|
DRAMA DEPOPULĂRII
Moravurile -I- Depopularea depinde îndeosebi de cauze sociale și morale. Legile rele ar avea mai puține consecințe dacă moralitatea noastră ar fi mai bună. Vrem însă să facem avere cu orice preț, să ne dăm mari și să ne bucurăm până la exces de plăceri. Cu astfel de năravuri în mod inevitabil natalitatea scade și Rommânia se depopulează. Continuarea depopularii face previzibile înjumătățirea veniturilor noastre prin creșterea impozitelor și pensionarea la șaptezeci și cinci de ani. Dacă se va ajunge aici a cui va fi vina? -II- Bogăția e periculoasă pentru cine trăiește imoral. Efectele deplorabile ale banului nu sunt surprinzătoare. Banul… Ce nu facem pentru el? Averea rău dobândită și rău folosită e o tară a prezentului. Banul poate avea efecte devastatoare asupra natalității. Țări foarte bogate sunt foarte puțin fecunde. Totuși nu bogăția, prin ea însăși, scade numărul nașterilor. Bogăția diminuează natalitatea doar în măsura în care se eliberează de constrângerile morale și religioase. -III- Vanitatea e unul dintre cei mai mari dușmani ai natalității. În loc să fim vrem să părem și viața ni se pierde în zădărnicie și risipă. Cu șapte, opt copii am fi obligați să fim cumpătați, să le dăm băieților gustul muncii și să obișnuim fetele să-și ajute mama în gospodărie. Cu alte cuvinte cu șapte, opt copii ar trebui să ne mulțumim cu puțin și să ne ridicăm cu o nobilă independență deasupra prejudecăților, orgoliului și prostescului amor propriu care-i aservesc pe atâția. Cu unul, doi copii e cu totul altceva: putem să-i îmbrăcăm cu haine scumpe, putem cheltui nebunește și inutil, putem orbi publicul. Procedând așa facem imposibilă prezența altor copii în Familie. Să constatăm totodată că dorința de a epata e unul din principalele obstacole în calea întemeierii unui cămin. Perspectiva de a se căsători cu o fată cheltuitoare îi face pe mulți să dea înapoi. Când cheltuielile unei tinere pentru toalete și cosmetice depășesc cheltuielile pentru alimente, cel care vrea să se căsătorească se întreabă dacă le poate suporta. Dacă nu ține cont de modă va fi ridicol, dacă încearcă să țină pasul cu ea va fi condamnat la o lipsă de bani eternă. Ce să facă? Pentru a evita această dublă piedică își ia gândul de la căsătorie. -IV- Alcoolul, drogurile produc rahitism, nebunie, criminalitate, sterlitate. Doar o familie neviciată poate da naștere unor copii întregi la minte și la trup. Alcoolismul, toxicomania macină, degradează și ucid de aceea trebuie combătute. Ele nu produc sterilitate imediată, ci o pregătesc inevitabil pentru copii unor părinți alcoolici sau toxicomani. Ele nu afectează doar viața, ci și nașterea. Ele distrug încetul cu încetul Neamul și în prezent și în viitor, crescând astăzi mortalitatea și diminuând mâine natalitatea. -V- O cauză mult mai activă de depopulare ca alcoolismul și toxicomania e desfrâul. Să privim tânărul vlăguit care trece prin fața noastră cu ochi încercănați și cu o paloare cadaverică pe chip! E o floare care abia și-a deschis corola și care nu va da rod pentru că și-a pierdut deja forța vitală. O vom vedea ofilindu-se și scuturându-și petalele pe pământul unde ar fi trebuit să crească înconjurată de vlăstarele forței și frumuseții sale. Desfrânații nu-și distrug doar viața lor, ci și pe cea a Neamului. Îmbătrâniți prematur puțini dintre ei se vor căsători și vor avea copii. Tinerii ar trebui să știe că persoanele care-i împing spre viciu sunt vrășmașele vieții și Patriei. Ceea ce aceste persoane vor să-i determine să facă e de fapt un act de trădare. Sângele pe care tinerii antrenați pe panta viciului îl vor irosi e și sângele Patriei. Tineretul e viitorul Neamului. Or un tineret fără moravuri sănătoase ajunge adesea la maturitate epuizat și steril. Arta de a păzi viața și de a o transmite nu e decât arta înțelepciunii. În zadar vom înmulți măsurile igienice sau medicale. Virtutea e cea care trebuie pusă la loc de cinste. Acesta e secretul vieții, secretul vitalității, secretul fecundității și perenității unui Neam. -VI- Vigoarea unui popor scade odată cu moralitatea sa. Viciul distruge viața. Pervertirea moravurilor cauzează depopulare. Ora drogurilor, ora alcoolului, ora filmelor pornografice ș.a.m.d. ar trebui să dispară din programul nostru. Predescu Virgil |
|
Apropo de stema, cred ca ar fi bine sa avem pusa si pe steag stema Romaniei!
