Spuneau părinții că era într-un sat unul care postea mult, încât se chema numele lui postitorul. Și auzind avva Zinon de dânsul, l-a chemat pe el; iar el s-a dus cu bucurie. Și rugându-se ei, au șezut. Deci a început bătrânul să lucreze tăcând, iar postitorul neaflând să vorbească cu dânsul, a început să se supere de trândăvie. Și a zis bătrânului: roagă-te pentru mine, avvo, că voi să mă duc! Zis-a lui bătrânul: pentru ce? Iar el răspunzând, a zis: căci inima mea arzând este și nu știu ce are. Căci când eram în sat, până seara posteam și niciodată așa nu mi s-a făcut. Zis-a lui bătrânul: în sat te hrăneai din urechile tale. Ci mergi de acum și mănâncă la ceasul al nouălea! Și orice faci, întru ascuns fă. Și cum a început să facă, cu necaz a așteptat ceasul al nouălea, și ziceau cei ce-l știau pe el, că postitorul s-a îndrăcit și venind el, a spus bătrânului toate. Iar el i-a zis lui: această cale este după Dumnezeu.

http://cache.desktopnexus.com/thumbn...gthumbnail.jpg

Zilnic, o fetiţă mergea şi venea de la şcoală. Deşi în acea dimineaţă vremea era pusă sub semnul întrebării şi se formau nori, ea şi-a parcurs zilnicul drum spre şcoala elementară. Pe măsură ce după-amiaza înainta, vânturile s-au stârnit împreună cu tunete şi fulgere. Mama fetiţei a devenit îngrijorată de faptul că fiicei sale i-ar putea fi frică în timp ce vine acasă de la şcoală, şi s-a temut că furtuna electrică i-ar putea vătăma copila.

În urma vuietului de tunete, fulgerele, precum o sabie de flăcări, tăiau zarea. Plină de îngrijorare, mama a intrat rapid în maşină şi a condus de-a lungul rutei spre şcoala copilei sale. Făcând asta, şi-a văzut fetiţa mergând, însă, la fiecare fulger, fetiţa se oprea, privea în sus şi zâmbea. Altul şi altul urmau rapid, iar fetiţa, la fiecare fulger, privea la lumină şi zâmbea.

Când mama a ajuns cu maşina lângă fetiţă, a deschis geamul şi a strigat-o: “Ce faci? De ce te tot opreşti?”

Copila a răspuns: “Încerc să arăt drăguţă, Dumnezeu continuă să îmi facă poze.”

Fie ca Dumnezeu să te binecuvânteze în furtunile cu care te confrunţi în calea ta! Şi nu uita să le zâmbeşti!

http://cache.desktopnexus.com/thumbn...gthumbnail.jpg

Râd şi dansez în ploaia vieţii. Bucuria şi tristeţea sunt molipsitoare. Caut din toată inima bucuria de a fi, nu bucuria de a avea! Cine a cunoscut măcar o dată pe Dumnezeu nu mai poate fi trist!

