcut bine când te-am periat și te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aș fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viață. Dacă nu te-aș fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supraviețuit prea mult, fiindcă acea întărire nu ar fi ținut. Acum ești un produs finit. Acum ești ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine”. Morala este aceasta: Dumnezeu știe ce face cu fiecare dintre noi. EL este Olarul, iar noi suntem argila Lui. El ne va modela, ne va face și ne va expune la presiunile necesare, pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta și sfânta Sa voie. Dacă viața pare grea și ești lovit, bătut și împins aproape fără milă; când lumea îți pare că se învârtește necontrolat; când simți că ești într-o suferință îngrozitoare, când viața pare cumplită, fă-ți un ceai și bea-l din cea mai drăguță ceașcă, așază-te și gândește-te la cele citite aici și apoi discută puțin cu Olarul. (Părintele Arsenie Boca) |
Nemurirea sufletului
Intr-o scoala, la ora de religie, profesorul le vorbea elevilor despre nemurirea sufletului. Vazand chipurile nedumerite ale micutilor, domnul profesor scoase un ceas mare de masa si il arata tuturor:
-Vedeti cum merge acest ceas ? Ca si un om care traieste, tot astfel ceasul ticaie si rotitele lui se invart. Dupa aceea, a pus ceasul pe catedra, i-a demontat cu grija carcasa de metal si a scos mecanismul plin de rotite mici, ce continuau sa se invarta. - Vedeti, chiar daca am scos motorasul din carcasa, el continua sa mearga. Tot asa si sufletul, cand paraseste trupul, dupa moarte, continua sa traiasca. Sufletul este nemuritor si, de aceea, trebuie sa ne ingrijim nu doar de trupul nostru, ci si de suflet. Asa cum aveti grija sa nu va murdariti hainele sau sa nu va raniti lovindu-va, tot asa trebuie sa fiti mereu atenti ca nici sufletul vostru sa nu se "murdareasca" de pacate sau sa fie doborat de ispite si neputinta. Sufletul trebuie sa fie mereu curat, fara rautate si fara pacat, fiindca doar asa el poate primi lumina binecuvantata a dragostei dumnezeiesti. Doar asa sufletele noastre pot iubi si pot fi iubite. "Sufletul traieste vesnic si nu poate muri, caci este suflare din suflarea lui Dumnezeu, iar la Judecata de Apoi, sufletul iarasi se va uni cu trupul." |
Se povestește că un om a fost acuzat, odată, de o faptă pe care n-o făcuse. Pentru a scăpa de pedeapsă, cineva trebuia să depună mărturie că omul acesta este nevinovat. S-a dus el la cei trei prieteni pe care îi avea și i-a rugat ca, a doua zi, să meargă împreună cu el la judecător și să-l scape astfel de pedeapsă. A doua zi, primul prieten s-a scuzat că nu mai poate veni. Al doilea l-a urmat până la ușa tribunalului, însă acolo s-a răzgândit și a făcut cale întoarsă. Cel de-al treilea prieten, pe care omul contase cel mai puțin, a intrat, a depus mărturie pentru el și l-a salvat, redându-i astfel libertatea.
La fel se întâmplă cu fiecare dintre noi. Cei trei prieteni pe care îi avem în viață și care ar putea vorbi despre noi, așa cum suntem cu adevărat, sunt averea noastră, rudele noastre și toate faptele bune pe care le-am făcut, însă, când murim, realizările noastre, fie ele cât de mari, rămân aici, fără să ne ajute cu ceva. Rudele ne urmează până la groapă, dar rămân și ele tot aici, în lumea aceasta. Doar faptele noastre bune, cel de-al treilea prieten, sunt cele ce ne urmează și dincolo de moarte, arătându-I lui Dumnezeu adevărul despre sufletul nostru. De aceea, valoarea unui om este dată de faptele bune pe care le-a făcut. “Ceea ce are omul dumnezeiesc în el este putința de a face bine” (Sfântul Grigorie de Nazianz) |
Un tânăr dornic de aleasă învățătură s-a dus odată la o mănăstire, să-i ceară sfat unui bătrân călugăr:
- Părinte, dați-mi, vă rog, o carte din care să pot învăța cel mai bine cum trebuie să fie un creștin; cum trebuie să gândească, ce trebuie să facă; o carte care să-mi explice toate aceste lucruri! Călugărul i-a spus că are o asemenea carte în chilia sa și s-a dus să o aducă, însă, după câteva clipe, s-a întors ținând în mână o cruce pe care i-a întins-o tânărului. Văzându-l mirat, i-a spus: - Fiule, crucea este cea mai de seamă învățătură pe care Dumnezeu i-a dat-o omului. Pentru noi, Mântuitorul S-a jertfit pe cruce, arătându-ne astfel ce înseamnă să iubești, fiindcă a făcut acest lucru din dragoste pentru oameni. Crucea înseamnă tocmai calea pe care omul ajunge la iubire, adică la Dumnezeu. Cel ce știe să-și poarte crucea, poartă cu el, în același timp, harul și iubirea Domnului. De aceea, crucea nu este o povară, ci o bucurie; când te dăruiești celui drag, nu o faci cu tristețe și cu reținere, ci cu bucurie și entuziasm. Crucea înseamnă, deci, curaj, răbdare, dar, mai ales, dragoste. Doreai o carte pe care să o citești cu ochii și a cărei învățătură să îți lumineze mintea. Iată, în schimb, crucea – o carte pe care o vei citi cu sufletul și a cărei învățătură îți va lumina întreaga viață. “Crucea, izvor de tămăduire, ușa Tainelor, arma păcii, veselia sufletului meu” (Acatistul Sfintei Cruci) |