|
Citat:
|
Despre Dumnezeu si Neam
Cred in Dumnezeu si icoana in fata careia ma inchin este neamul romanesc.
|
DRAMA DEPOPULĂRII
Conștiințele -I- Se caută explicații amăgitoare pentru scăderea natalității: mortalitate infantilă ridicată, igienă defectuasă ș.a.m.d.. În majoritatea cazurilor o Familie cu un copil poate avea și alți copii. Dacă nu-i are înseamnă că nu vrea să-i aibă. Răul nefast al Familiei contemporane vine din voință, din suflete, din conștiințele pervertite de o falsă concepție de viață și din lipsa de credință în Dumnezeu. -II- Alegerea ne aparține. Am fost creați ca ființe libere. Putem admite că viața prezentă ne-a fost dată de Dumnezeu pentru a ne pregăti pentru o viață viitoare sau putem considera că viața e o scurtă perioadă de plăceri fără control care nu duce nicăieri. În prima concepție viața e socotită ca o datorie nobilă plină de eforturi stăruitoare urmată de sancțiuni pe lumea cealaltă. În a doua concepție viața e privită ca o petrecere în timpul căreia urmărim doar plăcerea și de rest ne dezinteresăm. În primul caz acceptăm obligații care pot merge până la jertfirea de sine. În cel de al doilea caz împingem egoismul până la respingerea tuturor exigențelor Religiei, Familiei și Patriei. Există așadar două moduri diferite de a vedea viața: cel just, creștin, al datoriei și cel fals, hedonist, al plăcerii. Creștinismul consideră că omul nu poate exista decât dacă își strunește pasiunile și acceptă îndatoririle pe care le implică o Familie numeroasă. Hedonismul consideră că scopul vieții e plăcerea și refuzarea oricăror îndatoriri. -III- Căutarea plăcerii cu orice preț e extrem de vătămătoare. Popoarele decad repede și dispar când nu se preocupă decât de propriile patimi. Urmând calea plăcerilor grosolane sau rafinate civilizația precreștină a dispărut. Civilizația creștină s-a născut din sângele lui Hristos și a crescut din sângele martirilor. Lecția creștinismului e că nu se poate realiza nimic trainic fără cumpătare și fără sacrificiu. Familia e supusă acelorași legi ca Popoarele. Crește și prosperă prin efort, se anemiază și dispare prin moliciune. Când părinții creștini consideră că e firesc să aibă mulți copii, ei nu se mai tem de griji și de munca impusă de o Familie numeroasă. Gândul că fac o lucrare inspirată de Dumnezeu și că asigură măreția Patriei le dă un sentiment de bucurie austeră. -IV- Sunt numeroși cei rătăciți și pervertiți de ideile false despre viață și căsătorie. Ni se spune: „Sunt două lucruri în căsătorie: plăcerea și munca. Luați plăcerea și renunțați la muncă! E greu să crești droaie de odrasle cu un salariu mic sau chiar mediu. Unul, cel mult doi urmași sunt de ajuns. Comportându-vă astfel o faceți în interesul vostru și al copiilor voștri. Vă veți îndepărta în acest mod și voi și ei de sărăcie.” Această filozofie abjectă e propagată prin toate mijloacele de informare și metehnele noastre ne fac s-o admitem. Să ascultăm niște tinere vorbind! Cu o frumoasă dezinvoltură ele declară dinainte că vor restrânge cu grijă numărul nașterilor și fără să bănuie enormitatea afirmațiilor lor, repetă ideile nesănătoase puse în circulație în detrimentul Familiei numeroase. Visul lor e de a se căsători pentru plăcere și nu pentru a da copii lui Dumnezeu și cetățeni României. Să-i ascultăm și pe cei care s-au căsătorit deja! Ei suțin că au restrâns numărul nașterilor de teama sărăciei deși vigoarea, sănătatea și o viață cumpătată le-ar permite aproape la toți să aibă o Familie mai numeroasă. Pentru a evita grijile paternității orice argument e bun. De ce, în plină tinerețe, să renunți la plăcere, la independență și să-ți impui îndatoririle și grijile care îi copleșesc pe părinții cu mulți copii? Cum să crești copii, cum să-i așezi la casa lor, cum să-i asiguri fiecăruia o situație onorabilă cu salarii așa mici? Cine îți poate contesta dreptul de a face ce vrei cu corpul și cu viața ta? Prin astfel de raționamente ticăloase se încearcă să se dea o justificare sustragerii de la îndeplinirea îndatoririlor familiale. Dacă le acceptăm vom ajunge direct în neant. -V- Biserica are o doctrină bună despre