Rugăciunea
 

Grişa învăţa foarte bine, însă era destul de egoist, dorind să fie cel mai bun elev din clasă. Cu puţin timp în urmă, în clasa lor venise un coleg nou, care, spre marea nemulţumire a lui Grişa, era eminent! Atunci când răspundea noul său coleg, Grişa nu-şi mai găsea locul pe scaun, atât de mult îşi dorea ca băieţelul să facă vreo greşeală. Odată, la ora de matematică, Grişa fu chemat la tablă, pentru a demonstra o formulă nouă. Ca de obicei, el răspunse de nota zece şi îşi luă o grijă. Grişa ştia că la matematică avea doar note de zece şi, considerând în sinea sa că, dacă astăzi fusese chemat la tablă, mâine învăţătoarea nu îl va mai întreba, el nu mai învăţă tema nouă pentru acasă.
A doua zi, tot la lecţia de matematică, învăţătoarea îl chemă pe colegul său eminent la tablă.
Băieţelul răspundea încrezător, iar Grişa se uita insistent la el şi şoptea în sinea sa: „Ei, haide greşeşte ceva, greşeşte!"
Însă colegul său continua să vorbească fără să se oprească. Ascultându-l, Grişa începu să Îl roage pe Dumnezeu: „Doamne, rânduieşte, te rog, aşa încât căposul de el să greşească ceva! Doamne Dumnezeule, Tu doar eşti atotputernic! Rânduieşte, te rog, ca învăţătoarea să-i pună nota cinci sau, cel mai bine, nota patru pentru răspunsul său!"
Şi, chiar în acel moment, „o minune" se întâmplă! Colegul său într-adevăr se opri din discurs, uitând ceva. Se emoţionase şi încetase să mai vorbească. Profesoara, văzându-l îngândurat, i se adresă lui Grişa:
- Ei, eminentule, aminteşte-i te rog colegului tău ceea ce a uitat!
Auzind-o, „eroul nostru" îşi pierdu graiul.
- Ei, haide, eminentule, du-te la tablă!
Grişa se înroşi până în vârful urechilor, încât nici nu mai era în stare să se ridice din bancă.
- Ce-i cu tine? Nu ai învăţat tema pentru acasă?
Băieţelul îşi lăsă capul în jos.
- Dă-mi carnetul, te rog!, spuse învăţătoarea, supărată.
Şi, peste o clipă, Grişa văzu în carnetul său nota patru, atât de mare, încât ieşea din spaţiul destinat semnăturii învăţătoarei!
Întorcându-se spre casă, Grişa cugeta necăjit în sinea sa: „Doamne, de ce oare le-ai rânduit pe toate aşa? Doar eu Te rugasem să-i pui nota patru colegului meu, nu mie... Şi acum, ce mă fac? La sfârşitul trimestrului n-am cum să mai obţin nota zece! Mama se va îngrijora, iar tatăl meu mă va certa. Doamne Dumnezeule, doar Tu ne Înveţi pe noi: Cereţi şi vi se va da (Mt 7,7).”

Într-o şcoală de la marginea unui oraş era un profesor foarte iubit de copii. Totdeauna el avea grijă de toţi elevii, încercând să-i înveţe cât mai multe. Dar, într-o zi, copiii au observat că unul dintre colegii lor fură şi l-au pârât imediat profesorului. Acesta însă nu l-a pedepsit pe făptaş. După câteva zile, hoţul a furat iar, dar a fost prins imediat. Nici de această dată, domnul profesor nu l-a pedepsit. Când acelaşi lucru s-a întâmplat şi a treia oară, câţiva băieţi s-au dus la profesor să se plângă şi i-au spus: „Acest coleg al nostru fură mereu. Nu este bine ceea ce se întâmplă şi vă rugăm să-l daţi imediat afară din şcoală, altfel plecăm noi“. „N-am să-l dau afară. Dacă vreţi, puteţi pleca toţi, dar el rămâne“. „Domnule profesor, dar cum este posibil să renunţaţi atât de uşor la noi toţi, care v-am ascultat mereu?“ Privindu-i cu blândeţe, profesorul le-a explicat elevilor săi, atât de miraţi de această neaşteptată situaţie: „Voi ştiţi deja ce e bine şi ce e rău. Dacă aţi pleca în lume, cu siguranţă că aţi şti cum să vă purtaţi, nici nu mă îndoiesc! Dacă însă el ar pleca de aici, dintre noi, ce ar face? Asta de ce nu v-aţi întrebat? De ce v-aţi gândit doar la voi? Credeţi că dacă o să-l dau afară va fi mai bun? Dacă aici, între noi, el nu ştie cum e bine să te porţi, ce va face el în lume? Aşa că, indiferent dacă voi rămâneţi sau plecaţi, el va sta în continuare aici, iar eu voi avea grijă să se schimbe şi să devină un om bun. Iar atunci când va dori şi el acest lucru, cu siguranţă că dintr-un hoţ ocolit de colegi va deveni un copil apreciat şi iubit de toţi cei din jurul său“. Când a aflat despre cele petrecute, impresionat de bunătatea profesorului său, băieţelul, care până atunci furase şi le pricinuise atâtea necazuri celor din jurul său, a promis că se lasă de furat. Şi s-a ţinut de cuvânt, fiindcă - aşa cum spusese şi domnul profesor - de data aceasta el era cel care dorea din tot sufletul să fie mai bun.

