![]() |
Viata ca un fluture albastru
A fost odata un barbat caruia i-a murit sotia, astfel incat el locuia impreuna cu cele doua fete ale sale, care erau din fire foarte curioase si inteligente. Fetele ii puneau mereu multe intrebari… la unele stia sa le raspunda, la altele nu…
Tatal lor isi dorea sa le ofere cea mai buna educatie, de aceea intr-o zi si-a trimis fetele sa petreaca o perioada de timp in casa unui intelept. Acesta stia intotdeauna sa le raspunda la intebarile pe care ele le puneau. La un moment dat una dintre ele a a adus un fluture albastru pe care planuia sa il foloseasca pentru a insela inteleptul. -Ce vei face? o intreba sora ei. -O sa ascund fluturele in mainile mele si o sa intreb inteleptul daca e viu sau mort. Daca va zice ca e mort, imi voi deschide mainile si il voi lasa sa zboare. Daca va zice ca e viu, il voi strange si il voi strivi. Si astfel orice raspuns va avea, se va insela! Cele doua fete au mers intr-o clipa la intelept si l-au gasit meditand. -Am aici un fluture albastru. Spune-mi, inteleptule, e viu sau mort? Foarte calm, inteleptul surase si ii zise: -Depinde de tine… fiindca e in mainile tale! Asa este si viata noastra, prezentul si viitorul nostru. Nu trebuie sa invinovatim pe nimeni cand ceva nu merge: noi suntem responsabili pentru ceea ce dobandim sau nu. Viata noastra e in mainile noastre, ca si fluturele albastru. De noi depinde sa alegem ce vom face cu ea. sursa: www.damaideparte.ro ps. De aceste sarbatori, fii un inger ;daruieste demnitatea! |
Dialoguri reale !
Cum a explicat Albert Einsten existenta lui Dumnezeu intr-o campanie sociala de educare care a avut scopul de a readuce religia in scoli, deoarece religia este cunoastere. Aceasta campanie raspunde la intrebarea “Exista Dumnezeu?”. "Profesorul: O sa va dovedesc ca daca Dumnezeu exista, atunci El este rau. A creat Dumnezeu tot ce exista? Daca Dumnezeu a creat totul, atunci el a creat si raul, ceea ce implica ca El este raul.
Albert Einstein: Ma scuzati profesore. Exista recele? Profesorul: Ce intrebare este asta? Bineinteles ca exista. Nu ti-a fost niciodata frig? Albert Einstein: De fapt, domnule, frigul nu exista. In concordanta cu legile fizicii, ceea ce consideram ca fiind rece este in realitate absenta caldurii. Domn profesor, exista intunericul? Profesorul: Bineinteles ca exista. Albert Einstein: Va inselati profesore. Nici intunericul nu exista. Intunericul este in realitate absenta luminii. Putem invata despre lumina, dar nu si despre intuneric. Raul nu poate exista. Este la fel ca intunericul si frigul. Dumnezeu nu a creat raul. Raul este rezultatul a ce se intampla atunci cand oamenii nu cred in iubirea lui Dumnezeu, prezenta in inimile lor." Acest lucru a fost explicat si in cartea “Conversatii cu Dumnezeu” de Neale Donald Walsch, care explica teoria relativitatii printr-o fraza extraordinara: In absenta Lui Ceea ce nu este, Ceea ce este, nu poate exista. |
Culeasa de pe blog
DRAGOSTEA
Odata, intr-o gradina, crescuse un trandafir foarte frumos.Avea petale bogate, catifelate, si o culoare vie, incat nu iti puteai lua ochii de la el.Insa avea multi tepi si, fiind rautacios si mandru, credea ca era cel mai frumos din lume...Din inaltul cerului, Dumnezeu il privea si astepta ca el sa devina mai bun.Intr-o zi, Dumnezeu i-a spus : - Trandafirule drag, esti atat de frumos !Rautatea nu se potriveste cu infatisarea ta delicata. - Mie imi dai sfaturi ? Mie ? a intrebat trandafirul nepoliticos si imbufnat.Sunt cel mai frumos din lume ! Vazand ca trandafirul nu