viață și Familie. Ea ne învață că viața e o nobilă datorie impusă, controlată și sancționată de Dumnezeu, că obiectivul principal al căsătoriei e nașterea de copii și că nu ne e permis să deturnăm actele care propagă viața de la consecințele lor firești. În acest domeniu Biserica e de o intransigență inexorabilă și ortodocșii au obligația de a se pătrunde de învățătura ei, de a o pune în practică și de a o răspândi în jurul lor. Cine atacă Biserica vrea în mod evident să ne impună moravuri care ne pot pierde. -VI- Destui ortodocși își limitează numărul copiilor din lipsa unei credințe profunde. Credința profundă, vitală mișcă sufletele și voințele. Ea pătrunde în străfundul conștiințelor, le smulge din ele însele și le supune Legii lui Dumnezeu. Ea face oamenii surse de viață prin transformarea lor în credincioși și sfinți. Cu o credință adevărată rădăcina Familiei e sănătoasă și tulpina se umple spontan de ramuri verzi. Credința formală e doar o evlavie pur exterioară, un sentiment ineficient, o convenție care determină atitudinile, nu gândurile și faptele. Unele Familii, în aparență creștine, nu admit spiritul sacrificiului, necesitatea luptei morale, ura pentru păcat și exigențele mântuirii sufletului. Victime ale unei iluzii deplorabile ele nu fac din creștinism un mod de viață. Evanghelia nu mai însuflețește sufletele fără vigoare și căminele fără copii ale unor asemenea Familii. -VII- Depopularea își are sursa principală în conștiințele rătăcite și pervertite de o falsă concepție despre viață și uneori chiar de un fals mod de a înțelege Religia. Trebuie deci readuse conștiințele la eternele principii care au ca misiune de a-l împiedica pe om să se autodistrugă. Trebuie creată o nouă stare de spirit. Avem de făcut fără întârziere un mare efort de educare și de reformare morală. Cum e conștiința sa așa e și omul. În cosecință avem nevoie de lumină, de instruire, de formare corectă. Lumina și forța le putem găsi în creștinism de aceea pentru a ne redresa trebuie să rămânem creștini. Depopularea nu e o dramă oarecare, ci o dramă teribilă fără încetare sporită de setea de plăceri, de egoismul brutal, de idei preconcepute, adesea chiar de legislație și n-o vom putea învinge fără credință în Dumnezeu și fără Biserică. Predescu Virgil |
https://encrypted-tbn3.gstatic.com/i...1E2YmtHKjPJjsJ
ÎNGHEȚATA "CIANUROL" Mmm... delicios! (Produs R.M.G.C. garantat de Guvern) |
RÂNDURI PENTRU GENERAȚIA MEA
Voința -I- Fă-ți datoria! Aceasta e porunca morală care ar trebui să ne domine comportamentul. Pentru a ne putea conforma ei avem nevoie de voință și de forță. Iată ce e important! De aceea trebuie să ne străduim înainte de toate să fim stăpâni pe noi înșine. Trebuie să avem asupra corpului nostru, asupra minții noastre, asupra sufletului nostru și asupra faptelor noastre un control deplin. -II- Cum să devenim stăpâni pe noi înșine? Cum să rezistăm pornirilor iraționale, imboldurilor, ispitelor care ne asaltează? Cum să ne învingem tendința la lene, la delăsare a firii noastre? Prin formare și prin voință. Omul slab, pasiv, fără voință e jucăria frământărilor celor mai efemere și celor mai puțin raționale ale sufletului. Așa sunt toți cei stăpâniți de patimi. Mulți avem de dat prin urmare o luptă grea. Cel cu voință puternică, obișnuit să se stăpânească, va obține în această luptă o victorie imediată și ușoară. Cu timpul el instaurează în sine autoritatea incontestabilă a rațiunii, a înțelepciunii. Seneca spunea: „Dacă vrei să domini lumea, lasă-te dominat de rațiune.” Ce a spus Seneca se poate traduce pentru românul din secolul douzeci și unu prin: „Vei fi puternic și respectat doar dacă ești pe deplin stăpân pe tine, doar dacă rațiunea îți dictează faptele.” Prima condiție pentru a ne ridica e deci chiar aceea care ne permite să fim oameni buni și fericiți. Merită să facem efortul de a sacrifica multe plăceri de ordin inferior pentru a dobândi stăpânirea de sine, adică de a ne supune prin voință rațiunii. -III- Voința e o calitate esențială a omului. Singura ei rivală, ca importanță, e inteligența. O voință energică, constantă poate orice. Omul