Un tânăr monah dintr-o mănăstire aflată în munţi era foarte irascibil aproape tot timpul. Se supăra extrem de repede, din orice nimic. Deşi implora neîncetat mila lui Dumnezeu ca să îl scape de iritare, de fiecare dată când se ridica de la rugăciune, se mânia din nou pe fraţi. Voia chiar să plece să se sihăstrească pentru a scăpa de neplăcerile convieţuirii cu fraţii întru nevoinţă. La un moment dat, îndrăzni să-I spună lui Dumnezeu: „Doamne, nu Te-am rugat eu să mă scapi de iritare? De ce mă laşi să mă cert cu fraţii aşa de des?“
Atunci Dumnezeu i-a răspuns: „Cum vrei tu să exersezi refuzul supărării pe altul fără a avea ocazia de a locui împreună cu el? Nu Mi-ai spus tu să te scap de irascibilitate? Asta am şi făcut. Ţi-am trimis mereu pe cineva ca să ai ocazia să nu te superi pe el chiar dacă îţi va oferi motive pentru aceasta. Dacă vei fugi de oameni, nu vei putea niciodată să-ţi probezi stăpânirea de sine. Doar vei masca lipsa ta de patimi, care vor reveni imediat ce vei locui într-o comunitate, şi nu în pustie. Crezi că poţi să înveţi să înoţi într-un bazin fără apă? E imposibil. La fel este şi cu răspunsul Meu la rugăciunile tale. Ţine minte că numai tu eşti stăpân pe reacţiile tale“.
Atunci călugărul s-a luminat şi până la sfârşitul vieţii şi-a spus mereu: „Mă supăr doar atunci când vreau eu“. Şi aşa a scăpat de iritare.

În viaţă, ca oameni, nu putem să nu greşim, spunea arhimandritul Sofronie Saharov. Şi uneori greşelile pot fi mici, dar pot fi şi mari. Important este să nu ţinem minte răul şi să iertăm. Doar aşa Dumnezeu va rămâne în sufletele noastre şi vom primi şi noi, la rândul nostru, iertarea tămăduitoare.
Un ţăran mânios pe copiii vecinului care se jucau cu mingea în curtea lui a adus un dulău care să ţină copiii departe de proprietatea sa. Ideea a funcţionat. Copiii o răriseră cu joaca în preajma câinelui care lătra la ei ori de câte ori se apropiau de el. Dar, într-o zi, mingea şutată de un băiat a zburat chiar lângă coteţul dulăului, iar o fetiţă care nu pricepea primejdia ce o pândea s-a dus să o recupereze. Câinele a omorât-o, iar vecinii, şi chiar întregul oraş, au fost aşa de indignaţi, încât s-au unit şi au refuzat să mai aibă vreo legătură cu proprietarul câinelui. Pur şi simplu, când acesta mergea la magazin să cumpere mâncare sau alte lucruri, era refuzat. Omul ajunsese în mizerie şi se îmbolnăvise. Atunci, tatăl fetiţei pe care o omorâse dulăul a intrat în casa celui părăsit de toţi cu un coş mare plin de mâncare. Bolnavului nu-i venea să creadă. Doar din pricina lui fetiţa murise. A strigat către vecinul său: „Doamne Dumnezeule, de ce faci tocmai tu aceasta pentru mine?“ Tatăl copilei moarte a răspuns: „O fac ca să-l păstrez pe Dumnezeu viu în mine!“