intelegea, Dumnezeu a hotarat sa-l ajute.Daca ar fi ramas asa, de atata rautate s-ar fi uscat si ar fi murit.Si, ca sa-l faca sa devina mai bun, Dumnezeu la preschimbat intr-un cactus.Astfel, din trandafirul cel delicat doar tepii au mai ramas. Cactusul s-a trezit la fereastra camerei unei fetite si a privit in jurul lui.Peste tot erau o multime de flori : muscate, lacramioare, un ficus, un crin si o garofita.Toate florile il priveau cu neincredere. Fetita s-a asezat la fereastra si a inceput sa priveasca florile incantata.Deodata, vazand cactusul, a inceput sa planga. - Saracutul de tine, cat de greu trebuie sa-ti fie !Nu ai nici o frunzulita si nu-ti creste nici o floricica.Nimeni nu are grija de tine, nimeni nu te alinta, nimeni nu te mangaie...Ce multi ghimpi ai ! "Iata ce am ajuns !Sa se smiorcaie o fetita pentru ca sunt tepos !", se gandea cactusul. Fetitei ii placeau toate florile, dar cel mai mult il iubea pe cactus.Ii daruia atat de multa caldura si dragoste, incat, dupa ce fetita il ingrijea, cactusul se simtea oarecum stanjenit, dar ii parea bine, fara sa inteleaga de ce. - Buna ziua, comoara mea nepretuita !Cum ai dormit ?Ai visat ca erai in tarile calde ? Astfel ii vorbra fetita in fiecare dimineata. Cactusul nu intelegea de ce fetita se purta atat de frumos cu el si se intreba : "Oare de ce ma iubeste ?Pentru ca am ghimpi ?Daca as fi fost trandafir, atunci ar fi fost de la sine inteles ca m-ar fi iubit pentru frumusetea mea, dar asa..." Intr-o zi, fetita s-a intepat in ghimpii cactusului si a tipat tare de durere.Cactusul s-a inspaimantat, gandindu-se ca fetita il va arunca :"Ei, pana aici mi-a fost.S-a terminat cu dragostea ei pentru mine !"Dar fetita si-a stres lacrima de pe obraz, a zambit si a zis : - Te rog, iarta-ma ca n-am fost atenta ! Cred ca te-am speriat cand am tipat... Atunci cactusul parca s-a trezit dintr-un somn lung si a inceput sa chibzuiasca : Oare de ce, atunci cand eram trandafir, credeam ca merit sa fiu iubit ?Care era meritul meu ?Dumnezeu imi daruise frumusete ca sa ii bucur pe cei din jur.El ma crestea, avea grija de mine si eu ce multumire Ii aduceam Lui pentru toate acestea ?Oare am facut ceva sa-i bucur pe ceilalti si sa le fac viata mai frumoasa ?Nu, n-am facut nimic.Atunci de ce sa ma iubeasca cineva ?Fetita care ma ingrijeste e plina de dragoste.Ea ii iubeste pe toti, chiar daca au tepi sau fac mofturi, si nu asteapta recunostinta sau multumiri pentru asta.Oare eu n-as putea sa fiu altfel, sa ma schimb ?Pe aceasta fetita o poate indragi usor oricine.Cum sa nu o iubesti pentru bunatatea ei ?As vrea sa pot sa ii iubesc pe toti, nu numai pe ea...Dar imi sunt dragi toate florile:Ficusul impopotonat cu prea multe frunze, muscatele cu mirosul intepator si...cam urat, crinul cel caraghios, cu petalele lui prea mari, lacramioarele cele palide si triste, garofita cea slabuta... Vazand sinceritatea lui, Dumnezeu l-a intrebat : - Vrei sa te intorci in gradina ta si sa fii din nou trandafir ? Auzind aceasta intrebare, cactusul s-a bucurat, dar imediat si-a amintit de fetita : - Oare ce se va intampla atunci cand ea nu ma va gasi la fereastra ?" Cactusul nu dorea sa o intristeze pe fetita si nici sa plece de langa ea. - As vrea, daca se poate, sa raman pentru totdeauna cactus si sa am ghimpi, dar sa fiu alaturi de prietena mea.Cine stie, poate cu bunatatea si rabdarea ei ma va invata si pe mine sa iubesc ! Auzindu-i raspunsul, Dumnezeu a zambit.Apoi cactusul a privit in jur si florile de pe pervaz i s-au parut mai frumoase : - Cat este de