care are voință e cu adevărat liber. El e stăpânul său, al judecăților sale și al faptelor sale. El se supune întru totul rațiunii sale. El se conduce după regulile pe care înțelepciunea i le-a impus. Printr-o voință fermă biruim patimile cu tot ce au ele rău, excesiv sau periculos nelăsând loc în noi decât pasiunilor nobile și generoase. E nevoie de o voință de fier pentru a fi oameni buni, pentru a fi cu adevărat virtuoși. Cu o astfel de voință putem atinge perfecțiunea oricare ne-ar fi defectele sau temperamentul. -IV- În viața de zi cu zi e bine să avem un set de reguli fixe de comportament ca să ne fie de ajuns un simplu act de voință pentru a lua o htărâre. Știm, de exemplu, ce înseamnă sobrietatea și ne-am făcut o regulă din a evita excesele la masă, băutura sau fumatul. Sunt numeroase provocările și ispitele care ne pot abate de la htărârile luate. Printr-un efort de voință trebuie să le îndepărtăm. Exercitarea zilnică a voinței în aceste lucruri mărunte ne va pregăti să acționăm când lucruri mai importante vor fi în joc. În treburile personale și în cele publice binele nu se obține decât prin voință. Voința e condiția primordială fără de care succesul nu e posibil. Voința produce efecte bune în toate. Nimeni nu poate sta în calea succesului și fericirii persoanelor sau Popoarelor care au dobândit puterea de a voi. -V- Omul fără voință, chiar dotat cu o mare inteligență, nu are decât o influență mică asupra propriilor condiții de trai. El trece prin viață ca o navă fără cârmă pe o mare agitată. Vântul și curenții îl poartă de colo colo până când valurile îl înghit. Oamenii inerți, lipsiți de vlagă și fără nici un fel de voință sunt din fericire excepții. Excepții sunt și oamenii cu voință tare, căliți pentru decizie și pentru acțiune. -VI- Ce poate o voință puternică o arată istoria. Toți marii oameni politici, toți marii comandanți au fost firi voluntare, tenace. Napoleon a fost înfrânt când s-a confruntat la Waterloo cu voința neclintită a lui Blucher și Wellington. O voință mai puțin puternică la unul dintre acești doi mari soldați și armata franceză ar fi învins. Nu e o ipoteză e un fapt evident. Careurile infanteriei engleze, zdruncinate de atacuri repetate, s-ar fi risipit dacă voința „Ducelui de fier” nu le-ar fi ținut unite. Blucher, mereu bătut de Napoleon, pus pe fugă de cavaleria franceză la Ligny, nu renunță la luptă, crede în victorie și când aude tunurile de la Waterloo pornește fără ezitare într-acolo. Geniul a trebuit să se plece în fața acestei duble tenacități. Caracterul -I- Când voința călăuzită de rațiune se manifestă continuu, când e activă, prezentă în om ea devine caracter. Un om de caracter e un om hotărât, ferm, curajos. Un astfel de om e tot ce poate fi mai bun și mai folositor în societate. Ce am spus despre efectele fericite ale voinței e adevărat și despre caracter. Caracterul e importantant atât pentru a face bine, pentru a deveni virtuos, cât și pentru a reuși în viață. Prin caracter ne formăm moral și intelectual și ne construim existența. Omul de caracter crește, devine mai bun, se perfecționează. -II- Între cele două căi care ni se deschid în față, calea binelui și calea răului, există o diferență. Calea răului e ușoară, e pe o pantă care atrage, e de ajuns să ne descurajăm pentru a aluneca rapid în abis. Calea binelui e mai grea. Pentru a o parcurge e nevoie de un efort susținut, de o voință perseverentă, într-un cuvânt e nevoie de caracter. Efortul de a deveni mai buni, combaterea defectelor și viciilor noastre, a înclinațiilor de care e cazul să ne ferim, a patimilor pe care trebuie să le stăpânim e o lucrare zilnică niciodată terminată. Acesta e binele pe care ni-l facem nouă înșine. Mai e un bine la fel de folositor, binele pe care îl facem celorlalți prin sfat, prin exemplu, prin vorbă și prin faptă. Omul cu caracter ferm nu renunță niciodată la această sarcină nobilă și frumoasă. El o îndeplinește conștiincios, metodic, condus de rațiune și sub presiunea voinței sale. El consideră, ca împăratul filozof, că ziua în care nu a fost folositor aparoapelui e o zi pierdută. -III- În lupta pentru