Un bătrân locuia împreună cu fiul şi cu nora sa, care aveau un băieţel de 4 ani. Mâinile celui vârstnic tremurau tot timpul, ochii îi erau înceţoşaţi, iar paşii uşor împleticiţi. Întreaga familie mânca împreună la aceeaşi masă, însă mâinile nesigure ale bătrânului şi vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcătură. Boabele de mazăre sau de fasole i se rostogoleau din lingură pe covor, iar când întindea mâna după cana cu lapte, jumătate din ea se vărsa pe faţa de masă. Fiul şi soţia lui se simţeau tot mai iritaţi de neajutorarea bătrânului. Până într-o zi când a fost luată o hotărâre.
„Trebuie să facem ceva cu bunicu', a spus băiatul omului neputincios. M-am săturat să tot văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe resturi de mâncare şi să curăţ după fiecare masă covorul! Tata va mânca de acum încolo la o măsuţă într-un colţ al bucătăriei, după uşă.“ Zis şi făcut. Acolo a fost mutat bunicul care mânca singur, în timp ce întreaga familie se bucura în jurul mesei din sufragerie. Şi pentru că bătrânul reuşise să spargă câteva farfurii, i-au cumpărat un blid de lemn.
Uneori, când se uitau în direcţia bătrânului, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui slăbiţi şi trişti. Singur, după uşă, omul îşi mânca bucăţica de pâine muiată în lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul şi nora lui le aveau pentru el erau de mustrare când îi cădea furculiţa pe covor sau când se mai vărsa din lapte pe masă. Băieţelul lor, de 4 ani, se uita când la bunicul, când la mămica şi la tăticul lui, fără să spună un singur cuvânt…
Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tatăl băiatului a observat că acesta meşterea ceva în camera lui. S-a apropiat şi a văzut că micuţul încerca să cioplească o bucată de lemn. „Ce faci tu acolo?“, l-a întrebat tatăl. Băieţelul şi-a ridicat ochii mari spre părintele său şi i-a răspuns cu blândeţe: „O, am treabă. Vreau să fac un blid ca al bunicului. Un blid din lemn, din care să mănânci tu şi mami atunci când eu o să cresc mare…“ Copilul a zâmbit, apoi s-a întors la treaba lui.
De data aceasta a fost rândul părinţilor să rămână fără cuvinte. O linişte apăsătoare s-a aşternut în cameră. Şi lacrimi mari au început să le tremure în ochi, să li se rostogolească peste obrajii pe care se citea ruşinea. Nici un cuvânt nu rosteau, domnea deplina tăcere, dar amândoi ştiau ce au de făcut.
În seara aceea, fiul şi-a luat de mână tatăl vârstnic şi l-a condus cu grijă la masa mare din centrul camerei. Bunicul urma să mănânce la masă împreună cu întreaga familie, în seara aceea şi în fiecare seară de atunci înainte, până la sfârşitul zilelor lui. De atunci, nici fiul, nici nora bătrânului nu au mai fost deranjaţi dacă se vărsa din lapte pe faţa de masă sau dacă mai cădea vreo furculiţă plină de mâncare pe covorul sufrageriei…

Într-una din povestirile sale, Tolstoi relatează că un tânăr nemulţumit de viaţa sa se plângea că Dumnezeu nu i-a dat nici un dar, adică nici un talant. Dumnezeu cel bun, zicea el, împarte la toţi fel de fel de daruri şi numai mie nu mi-a dat nimic. Cum aş putea să fiu mulţumit în viaţă dacă nu am primit nimic?
Un înţelept, auzind cuvintele rostite de tânăr, îi spuse:
Crezi că eşti sărac? Da, a răspuns tânărul, nu am de nici-unele.
Dar sănătos eşti? Da, pot fi chiar mândru de puterea şi tinereţea mea.
Înţeleptul apucă atunci mâna dreaptă a omului nemulţumit şi-i zise: Ai vrea să-ţi dai mâna aceasta pentru zece mii de lei? Nu, negreşit că nu. Dar mâna stângă? Ferească Dumnezeu. Atunci ochii, pentru un milion de lei? Nu mi-aş da un singur ochi pentru nimic în lume.
Ei, vezi, zise bătrânul înţelept. Vezi ce bogăţie de daruri ţi-a dat Dumnezeu? Şi mai îndrăzneşti să te mai plângi că n-ai nimic.
Abia atunci tânărul şi-a dat seama cât de înzestrat era ca să-şi poată câştiga existenţa şi să fie mulţumit de viaţă.