semet ficusul ! Ce delicate sunt muscatele cele imbujorate ! Si crinul cat este de frumos !Iar lacramioarele sunt atat de sfioase !Ce vesela este mereu garofita ! Cactusul a inteles ca, vazand silinta sa de a deveni mai bun, Dumnezeu ii daruise puterea de a iubi.Atat de mult isi dorise sa faca si el ceva bun pentru cei din jurul sau, incat, coplesit de bucurie, a inflorit. Fetita s-a trezit de dimineata si s-a apropiat de fereastra. - Mamico, mamico ! a strigat ea.O minune ! O minune de la Dumnezeu ! Cactusul nostru a inflorit ! Fetita a sarit in sus de bucurie si a inceput sa bata din palme.Cactusul era atat de fericit, cum trandafirul nu fusese niciodata. (Povestiri pentru copii, Musafirul din cer, trad.din l.rusa de Ana Florea, ed.Sophia ) |
O " operatie " . . . !
Odată, o celulă din ficatul unui om a afirmat că omul nu există. Celelalte celule din jurul ei au fost îngrozite să audă o asemenea blasfemie.
- „Omul există și cu asta am terminat!”, a spus una dintre ele supărată, de parcă ar fi fost sfârșitul lumii. - „Acestea sunt basme din bătrâni. Cine mai crede așa ceva în ziua de astăzi, când avem parte de atâtea minuni științifice… Avem medicamente, operații chirurgicale!”, replică celula atee. - „Ce spui?!”, exclamă o celulă neîncrezătoare. „Medicamente cred că există. Am văzut cu ochii mei! Dar operații?! Așa ceva nu mai cred…”. - „Nu vă mint! Despre operații am auzit de la celulele din intestin. Ba și o bacterie vorbea despre asta! O să vină vremea să trăim veșnic, o să ajungem pe alte organe, iar voi încă mai credeți în povești…”. - „Eu”, zise una mai înțepată, „cred că operațiile și medicamentele, dacă există cu adevărat așa ceva, vin de la om. El este cel care are grijă de noi și vrea să ne salveze”. - „Sunteți niște copii…”, zâmbi ironic celula atee. „De câte ori să vă spun: toate acestea sunt minuni ale științei, explicabile rațional, nu prostii. Nu vă duce capul deloc! Cum să existe om? Ce dovezi aveți? L-a văzut vreodată cineva pe om?”. - „Și ce, mărturia sângelui nu contează?”, întrebă o celulă socotită mai înțeleaptă. „De câte ori nu am stat de vorbă cu globulele roșii, cu globulele albe… Ele vorbesc de creier, de inimă, despre niște locuri minunate…”. - „Eeeei, globulele albe, globulele roșii! Sunt niște visătoare, niște idealiste. Băgați-vă mințile în cap și nu credeți în povești de genul că în creier ar fi mintea absolută sau în inimă iubirea absolută. Cum să fie? Totul e aici și acum. Sunteți niște fricoase și aveți nevoie de o putere supranaturală care să se gândească la voi. Supranaturalul nu există, pentru că nimeni nu l-a văzut vreodată”. Așa au continuat celulele ciondăneala zile în șir. Celula atee era tot mai supărată pe suratele ei. Se simțea constrânsă de regulile societății ficatului. Voia să fie liberă, să își decidă singură soarta. Așa că a început să pună la cale un plan de a scoate credința și moralitatea religioasă fără sens din sufletul celulelor din jur. Voia să facă într-o zi tot ficatul ateu. Toate celulele și toate organele să fie egale între ele, în atribuții și cinste. Cu multă sârguință, a reușit să convertească destule celule. Plănuiau chiar să plece pe alte organe, în vizită. Erezia aceasta a adus multă tulburare în ficat. Era mai mult decât puteau îndura celulele credincioase în om. Într-o zi, dintr-odată, toate celulele și-au pierdut cunoștința. Când s-au trezit, nu mai era nici urmă de celulă atee în ficat. Avusese loc o operație! |