existență omul cu voință energică reușește mai bine decât oricare altul. El e înarmat pentru a lucra în folosul său și al semenilor săi. Caracterul contribuie mai mult la realizarea fericirii decât inteligența sau averea. Cine vrea să reușească în viață trebuie să-și dorească un caracter puternic, restul va veni de la sine. Caracterul se dobândește prin cultivarea voinței, curajului și a virtuțior virile. Cu cât vom avea mai mulți oameni de caracter cu atât va fi mai bine pentru Țară. României nu-i lipsesc oamenii de caracter. Să avem totuși grijă! În viața publică oamenii de caracter nu sunt priviți cu ochi buni. Inteligențele și talentele, treacă-meargă, sunt suportate un timp. Oamenii de caracter sunt însă dați la o parte. Inutil de insistat asupra pericolelor pe care astfel de năravuri politice le generează. -IV- Există în român o voință fermă, o energie extraordinară, un resort puternic care prin lipsă de grijă și de cultivare rămân nefolosite și inerte. Omului cel mai bine dotat fizic i se atrofiază mușchii, îi slăbește corpul dacă nu face mișcare sau dacă nu muncește. La fel se întâmplă și cu însușirile morale. Cultivarea însușirilor morale trebuie să fie principala noastră grijă. Pentru a obține rezultate, pentru a avea voință, trebuie să ne consacrăm acestei activități cu hotărâre și cu statornicie. Trebuie să ne exersăm voința fără încetare, fără odihnă, s-o folosim pentru propria noastră perfecționare și totodată în întreaga noastră existență. Țelul e de a face din noi oameni de caracter, stăpâni pe ei, capabili să-și făurească propria fericire și să-și slujească Țara. Dordea Cosmin |
RÂNDURI PENTRU GENERAȚIA MEA
Datoria -I- Voința e un instrument necesar, de primă importanță, care înseamnă ceva doar prin ce realizeză. Ce poate realiza voința? Binele, adică ce trebuie făcut, datoria. Să-ți faci datoria… Poate fi ceva mai frumos, mai nobil? Expresia sună grav. O simți plină de curaj și de sacrificiu. Nu poți s-o explici, s-o comentezi fără s-o faci să-și piardă ceva din aura de eroism calm. -II- Definirea datoriei e dificilă. Avem sentimentul datoriei în noi și ne-ar fi greu să-l descriem. Să spunem ca la școală că datoria e „ceea ce ne obligă legea și conștiința să facem” sau că e un „îndemn categoric al rațiunii, un principiu de acțiune bazat pe legea morală” însemnă să nu adăugăm nimic la ceea ce cuvântul „datorie” exprimă singur clar și puternic. Ideea de datorie e înnăscută în om. E la fel de firească, la fel de ancorată în el ca sentimentul iubirii. Omul bun, omul de caracter e gata întotdeauna să-și facă datoria. -III- Se spune că în multe situații e mai ușor să-ți faci datoria decât s-o cunoști. Aceasta e adesea adevărat. Trebuie deci să învățăm să ne descoperim datoria. Datoria ne e dictată în parte de legi, în parte de rațiune și de conștiință. Îndatoririle pe care legea le impune sunt îndatoriri elementare, esențiale, acelea a căror îndeplinire e necesară existenței societății. Să nu ucizi! Să nu furi! Copil, cinstește-i și respectă-i pe tatăl și pe mama ta! Soț, fii credincios soției și ajut-o! Tată, hrănește-ți, întreține-ți și educă-ți copii! Astfel sună regulile de comportament pe care le găsim în legi. Să ne conformăm lor înseamnă să dăm dovadă de onestitate. Morala impune îndatoriri mai numeroase, mai înalte care nu se află în legi. Ele nu sunt scrise, codificate ca obligațiile legale și nici nu au cum să fie. Totuși se pot formula multe reguli morale. Există un cod al datoriei limpede, precis ale cărui precepte trebuie să le avem mereu prezente în minte pentru a ne călăuzi comportamentul fără ezitări, fără prea multe deliberări cu noi înșine. În cazurile excepționale, care cer o analiză rațională atentă și un examen de conștiință, e bine să ne conformăm regulilor general admise dinainte și imuabil păstrate. Aceste reguli au reieșit din examinarea îndatoririlor specifice omului, s-au verificat în timp și sunt baza morală a vieții. Ele trebuie să fie comune unui întreg Popor dacă acesta vrea să joace un rol în istorie și să aibă un destin demn. -IV- Piedicile în calea îndeplinirii datoriei sunt în principal