Smochinul neroditor !
 

Smochinul pe care l-a blestemat Iisus ( Matei 21 ,18-19 ) era in perioada" de gratie" si a fost folosit de Iisus ca un pretext pentru a transmite un avertisment poporului ales ca va veni cat de curand vremea sa i sa ceara socoteala de catre Dumnezeu pentru faptele lor , mai ales ca au avut parte de nemurate favoruri din partea Lui. Un avertistment privind ora scadentei il daduse mai inainte Sf. Ioan Botezatorul : "Iata securea sta la radacina pomului ; deci orice pom care nu face roada buna se taie si se arunca in foc "( Luca 3, 9 ; Matei 3, 10 ). Nu trebuie nici pe departe ca pilda se refera numai la poporul Israel pe care Iisus l-a invatat timp de 3 ani precum agricultorul a ingrijit via si smochinul , ci il are in vedere pe tot omul. Suntem prin asta de fapt avertizati ca timpul trudei noastre spre mantuire este extrem de scurt si nu avem decat o singura sansa. Ca si smochinul , fiecare dintre noi am primit niste daruri de la Dumnezeu, ce trebui sa le folosim intr un timp bine determinat. Rabdarea si mila Lui sunt de nemasurat, dar nu la infinit, nu pentru totdeauna. Aceasta pilda a smochinului neroditor trebuie inteleasca in adevaratul sens, caci in momentul cercetarii noastre vom fi impodobiti doar cu frunze si far de roade, vom fi taiati din asta viata, pentru a lasa loc altora , mai vrednici ( roditori ) decat noi.

Smochinul neroditor sunt chiar eu,omul pacatos care nici o roada de fapta buna nu am adus.Sunt omul egoist care traiesc doar pentru binele meu si poate al familiei mele,care in loc sa ma intristez ca fratele meu nu are cat am eu, ma bucur si incerc sa iau de la el ca sa-mi adun mie lacomul, comori in lumea aceasta gandind ca, roadele mele sunt bogatiile pe care le am eu in case ,pamanturi,in bani si in bijuterii....
Dar nu de astfel de roade avem nevoie pentru a ascede la viata vesnica ci de lucrarea milosteniei,a iertarii, a iubirii fara a astepta rasplata,a iubirii chiar si a celor care ne fac rau.
Cati facem acestea? Asadar,eu sunt smochinul neroditor si sunt vinovat pentru nerodirea mea! Sa ne ajute bunul si milostivul Dumnezeu sa punem inceput de pocainta pentru a face roade si a nu fi taiati asemenea maslinului neroditor.

daca evanghelistul leaga blestemul Domnului asupra smochinului de infometarea Sa, inseamna ca smochinul ar fi trebuit sa dea rod inainte de vremea rodirii, pare anormal, nefiresc, pentru ca noi nu ne punem nadejdea in Dumnezeu ci in vremi..., vine vara shi la toamna m-oi pune cu burta pe carte, ca iata ca pana shi smochinul era vinovat pentru o vina insinuata prin superstitzie... devenise shi el un fel de saducheu.

dar ne arata ca putere avea Cuvantul Sau asupra vietzii shi mortzii caci smochinul s-a uscat pana dimineatza...

deci putea foarte Bine sa se razbune Domnul pe orishicine care i-ar fi facut vre-un rau... Lui personal ori altora

dar ne spune CLD: "asha sa fie creshtinul ca shi smochinul", deci iata ca Iisus Hristos se vede pe Sine insushi in smochin shi de aici intzeleg ca cel duhovnicesc trebuie sa asculte pe Domnul Dumnezeu cum a ascultat smochinul, adica sa moara shi sa se usuce de mandria de a da roade pentru slava de la oameni asha cum vor ei la vremea rodirii, ori ca sa-L ispiteasca pe Dumnezeu cu frunzele lui frumoase dar fara roade curate din vrednicie pline de dragoste de aproape shi smerenie intru Imparatzia Lui Dumnezeu...

deci e greu de priceput pilda Smochinului, ca daca o luam pe litere este:

sm de la smerenie, ochi, chin, chi... adica smochin, in, in.

sm vine shi de la sminteala.

In volumul III al Filocaliei (http://www.scribd.com/doc/32620/Filocalia-vol-3), Sfantul Maxim Marturisitorul ne explica in duh pilda smochinului neroditor:

Intrebarea 20
Ce înseamnă smochinul din Evanghelie, care e
blestemat să se usuce fără nici un motiv întemeiat la
aparentă? Şi ce înseamnă acea neînfrânată foame, care
cere înainte de vreme roadă. Ce rost are, în sfârşit, blestemul
unui lucru fără simţire?

