Îmi pasă...
 

Ce înseamnă să-ţi pese de cineva, de ceva, sau pur şi simplu să-ţi pese? Este doar o dispoziţie interioară, o concentrare a atenţiei binevoitoare, mobilizare pur afectivă, declaraţie de intenţie pasivă sau presupune ceva mai mult decât atât? Care este hotarul dintre păsare şi nepăsare?
Dacă vă pasă măcar puţin de nedumeririle de mai sus nu ezitaţi să contribuiţi la lămurirea lor!

Cu siguranță bat cânpii, hâc, da' a-ți păsa înseamnă a iubi.

Hotarul dintre pasare si nepasare...Sau dintre pasarea sanatoasa si cea bolnava, manipulatoare..

Nu stiu sa raspund la intrebarile astea decat asa: in ultimii ani, ca sa cern binele de rau, sentimentele bune de cele rele, bolnavicioase, ma raportez in tot ce fac(ganduri, fapte) la modelul crestin(ortodox) de vietuire.Nu zic ca nu mai fac greseli, dar acum stiu ca gresesc, atunci cand o fac.La fel si cu manifestarea afectiunii sau a interesului fata de o persoana, fata de familie, rude, prieteni etc.Hotarul dintre pasare si nepasare, sau pasare sau manipulare e dat de raportarea la principiile morale crestine.Ii foloseste celui de care imi pasa, pentru mantuirea sufletului sau, faptele, cuvintele si sentimentele mele, prezenta mea?Daca da, e bine.Daca nu, faptul ca ma retrag din calea acelei persoane, netulburandu-l sau nemanipulandu-l(in numele dragostei, prieteniei etc ce i-o port) , nu inseamna nepasare, ci din contra.O manifestare a afectiunii mult mai sanatoasa decat inainte(cand aveam alte valori morale) si mai ales, mai onesta.

Mulţumesc!

Deci:
- "păsarea" este o formă de iubire.
- trebuie filtrată de principii morale creştine, întrucât poate dăuna în anumite condiţii.
- are efecte nocive atunci când e folosită ca pretext pentru control şi manipulare.

Într-unul din acatistele unui sfânt foarte popular în zilele noastre am găsit următorul stih: "Bucură-te chiparos înalt al sfintei nepăsări".

Ce-ar trebui să înţelegem că e această "sfântă nepăsare"?

Iti pasa pentru ca esti Viu. Viu spiritual.

Ne pasa atunci cand simtim o anumita forma de empatie/atasament fata de subiectul/obiectul respectiv.

Empatia/atasamentul se dezvolta atunci cand percepem anumite calitati ale subiectului/obiectului,
cand ne regasim pe noi insine intr-o anumita masura sub forma acestuia.

Pasarea este cu atat mai mare cu cat empatia/atasamentul este mai intensa.

Sfanta nepasare este o mare libertate/dezlegare launtrica pe care o experimenteaza sufletul
indusa de vederea naturii profunde a subiectului/obiectului.

Natura profunda a oricarui subiect/obiect este abisala, infinita.

Ea poate fi accesata numai pe cale apofatica.

Pasarea fara sfanta nepasare este ca un foc cu fum inecacios, este o pasare posesiva lipsita de intelepciunea vederii profunde.

Toate iubirile care nu au in ele sfanta nepasare sunt iubiri posesive, fixiste.

Pasarea curata are in ea sfanta nepasare.

Focul ei este mangaietor, racoritor, nu se schimba, nu depinde de manifestarea subiectului/obiectului,
pentru ca priveste linistita in natura profunda care este neschimbatoare.

Fără intenţia de a mă aventura prea adânc în jungla speculaţiilor etimologice, căutând părinţii latini ai cuvântului românesc am găsit două variante: pensare (a cântări) şi rădăcina passi care generează o serie întreagă de înţelesuri înrudite: suferinţă, milă, pasiune, afectare etc., cu rude de gradul întâi din dinastia grecească pathos din care provine "patimă" cu sensul de boală sufletească sau/şi duhovnicească.

Filiera asta conduce la concluzia că "sfânta nepăsare" este una din culmile idealului ascetic: apatheia, nepătimirea, biruinţa asupra patimilor. Deci nu e nesimţire în sens afectiv ci o formă foarte înaltă de libertate faţă de simţirile adictive, pătimaşe.

E doar o variantă posibilă, discuţia rămâne deschisă.

Atât "păsarea" cât si "nepăsarea" pot fi bune, atâta timp cât ai în minte dreapta socoteală si inima la Dumnezeu si la aproapele.

Ar fi interesant de stiut despre ce sfânt este vorba în acatist, si în ce context este lăudată acea "sfântă nepăsare".

Da, cred ca e ceva de genul asta.

Acatistul Sfântului Mucenic Efrem cel Nou
Icosul al 10-lea
Adunând în sufletul tău mirul cel de taină dobândit întru adâncul smereniei, dăruiești mângâiere inimilor celor credincioși, iar din racla cu sfintele tale moaște răspândești minunată mireasmă tuturor celor care, cu capetele plecate, îți cântă cu evlavie:
Bucură-te, mir al smereniei preabinemirositor
Bucură-te, că turmei tale îi ești dumnezeiesc păstor
Bucură-te, Rai ce răspândește ale nestricăciunii bune-nmiresmări
Bucură-te, chiparos înalt al sfintei nepăsări
Bucură-te, că pe potrivnicul cu răstignirea ta l-ai biruit
Bucură-te, că prin chinurile mucenicești Hristos te-a proslăvit
Bucură-te, că moaștele tale în tainița pământului s-au aflat
Bucură-te, că din dumnezeiască poruncă tu te-ai arătat
Bucură-te, că întinăciunea sufletelor noastre tu o curățești
Bucură-te, că răutatea credincioșilor degrabă o pârjolești
Bucură-te, că tu în toată vremea dăruiești tămăduire
Bucură-te, că ne ocrotești fără de contenire
Bucură-te, Sfinte Părinte Efrem, de-a pururi fericite!