interesul personal împins până la egoism, sentimentele, pasiunile, lenea și lașitatea. Interesul e dușmanul cel mai periculos al datoriei. Trebuie să evităm ca el să ne determine hotărârile. Asta nu înseamnă că interesul trebuie interzis ca mobil al faptelor noastre. Ar fi absurd și imposibil. E firesc, e legitim să ne preocupăm de interesul nostru. E o nevoie, e o necesitate. Dar urmărirea exclusivă a interesului propriu nu poate deveni o regulă. Morala interesului e periculoasă pentru Națiunile care o acceptă. Binele nu poate exista fără o morală a datoriei. Interesul trebuie subordonat datoriei. Nu poți lucra cu folos pentru tine când nu te gândești decât la persoana ta. Nu vei fi mai fericit neglijându-ți datoria sau sustrăgându-te ei. Omul înțelept, virtuos nu se lasă dominat de egoism. El își face datoria fără ezitare. Sentimentele și pasiunele trebuie să fie și ele subordonate datoriei. Sentimentele, chiar cele mai generoase, nu pot fi îndrumătoare sigure, ele trebuie controlate de rațiune. Pasiunea trebuie de asemenea controlată de rațiune. Această mișcare a sufletului, adesea violentă și irațională, se poate opune obligațiilor noastre morale. Omul de caracter e stăpânul pasiunilor sale. Omul slab e jucăria lor. Acesta renunță la datorie pentru pasiune și ajunge astfel la degradare morală și la catastrofă materială. Să luăm două cazuri ca exemplu. Cercetați ce i-a îndemnat la infamie pe bărbatul care și-a părăsit Familia ca să trăiască cu vreo femeie ușuratică sau pe politicianul care și-a trădat Țara. Veți descoperi cu siguranță că ambii s-au lăsat pradă unor pasiuni josnice uitând de înțelepciune, de prudență sau de datorie. Acela care nu-și face datoria cedând pasiunii își primește pedeapsa într-un fel sau altul. Dar nu din cauza pedepsei sigure, inevitabile, trebuie să avem un altfel de comportament. Trebuie să ne facem datoria pentru că doar așa ne va fi bine cu adevărat. Niciun argument nu e egal sau superior acestuia. Trebuie să ne facem datoria în ciuda intereselor, în ciuda sentimentelor, în ciuda pasiunii. Trebuie să ne facem datoria chiar dacă aceasta cere mult efort și mult curaj. Lenea, lașitatea nu sunt obstacole de neglijat în calea îndeplinirii datoriei. Să-ți faci datoria, o datorie pozitivă, cere de cele mai multe ori acțiune, activitate, riscuri. Efortul pentru îndeplinirea datorei îi deranjează pe apatici și pe fricoși. De ce să te obosești acționând când poți să te odihnești? De ce să riști? Să faci sau să nu faci? Să nu faci nimic e atât de ușor și de plăcut! Dacă voința nu luptă, nu se impune, lenea, lașitatea înving, datoria sucombă. Omul de caracter nu cunoaște lenea, sau frica. El ar roși dacă nu și-ar face datoria chiar și în cele mai mărunte lucruri. Un act de lașitate din partea lui ar fi de neconceput. Lașitatea înjosește. Și totuși lașitatea se întâlnește destul de des. Poate că din cauza lașității nu ne facem de cele mai multe ori datoria. Dacă îndeplinirea datoriei presupune în unele cazuri pericole, acesta nu e un motiv pentru a da înapoi, dimpotrivă. Tebuie să ne facem datoria hotărât, curajos, oricare ar însemna asta pentru noi. Pericolele dau noblețe faptelor noastre. -V- Legea datoriei e imperioasă. Trebuie să ne supunem ei indiferent de consecințe. „Să ne facem datoria și zeii ne vor ajuta”, spuneau spartanii. Da, să ne facem datoria mereu, orice ar fi! E o obligație morală ineluctabilă dacă ne dorim binele ca persoane și ca Popor. Orice s-ar spune cel care se achită de îndatoririle sale primește de la viață mai mult decât pot pretinde alții. Dumnezeu face întotdeauna dreptate. Datoria pe care rațiunea o dictează și pe care voința o pune în practică dă liniște conștiinței. E ceva sufletesc neatins de influențe extrioare. În practică datoria se umanizează, se diversifică, se pliază în funcție de feluritele condiții ale existenței noastre dând naștere îndatoririlor. Îndatoririle se împart și se subîmpart într-o infinitate de obligații după diversele manifestări ale vieții personale sau ale vieții publice. Această dualitate a existenței noastre indică două feluri de îndatoriri, îndatoririle