Mult adevar in aceasta istorioara ( poveste ) pe care o postez in acest miez de noapte , dar care trebuie sa ne dea de gandit tuturor ! O noapte si o Duminica binecuvantata sa aveti !:6: Un om a venit de la muncă tarziu, obosit și nervos, găsindu-și baiatul de 5 ani așteptând la usa - Da sigur, despre ce e vorba? a răspuns omul. - Tăticule, câți bani câștigi pe oră? - Asta nu e treaba ta. De ce mă întrebi astfel de lucruri. Spuse omul nervos. - Doar vreau să știu...Te rog spune-mi, cât câștigi pe oră? - Dacă trebuie să știi, câstig 30$ pe oră.. - Aha, a răspuns micuțul, cu capul plecat. - Tăticule, îmi împrumuți te rog 15$? Tatăl s-a înfuriat: - Dacă singurul motiv pentru care m-ai întrebat, este ca să-mi ceri niște bani să îți cumperi o jucărie prostească sau alte porcării, atunci du-te direct în camera ta la culcare. Micuțul a mers în liniște în camera și a închis ușa. Omul s-a enervat și mai tare pe întrebările băiatului.Cum a putut să pună așa întrebări doar pentru a cere niște bani. După o oră, omul s-a calmat și a început să gândească: Poate chiar era ceva de care chiar avea nevoie să cumpere cu 15$ și chiar nu mi-a cerut bani des. Omul a mers la ușa băiatului și a deschis-o. - Dormi? a întrebat... - Nu tăticule, sunt treaz, a răspuns baiatul. - M-am gândit, poate am fost prea dur mai devreme, spuse tatăl. A fost o zi lungă și m-am descărcat pe tine. Uite aici ai 15$. Micuțul a sărit, zâmbind. - Mulțumesc tati! După aceea a scos un pumn de bani. Omul a văzut că băiatul avea deja bani și s-a enervat din nou. Micuțul și-a numărat încet banii și s-a uitat câtre tatăl său. - De ce vrei mai mulți bani dacă deja ai? a spus tatăl. - Pentru că nu am avut destul, dar acum am, a replicat băiatul. Tati, acum am 30$. Pot să cumpăr o oră cu tine???? Te rog să vii mai repede acasă mâine. Vreau să mănânc cu tine. Tatăl a fost distrus. și-a luat băiatul în brațe și l-a implorat să îl ierte. Este doar o reamintire pentru toți ce lucrează din greu în viață. Nu ar trebui să lăsăm timpul să treacă printre degete fără să petrecem timp cu cei care chiar contează pentru noi, aceia apropiați de inimile noastre. Să ne amintim să împărțim cei 30$ din timpul nostru cu cineva pe care iubim. Dacă mâine murim, compania pentru care lucrăm ne va înlocui foarte ușor, în câteva ore. Dar familia și prietenii pe care îi lăsăm în urmă o să simtă pierderea pentru tot restul vieților lor. |
In Seara de Craciun - Popa Madalina Gabriela ( 11 ani )
Este seara de Craciun,seara plina de veselie si fericire.Copii il asteapta pe Mos Creaciun,cu cadouri speciale pentru baieti si fetite.In casele oamenilor fericirea pluteste iar mirosul cozonacilor si a fripturilor delicioase aduc oamenii la masa...In mijlocul iernii,un baietel sta in zapada foarte trist si necajit.Trecand pe acolo,eu l-am vazut.Am comunicat cu el,dorindu-mi sa il fac m-ai vesel si mai fericit.-Buna,ma numesc Madalina,pe tine cum te cheama?-Pleaca si lasa-ma..nu poti sa vorbesti cu un copil care este orfan si lovit de sacul de probleme..Pleaca lasa-ma sa imi traiesc Craciunul cu posibilitatile pe care le am.Mi-e mi sa facut mila de el si i-am zis.-Nu fi trist...am sa te i-au cu mine acasa sa mancam cozonac proaspat de pe vatra,fripturi si merinde delicioase,sa ne jucam cu alti copii,sa ne batem cu bulgarii de zapada ce sa astern pe covorul alb al Craiesii..Haide,vin-o cu mine.-Chiar vei face tu asta pentru mine?...Adica..asta este cel mai mare dar pe care mi la dat Dumnezeu in seara de Craciun..imi raspunse baiatul.L-am luat acasa si i-am dat imbracaminte si tot ce ii trebuia.Am m-ai ajutat si de data aceasta un suflet nevinovat.