Pe scara durităţii materialelor există două minerale care, deşi au în componenţă acelaşi element chimic, carbonul, se află la maximă distanţă unul faţă de celălalt. Nu ştiu dacă aţi ghicit care sunt cele două. Este vorba de grafit şi de diamant.
Grafitul are pe scara alcătuită de mineralogul austriac Carl Friedrich Christian Mohs locul cel mai de jos ca duritate, notat cu cifra 1.
Diamantul este în vârful ierarhiei, cu nota 10.
Ce face diferenţa între cele două minerale? Diamantul este asemenea grafitului, o bucată de cărbune care însă a fost supusă la temperaturi şi presiuni foarte mari. Cele mai frumoase şi valoroase diamante se află la 150 km în adâncul pământului, pe când grafitul se poate exploata şi în cariere de suprafaţă.
Grafitul este aşa de moale, încât lasă urme pe hârtie şi clivează, adică se desface în plăci sau lame cu suprafeţe plane. De altfel, numele de grafit vine din limba greacă, de la un verb care înseamnă a scrie. Diamantul lasă altfel de urme. Cu el se poate tăia foarte uşor chiar sticla.
Grafitul nu are o structură moleculară ordonată, ci amorfă, diamantul însă are o structură cubică foarte solidă, care-i conferă stabilitate.
Dar nu voiam să vă ţin un curs de mineralogie. Ci doar să vedem că asemenea acestor două minerale cu componenţă identică suntem şi noi, oamenii. Toţi avem un trup şi suntem un suflet. Dar cât de diferite sunt sufletele noastre între ele… Diamantul, dacă putem spune aşa, este un cărbune care a suferit. La fel şi oamenii, devin preţioşi în ochii lui Dumnezeu atunci când practică virtuţile până la măsura eroismului. Să luăm exemplul răbdării. Cum am putea dobândi răbdare dacă nu am întâlni multe situaţii care ne pun la încercare? Doar aşa vom putea ajunge la un grad înalt al puterii de a îndura. Sau cum am putea deveni curajoşi dacă nu am fi puşi în situaţii care cer o îndrăzneală extremă? Este aproape cu neputinţă să te înalţi şi să sporeşti duhovniceşte fără a face mari sacrificii şi a suporta multă durere, adică tot ceea ce Hristos a numit Cruce. Poate că trecem chiar acum printr-o perioadă grea. Şi ne întrebăm dacă putem rezista. Ne vine să strigăm: „Doamne, pune-i odată capăt!“ Dar să ne amintim că aşa cum diamantele iau naştere din carbonul aflat sub presiunea enormă a mii de tone de pământ, la fel şi Dumnezeu permite caracterelor noastre să se formeze sub presiunea încercărilor şi a necazurilor.(după o povestire din vol. „Vitamine duhovniceşti“, Anthony M. Coniaris )

Pai nici nu ai tinut.Tine-ai un curs de stiinta materialelor daca incepai astfel:
Diamantul este o structura ce cristalizeaza in sistem CFC(cub cu fetze
centrate), in care fiecare atom este situat la o distanta de
"a x (radical din 3) /4 ", unde a=constanta retelei cristaline.
Graiftul este o structura ce cristalizeaza in sistemul HC(hexagonal compact)
Diferenta dintre diamant si graiftul o consta atat sistemul de cristalizare
cat si numarul planelor de clivaj existent in structura retelei cristaline
a fiecaruia.Planurile de alunecare din sistemul CFC au cea mai mare densitate
atomica, de aici fortele inter-atomice fiind cele mai mari=> structura CFC
are cea mai mare duritate, avand 4 familii de plane octaedrice de alunecare.

Cam asa ar suna o introducere curs de mineralogie.In fine la mine s-a chemat stiinta materialelor. :p