omului și îndatoririle cetățeanului. -VI- Îndatoririle omului privit ca persoană sunt obligații pe care le are față de el însuși, față de Familie și față de ceilalți oameni. Adesea aceste trei categorii de îndatoriri se îmbină și se amestecă și doar nevoia de a le explica obligă la diferențierea lor constantă și la analiza lor separată. De altfel trebuie să ne îndeplinim aproape întotdeauna îndatoririle în același timp. Când ele nu se contracarează, nu se stânjenesc unele pe altele, e ușor. Dar de câte ori nu suntem confruntați cu obligații contradictorii, cu îndatoriri opuse! Dacă ne-am putea ierarhiza îndatoririle ne-ar fi mai ușor să luăm decizii când rațiunea și conștiința ezită. Nimeni nu a reușit până acum să impună o ordine, o subordonare a îndatoririlor. Sunt prea multe elememte umane care nu pot fi clasificate și calculate. Totuși bunul simț, logica și inima ne arată care ne sunt principalele îndatoriri. Datoria față de Patrie, care e întotdeuna prima, le pune în anumite situații în umbră pe toate celelalte. Îndatoririle față de Familie însele, dintre cele mai sfinte și dintre cele mai dragi, sunt eclipsate când Patria e în pericol. În astfel de momente tragice datoria e unică, obligatorie. România agresată, amenințată în ființa sa, în libertatea sa, e în drept să ceară copiilor ei întreaga lor energie, sângele lor, gândurile lor chiar. Nimic nu mai contează atunci în afară de ea. Salvarea ei devine principala prioritate. Apărarea Patriei e legea supremă. -VII- În timpuri normale conflictele dintre obligațiile noastre morale sunt dese și nu există o regulă pentru evitarea lor. Putem spune doar că îndatoririle noastre față de cei care ne sunt cei mai apropiați sunt în general cele mai presante, cele care trec înaintea altora. Datorăm membrilor Familiei noastre, conaționalilor noștri mai mult decât oricui altcuiva. Ceea ce-i trebuie unei Națiuni sunt oameni raționali, hotărâți, curajoși, care trec prin viață cu capul sus, mândru, avându-și datoria drept călăuză. Prietene, pregătește-te să fii omul de care România are atâta nevoie! Fă-ți datoria! Dordea Cosmin |
RÂNDURI PENTRU GENERAȚIA MEA
Curajul -I- Îndeplinirea datoriei întâmpină în unele împrejurări dificultăți, rezistențe pe care nu le putem depăși fără curaj. Curajul e o virtute. În timpuri îndepărtate el era mai apreciat ca azi. Dacă-l aveai aveai un bun renume și nimic altceva nu mai conta. „Bărbați viteji și femei caste” se spunea pentru a caracteriza marile familii ale căror nume nu erau pătate de metehne omenești. Ar fi prea mult să credem că atunci curajul înlocuia totul. Ar fi absurd să credem că azi el e lipsit de importanță. Curajul e încă o virtute necesară. -II- Fără curaj omul rațional și dârz nu reușește. El rămâne neputincios în treburi importante chiar în momente grave și decisive. Nu toți ne naștem curajoși, se va spune, ține de temperament. E adevărat și mulți oameni au curaj în mod natural. Dar toți, fără deosebire, putem deveni curajoși. Curajul se dobândește la fel ca înțelepciunea și voința. Pe câmpul de luptă cei care se vor bate cu cea mai mare îndrăzneală sunt cei care inițial erau foarte speriați. Turenne mărturisea că era mereu cuprins de spaimă la începutul unei lupte chiar după douăzeci de ani de războaie. Cu un amestec de mânie și de ironie, marele soldat își făcea curaj astfel: „Tremură, trup, nici nu știi unde vreau să te duc!” -III- Adevăratul curaj rezultă din voința omului stăpân pe sine având sentimentul datoriei împins până la sacrificiu. Obișnuința de a avea curaj stimulează cutezanța. Să faci o primă faptă curajoasă, când pericolul e mare, ușurează după aceea manifestările de curaj când se ivește ocazia. Cei care înfruntă violența mării și furtuna ca să ajute o navă în pericol își vor repeta isprava liniștiți și cu curaj. Soldatul, care tremură din toate mădularele în prima luptă, va intra apoi în foc și va privi prăpădul din jurul lui fără să se tulbure și fără să tresară. Ne putem exersa curajul în viața de toate zilele. Obișnuința pe care o vom căpăta în lucruri mărunte ne va ușura efortul de a fi curajoși în cele mari, de a