Răspuns
Dumnezeu Cuvântul, care toate le chiverniseşte
cu înţelepciune în vederea mântuirii oamenilor, a povăţuit
mai înainte firea prin lege, întrucât aceasta încuvinţa o
slujire mai trupească a lui Dumnezeu. Căci nu putea firea să
primească atunci Adevărul gol, fără acoperămintele
tipurilor, din pricina neştiinţei şi a înstrăinării ce s-a născut
în ea faţă de originalul lucrurilor dumnezeieşti. Pe urmă a
venit la noi în chip descoperit El însuşi făcându-se om prin
imbrăcarea trupului străbătut de suflet mintal şi raţional, şi a
strămutat firea la slujirea imaterială prin cunoştinţa în duh.
Arătându-se deci Adevărul în viaţă, Dumnezeu Cuvântul n-a
mai voit să aibă stăpânire umbra, al cărei chip era
smochinul. De aceea zice: "Venind iarăşi din Betania la
Ierusalim", adică după ce-şi dăruise lumii prezenţa ascunsă
în chipul şi umbra legii, a venit încă o dată la firea omenească
prin trup. Aşa trebuie înţeles cuvântul: "venind
şi ca sfârşit, ţinta spre care tind şi la care ajung toate prin împlinirea
a toată legea şi rânduiala. Din El, în El şi spre El sunt toate. Cuvântul
cel sălăşluit în toţi ca Raţiunea cea mare (Logos) grăieşte tuturor prin
raţiunea lor, chiar şi celor ce se află în starea naturală.
iarăşi, a văzut un smochin în cale, neavând decât frunze".
Adică a văzut slujirea trupească a legii, cea în umbre şi
chipuri, susţinută de o predanie nestătătoare şi vremelnică,
aşezată aşa zicând "în cale", constând numai din chipuri şi
rânduieli trecătoare. Şi văzând-o pe aceasta Cuvântul,
împodobită pompos şi strălucitor de învelişurile din afară ale
formelor trupeşti ale legii, ca un smochin de frunzele sale, şi
neaflând roadă dreptăţii care să hrănească Cuvântul, a
blestemat-o. Mai bine zis a rânduit să nu mai acopere
adevărul, înăbuşindu-l cu chipurile legii. Iar ceea ce-a urmat
s-a arătat în fapt, uscându-se cu totul frumuseţea legalistă
ce-şi avea fiinţa numai în chipuri şi prin aceasta stingându-se
fala Iudeilor în legătură cu ea. Căci nu era lucru
îndreptăţit, nici potrivit, ca, după ce s-a arătat pe faţă
Adevărul roadelor dreptăţii, să mai fie atraşi în chip
amăgitor de frunze cei ce trec prin această viaţă ca pe un
drum, încât să lase roadă cea bună a Cuvântului. De aceea
zice: "Nu era vremea smochinelor", adică timpul în care a
stăpânit peste firea omenească legea nu era vremea roadelor
dreptăţii, ci vremea în care se preînchipuiau roadele
dreptăţii. Era vremea care prevestea harul dumnezeiesc şi
negrăit ce avea să vină în viitor ca să-i mântuiască pe toţi,
har la care neajungând poporul cel vechi s-a pierdut prin
necredinţă. Căci "Israel zice dumnezeiescul Apostol,
urmărind legea dreptăţii, adică pe cea în umbre şi chipuri, n-a
ajuns la legea dă îndreptare, adică la cea desăvârşită în duh
după Hristos". Sau alt înţeles: deoarece mulţimea
preoţilor şi a cărturarilor, a legiuitorilor şi a fariseilor, care
pătimea de slava deşartă prin păzirea pentru văzul lumii a
unor moravuri plăsmuite, zice-se, în duh de evlavie, dând
aparenţa că împlineşte dreptatea, hrănea trufia părerii de
sine, Cuvântul declară această părere de sine a celor
pomeniţi smochin neroditor, împodobit numai cu frunze. Şi
această părere de sine, Doritorul mântuirii tuturor
oamenilor, care flămânzeşte după îndumnezeirea lor, o
usucă blestemând-o întrucât, este neroditoare. Iar aceasta o
face pentru ca oamenii, în loc să dea aparenţa că sunt drepţi,
să caute mai bine să fie drepţi cu adevărat, dezbrăcând
cămaşa moralităţii făţarnice şi îmbrăcând fără prefăcătorie pe
cea virtuoasă cum vrea Cuvântul dumnezeiesc, ca în felul
acesta să petreacă viata în evlavie, arătând mai bine lui
Dumnezeu dragostea sufletului lor, decât oamenilor
făţarnica înfăţişare din afară a purtării morale.
Iar dacă suntem şi vreunii dintre creştini astfel,
prefăcându-ne evlavioşi în purtările noastre, fără ca să fim
drepţi cu adevărat, să aşteptăm Cuvântul ca pe un iubitor de
oameni, ca aceasta, flămânzind după mântuirea noastră, să
ne usuce părerea de sine a sufletului, care e sămânţa
păcatului, ca să nu mai ducă drept roadă dorinţa de a plăcea
oamenilor. Aceasta este tâlcuirea locului după puţina mea
putere. Tâlcuirea dată arată pe Domnul flămânzind spre
binele nostru, blestemând smochinul cu folos şi uscându-l
la vreme, ca pe unul ce împiedică Adevărul, fie că se
înţelege prin el predania veche a legii formelor materiale, fie
părerea de sine a fariseilor care se mândreau cu păzirea
moravurilor.