Într-o iarnă grea, un călugăr a plecat din mănăstire spre satul de la poalele muntelui, să vadă de sănătatea unui copil pe care boala îl țintuise la pat. La marginea pădurii, a găsit, căzut în zăpadă, un cerb mort de foame și frig, dar și-a continuat drumul. Ajuns în casa băiatului, l-a chemat pe tatăl acestuia și i-a spus:
- Am găsit, nu departe de aici, un cerb pe care frigul și foamea l-au răpus. Haide să îl iei și veți avea hrană pentru o vreme! Bucuros, omul i-a mulțumit călugărului și l-a urmat la locul cu pricina. Lângă cerbul mort însă, zăcea acum un lup, care, găsind între timp animalul, îl devorase. Neștiind să se oprească la timp, mânat doar de o lăcomie exagerată, lupul mâncase mult mai mult decât i-ar fi trebuit și decât ar fi avut nevoie. Acum zăcea mort, ucis de propria lui lăcomie. Văzând toate acestea, călugărul îi spuse țăranului: - Vezi tu, unii sunt asemenea cerbului, răpuși de griji și nevoi, de lipsuri și greutăți. Sufletul lor se întunecă și “îngheață” în atâtea necazuri. Aceștia uită de Dumnezeu și de cele sfinte, furați de viața grea pe care o trăiesc, când doar credința le-ar mai putea încălzi sufletul. Numai dragostea și mila lui Dumnezeu îi pot întări; nu trebuie decât să le caute, însă alții – vai de aceia! – sunt asemenea lupului. Au ce le trebuie, au chiar mai mult decât le-ar trebui și, cu toate acestea, sunt și ei morți sufletește. Trăiesc doar pentru ei, când ar putea să dea și altora. Sufletul lor este “înghețat” de egoism, întunecat de lăcomie. Vai de ei, căci păcatul lor este cu atât mai mare! Să fii copleșit de greutăți este o neputință, însă să fii doborât de plăceri este o rușine! La Judecata ce va veni curând, va fi rău de sufletul îngenunchiat de greutăți, dar va fi vai și amar de sufletul îngenunchiat de plăceri. “Ispitele sunt de două feluri: sau strâmtorile vieții încearcă inimile, vădind răbdarea lor, sau belșugul vieții devine iarăși chip de ispită. E la fel de greu, atât să-ți păstrezi sufletul neînjosit de greutăți, cât și să nu ți-l jignești în situații înalte” (Sfântul Vasile cel Mare) |
Într-un oraș mai mulți meseriași discutau fiecare despre specialitatea lui. Dar iată că la un moment dat veni vorba despre Dumnezeu. Între ei se afla și un tăgăduitor de Dumnezeu.
- Dacă ar fi Dumnezeu – zicea hulitorul – atunci de ce nu L-a văzut, sau nu-L vede cineva?... Încă nimeni nu poate spune că a văzut pe Dumnezeu. Însă între apărătorii credinței în Dumnezeu se afla și un ceasornicar. Acesta nu zise nimic la hula necredinciosului, ci luă un ceas și, cu ochelarii lui începu să se uite cu încordare și cu mare atenție în mecanismul lui, ca și cum ar căuta ceva. - Dar tu ce cauți în orologiu? întrebă necredinciosul văzând că toată lumea era atentă la ceea ce făcea el. - Caut – răspunse ceasornicarul – pe cel ce a făcut orologiul acesta și nu-l găsesc... așa cum cauți tu ca un necredincios să vezi în lume pe Dumnezeu, Făcătorul lumii. Deosebirea este în aceea că lucrul Mâinilor lui Dumnezeu vădește cu limpezime existența Lui, iar tu nu vezi! Așa cum toată lumea știe că ceasul nu poate exista fără ceasornicar, așa și lumea aceasta nu poate exista fără un Creator! Necredinciosul înțelese lecția și se depărtă rușinat. |
La un bătrân călugăr erau adunați o mulțime de creștini. Toți erau foarte entuziasmați de frumoasele învățături pe care le auzeau de la dânsul. Bătrânul vâzând entuziasmul creștinilor pentru viața duhovnicească, le spuse:
-V-am învățat cum se tâlcuiește Biblia, v-am deslușit poruncile lui Dumnezeu iar înainte să plecați vreau să închei cu o pildă: -Se spune într-o carte veche că un creștin după o viață frumoasă trăită în Biserică a plecat la Domnul. Acolo a fost întâmpinat de îngerul păzitor care l-a condus la Rai. Vizitând Raiul era foare încântat de frumusețile de acolo și cum petrec creștinii mântuiți, veșnicia! La sfârșitul călătoriei văzu pe-o parte un munte mare de urechi și la întrebat pe înger: - Ce înseamnă sfinte înger muntele imens de urechi? - Acestea sunt urechile creștinilor care au ascultat cu multă bucurie și entuziasm Cuvântul lui Dumnezeu, sfaturile bisericii, pravila bisericească, dar nu le-au împlinit. Urechile care au ascultat iată s-au mântuit și au ajuns în Rai, dar stăpânii urechilor sunt în focul iadului! a răspuns îngerul. - Numai auzirea învățăturilor duhovnicești nu mântuiește. Cele ce omul a auzit trebuie să străpungă inima, să le primească și să le păstreze să aducă roadă căci astfel le fură satana. Nu auzitorii legii, ci împlinitorii ei se vor mântui. V-am spus la urmă pilda aceasta ca nu cumva toată osteneala mea și a voastră să fie zadarnică. Biblia, învățătura de credință, pravila bisericească, canoanele, slujbele și toate celelalte rânduite de biserică sunt mijloace prin care noi trebuie să devenim bine plăcuți lui Dumnezeu prin mărturisire, cuvânt și faptă. |
Ora este GMT +3. Ora este acum 08:29:41. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2025, Jelsoft Enterprises Ltd.