merge, dacă trebuie, în întâmpinarea pericolului, a suferinței. Datoria ne inspiră curajul. Răsplata, părerea celorlalți, nu ar trebui să ne influențeze acțiunile. Să cauți răsplată, renume pentru o faptă bună în locul satisfacției date de datoria împlinită înseamnă să renunți la merit. -IV- Se spune despre un om harnic, care nu-și pierde timpul, care nu-și cruță puterile, că e curajos. Genul de curaj de care dă dovadă e curaj adevărat, curaj fără calificativ. Curajul care însuflețește soldatul în luptă. Curajul care-l face pe omul inimos să înfrunte greutățile, obstacolele, pericolele. Curajul care ne determină să acceptăm fără ezitare, fără să ne lăsăm copleșiți, toate greutățile vieții, tot ce datoria ne impune, tot ce un sentiment generos ne face să suportăm fără să avem vreo obligație morală. Lașitatea e și ea tot una, nu are nuanțe. Din lașitate fugim de muncă, de oboseala provocată de ea, sau dăm înapoi în fața dușmanului în luptă. Lașitatea ne face să refuzăm îndatoririle obositoare sau periculoase și responsabilitățile unei Familiei numeroase. Lașitatea e josnică și prostească. Lașul nu-și asigură nici siguranța, nici traiul. Ambele se câștigă prin efort, prin curaj. Soldatul care fuge din luptă de frică are mai multe șanse de a fi ucis decât soldatul care rezistă dușmanului rămânând la post. Omul care nu are curaj în muncă se îndreaptă spre mizerie. -V- În afara curajului fizic și moral, există un curaj aparte numit curaj civic. E acela al omului trăind în societate, al cetățeanului. Cetățeanul curajos rezistă modelor, tendințelor sau politicilor imorale și-și urmează calea pe care-l îndrumă rațiunea și conștiința sa. El își asumă, indiferent de risc, deplina responsabilitate a hotărârilor și faptelor sale știind că își face datoria. Când vântul rătăcirii suflă peste toate capetele și există riscul de a-i ceda, cetățeanul curajos rămâne el însuși și-și urmează neabătut calea pe care și-a trasat-o. El iubește virtutea și urăște viciul chiar când viciul e atotputernic și virtutea batjocorită fără milă. El își pune în armonie purtarea cu ideile în care crede. Fapta la el e în acord cu cuvântul, cuvântul e în acord cu gândul. Curajul civic e cel mai greu de practicat și cel mai rar. Omul îndrumat de rațiune, animat de voință, va avea curaj civic în mod firesc. El va fi curajos în sensul deplin al cuvântului. -VI- După cum spuneam, curajul e unul, nu are nuanțe. Aceasta se verifică clipă de clipă la indivizi. Dar unitatea curajului o întâlnim și la Popoare. Există Popoare active și curajoase, există și Popoare lipsite de vlagă, inerte și lașe. Există de asemenea Popoare care au trecut din prima categorie în a doua. Coruperea ideilor și moravurilor, degradând indivizii, degenerează Popoarele, zdrobește în ele energia, resortul, calitățile virile, viața. Dar un Popor își poate veni în fire, se poate ridica și redeveni ce a fost. Istoria oferă exemple în acest sens. Această îndreptare a Popoarelor nu e prin urmare imposibilă. Cine își vede amenințat Poporul de imoralitate, lipsă de voință și de curaj nu trebuie să-și piardă speranța. -VII- Popoarele, așa cum sunt acum, se află pe diverse trepte ale scării virtuților umane. Unele sus în plină dezvoltare a tot ce face omul mare și frumos, altele jos la limita abjecției imaginabile. Primele sunt Popoare caracterizate prin curaj, mândrie și dorință de independență. Ultimele sunt Popoare caracterizate prin apatie, prin imoralitate și prin lipsă de aspirații. La primele oamenii sunt viteji pe câmpurile de luptă, viteji la locurile lor de muncă, viteji în lupta cu greutățile presupuse de creșterea unui număr mare de copii. Un om harnic, un tată bun e și un soldat bun. Omul curajos e curajos în toate. La fel și Popoarele. Cele care au curaj în muncă și în viață, au curaj în luptă și datorită curajului își împlinesc destinul. Ele sunt victorioase atât în munca lor cât și în război. -VIII- Conchide tu, prietene! Sunt sigur că vei vrea să devii curajos pentru ca România să fie puternică. Dordea Cosmin |
| Ora este GMT +3. Ora este acum 10:32:07. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.