http://www.craciunul.ro/images/poveste_footer.gif |
Ai citit cartile lui Neale Donald Walsh?
Citat:
Le-ai citit? Ce parere ti-ai facut? |
Citat:
Cât deapre Cristi cred că este destul de matur duhovnicește ca să înțeleagă că aceste cărți nu au nimic comun cu adevărata credință ci sunt doart niște revelații demonice new-agiste. Mai bine citește Viețile Sfinților, Patericul, Scripturile. |
Citat:
|
Dorinta de Craciun - M. Norina
Este o seara de iarna, Ajunul Craciunului. Corina, o fetita de numai 8 anisori, ai carei parinti sunt plecati in strainatate la munca, sta ganditoare la geam privind cum fulgii de zapada se astern linistit peste orasul parca amortit. Ar fi avut multe dorinte si multe intrebari pe care sa i le puna Mosului, dar ce mai mare intrebare si dorinta era daca, si-ar dori ca parintii ei sa vina acasa, Mosul i-ar putea indeplini dorinta. Ar fi renuntat la orica, papusi, jucarii si dulciuri, numai ca maine dimineata, cand se va trezi, mama si tatal ei, sa o ia in brate si sa o sarute. Aceasta era cea mai mare dorinta a Corinei pe care o avea, dar in sufletul ei mic de copil, stie ca nu se poate. Deodata auzi ca o stiga cineva: - Corina, Corina! tresari petru moment... - Mama! dar din camera cealalta aparu bunica, care o intreba: - Ce faci tu copila, singura aici? Corina zambind amarnic ii raspunse: - Ce sa fac bunica, ma uitam pe fereastra cum ninge si ce mult mi-as fi dorit sa fie mama si tata langa mine. - Of copila, si mie imi este dor de ei si tare as vrea sa-i vad acasa, le-as pregati cele mai bune bucate, dar cine stie, poate anul acesta Mosul va fi bun si-i va aduce acasa. Bunica o lua in brate, o saruta pe frunte oftand, iar din coltul ochiului ii cazu o lacrima. Avea o greutate in suflet, dar mai greu ii era, stiind cat sufera Corina. De cand parintii ei plecasera, Corina se schimbase, era alt copil. Tinand-o in brate si ridicand ochii spre cer, spuse in gand: "Doamne, multe nu te-am rugat in viata mea, dar acum te rog, adu-mi copii acasa." - Hai copila, hai sa facem nani, ca diseara vine Mosul si maine e Craciunul si trebuie sa fim pregatit, ca cine stie ce surprize ne asteapta. Tarziu, cu capul pe perna si cu ochii la geamul mic din camera ei, Corina se gandea la mama si la tatal ei "Oare ce fac ei acum? Ce dorinta si-au pus de Craciun? Se mai gandesc la mine?". Framantata de ganduri , intr-un tarziu adormi. A doua zi dimineata, Corina se trezi, se dadu jos din pat si fugi repede in sufragerie sa vada ce i-a adus Mosul. Din bucataria casei se auzeau voci si rasete. - Oare cine-o fi la noi in vizita? se intreba Corina! Cred ca vreo vecina de-a bunicii. Cu pasi inceti si cu ochisorii somnorosi, tinand in brate o papusa imensa, mergea strigand: - Bunica, bunica! Uite ce papusa mare mi-a adus Mosul!, deschise usa la bucatarie si cand... ce sa vezi, in bucatarie era mami si tati. Scapa papusa jos din brate si plangand stiga: - Mami, tati! si sari in bratele parintilor. Ii imbratisa si printre lacrimi ridica ochii inspre cer si spuse: multumesc, Mosule! Din pacate sunt multi copii ca si Corina.