Multe locuri din Sfintele Scripturi sunt talcuite de Parintii Filocaliei, asa incat diferenta aparentelor literei si interpretarea in duh este foarte mare...

Multumim Florin pentru link şi pentru cele scrise, cu adevarat de folos . Sa fi binecuvantat !

Da, bine ar fi sa avem roade tot timpul. Dar minunat ar fi sa avem si mainile intinse cu aceste roade. Asa nu ne vom usca niciodata. Stiu, multi avem mainile intinse doar ca sa luam si nu sa dam. Nu e un risc sa stai cu mainile intinse pentru a darui. Te poate "rupe" oricine. Dar culmea, aceasta rupere nu te usuca, dimpotriva, da nastere la alte vlastare ce vor aduce roada multa.

De vom sta cu mainile asa cum a stat Hristos pe cruce, vom birui totul. Altfel, vom avea mainile intinse, dar va fi un gest spre moarte si nu spre biruire. (vezi talharul ce nu s-a mantuit)

Ce minunat ar fi ca tot timpul sa dam roade si mult mai placut ar fi ca multi sa se hraneasca din roada data de noi. Nu cred ca exista bucurie si satisfactie mai mare sa vezi cum roada ta se inmulteste, oile aflate in ratacire, vin una cate una in tuma lui Hristos. Da, cel ce nu da roada in nici un chip , este taiat, ca nu cumva samanta si boala lui sa afecteze maslinii roditori. Si asa in timp, multi maslini ( crestini ) au devenit neroditori, aducand pagube celor drepti si roditori. O creanga uscata, doua, trei, sapte, etc. este rupta de vant si cade la pamant, curatind maslinul, facandu-l si mai tare , mai bogat, mai rezistent. Asa si omul, curatit de pacate prin marturisire devine vrednic de turma lui Hristos, devine vrednîc de Sf. Imartasanie, iar speranta intru mantuire, devine o realitate , o certitudine cu multa mila si cu iubirea fara de sfarsit a Bunului Dumnezeu.

N. Steinhardt are o predica frumoasa la aceasta pilda:http://www.nistea.com/steinhardt_timpul_smochinelor.htm

Iata un fragment;
Zadarnic se apără smochinul, fluturând tipicul anotimpurilor, termenelor fatale, soroacelor de obşte şi de şart. Ele toate – cum grăieşte o destul de vulgarizată şi coruptă prin abuzivă şi nediscriminatorie întrebuinţare expresie populară – nu ţin. Oricând, oriunde, în orice împrejurare omul e ţinut (şi de data aceasta verbul îşi redobândeşte ipostaza lui nobilă) să meargă, să alerge, să sară în sprijinul coexistenţilor săi ori la slujirea Făcătorului său. Am pomenit supra de goarna mobilizării: nici că se poate comparaţie mai adecvată: chemarea lui Hristos mobilizează irezistibil, amânare nu încape, motivaţii nu-s de conceput: nici Moise care-şi invoca gângăvia, nici tânărul care-şi pretextează bogăţia, nici omul căruia i-a rodit ţarina nu-s scuzaţi: li se cere să asculte (în amândouă înţelesurile). Sărmana scuză a smochinului: nu-i vremea mea! E întotdeauna vremea slujirii şi facerii binelui[4]. Şi vai de cei ce nu procedează aidoma fraţilor Simon şi Andrei (Matei 4, 20: “iar ei îndată lăsând mrejele, au mers după El”.), fiilor lui Zevedeu (Matei 4, 22: “iar ei, îndată lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El”.) sau lui Levi-Matei (Matei 9, 9: “şi plecând Iisus de acolo a văzut un om care şedea la vamă, cu numele Matei, şi i-a zis acestuia: Vin-o după Mine, Şi sculându-se a mers după El.”). Repede, de îndată, fără şovăială, toate lăsându-le baltă ( de-mi este permis a zice astfel), neprivind înapoi, necerând nici o păsuire cât de mică, de îndreptăţită, de firească[5]. Glasul Domnului: tunet, goarnă, instantaneitate. Nefericitul smochin nu-i altul decât neştiutorul, proceduristul, legalistul, de sine stătătorul, învârtoşatul, formalistul fariseu care se socoteşte apărat de termene şi de stricteţea prescripţiilor, care sie îşi ajunge şi nu are nevoie de milă ori duh sfânt, care altădată se îndreptăţea fălindu-se că dă zeciuială din chimen, izmă şi mărar!

Subscriu la aceasta interpretare. Dumnezeu ne inzestreaza cu talanti ca sa ne punem in slujba altora, nu sa ne slujim noua. Smochinul neroditor e cel ce nu se pune pe sine in slujba aproapelui, dar se infatoseaza cu mare pompa ca fiind verde, drept si frumos.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Subscriu si eu acestui adevar..