|
Citat:
Da,Corina este un caz fericit,ai carei parinti plecasera doar la munca...Bine ar fi ca astfel de dorinte sa se indeplineasca si copiiilor abandonati de ani de zile! |
Citat:
Cu Dumnezeu inainte !+ |
Cea mai frumoasă țară
Sunt convinsă că acestă istorioară fost postată de cineva dar...nu așa cum o voi spune eu!
Într-o țară oarecare trăia un batrân deștept Și tot în țara aceia și un vultur înțelept. Nimeni nu știa de vultur de un de e, când a venit. Era veșnic precum timpul, fără început ori sfârșit. Batrânul merse într-o seară la vultur spre a-l cerceta: - Vulture batrân ca timpul, aș vrea să te rog ceva. Îți știm toți înțelepciunea doar tu mă poți ajuta. Doresc să găsesc țara cea mai frumoasă dacă ea o exista Și-aș străbate lumea toată măcar o clipă-a o vedea. - Urcă-te pe-a mea spinare, i-a spus vulturul grăbit Și-au zburat, zburat prin lume , unde nici n-ai fi gândit. Din zbor vedea batrânul locuri ce păreau de vis. - Te oprește! Striga tare. Acesta-i locul precis. - Nu-i acesta locul pentru care de acasă am plecat Pân-acolo-i cale lungă, mai avem mult de zburat. După multe luni de zile au ajuns pe-o stâncă goală. - Coboară batrâne, iată te-am adus în a mea țară. Asta-i cea mai minunată țară din câte-am văzut căci aici, pe-această stâncă într-o vară m-am născut. Din "Izvorul îndepărtat" de D.S |
cules de pe site
Un articol al unui preot de tara, senior editor aici pe site. Tare mult imi place de domnia sa !
"Colinda, Colinda" Astazi s-a nascut Hristos, Mesia chip luminos; Laudati si cantati Si va bucurati! Mititel si-nfasatel, In scutec de bumbacel! Laudati si cantati Si va bucurati! - Baaa, nenea soferule, mai schimba, bre, postul ala de radio! Mai bine pune sa cante niste manele, ceva! Veneam zilele trecute cu microbuzul de la Bucuresti la Negoiesti si asta a fost reactia unui tanar la colindul pe care il ascultam, tacuti, toti calatorii. Soferul nu a spus nimic. A atins cu mana dreapta aparatul de radio si… a inceput: „Hai cichi, cichi, cichi cea/ Sa vi-na ne-vas-ta mea,/ Sa va-da cat sunt de ma-re,/ Cel mai ta-re din par-ca-reee!”. Toate scaunele erau ocupate; m-am uitat’« la domnisoara de langa mine (o avea 20 de ani?) care a dat a lehamite din cap… cineva a zambit cu subinteles… altul… asta e… dar toti ascultam… hai cichi, cichi, cichi cea! Timp de vreo 5 minute mi-a sunat in urechi acelasi refren. - Domnule sofer, am indraznit, opreste si mata difuzorul ca ma indispune cand aud ca cineva, care e suparat pe sotie, mai are chef si de cantat! - Daca nu-ti place, mi se adreseaza tanarul, cumpara-ti masina si nu mai merge cu microbuzul! Dar pana sa-i raspund, domnisoara de langa mine… - Parinte, nu-l luati in seama, ca asta e situatia. Asta e Balanel, vecin cu mine in sat, il cunosc bine! - Ma intreb, de ce un tanar, in preajma sarbatorilor de Craciun, prefera sa asculte manele, pe care oricum le asculta tot anul! - S-au dus anii in care Nicolae Iorga elogia colindele noastre cantate de grupuri de copii, care vesteau nasterea lui Hristos din Fecioara Maria! - Este adevarat, si Patriarhul Miron Cristea spunea undeva despre colinde, ca sunt expresii ale „simtirii religioase romanesti”. - Am avut „colindatori” de seama, care au dus colindele noastre departe de tara. Ioan D. Chirescu la 15 martie 1925… a sustinut la Paris un concert de colinde cu societatea corala Hora! - Domnisoara. .. sunt uimit! - Sunt studenta la Conservator si va pot completa ca citatul Patriarhului Miron a fost rostit cand marele folclorist si muzicolog Constantin Brailoiu a publicat „Colinde si cantece de stea” in 1931. - Sunt surprins intr-un mod placut sa constat ca generatia dumneavoastra, despre care credeam ca este inclinata spre manele, are si persoane atat de sensibile! - Va pot spune, ca duminica trecuta, la sfarsitul evangheliei… Dialogul nostru a fost intrerupt cand microbuzul a inceput sa „danseze” pe sosea, frana puternica, ne-am lovit de scaunele din fata… tipete… si ne-am oprit cu partea dreapta - fata in santul de la marginea soselei. Geamuri sparte, perdele fluturand, am iesit din microbuz pe usa direct in noroi, unii au iesit prin ferestrele sparte, o femeie a lesinat, doi copii plangeau. Soferul, ca sa evite un accident frontal, a pus frana si norocul nostru a fost ca, in dreapta, era o parcare si a avut loc unde „sa traga” microbuzul. Tremuram toti de frig si de frica. Cel mai speriat era Balanel. Sta „cocosat”, plangea si ii curgea nasul, cred ca avea un atac de panica. Se tinea cu mana de teava pe care era semnul de parcare si tipa cat il tinea gura: „mamaaa era sa mor… mamaaa era sa mor”. Cand a observat ca ma uit la el, a strigat la mine: - Parinte, zi ceva… zi ceva… mi-e fricaaa, zi o rugaciuneee…! si se inchina repede. Domnisoara studenta la Conservator, care era martora la scena, spre mirarea noastra, a tuturor, a ridicat mainile, mimand un dans si, pocnind din degete, a inceput sa cante: „Hai cichi, cichi, cichi cea/ Sa vi-na ne-vas-ta mea,/ Sa va-da cat sunt de ma-re,/ Cel mai ta-re din par- ca-reee!”. Pr. Nicolae Trusca Parohia. Negoiesti |
Sfanta Treime
Un om simplu călătorea pe un drum de țară, în tovărășia unui preot. Vorbind ei de una de alta, omul și-a arătat o nedumerire: Cuvioase părinte, nu pot înțelege cum de în Sfânta Treime sunt trei Persoane care formează Una singură. Cum de Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt trei persoane unite, nedespărțite, dar fără a se amesteca una cu cealaltă?
Fiul meu, îi răspunse cu răbdare preotul, sunt și lucruri mai presus de gândirea noastră păcătoasă. Însă, ceea ce spui nu este atât de greu de priceput. Să privim, de exemplu, soarele! Să zicem că sfera de foc, ce dăinuiește acolo de veacuri, este Tatăl. Apoi, să spunem că lumina care ne vine de la soare este Fiul, Iisus Hristos, Ce a venit să ne lumineze viața și să ne scape de păcate. Apoi, căldura, care vine tot de la soare pentru a ne încălzi, să zicem că ar fi Sfântul Duh, Care, cu dragostea Sa, ne încălzește mereu sufletele înghețate de răutate. Vezi tu, fiul meu, soarele cu lumina și cu căldura lui nu sunt unul și același lucru și, cu toate acestea, cele trei rămân diferite când vorbim despre fiecare? La fel și în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt Unul și Același Dumnezeu, Căruia noi, credincioșii, ne închinăm. Omul, ca și toate celelalte vietăți și lucruri, este creat de Dumnezeu din iubirea sa infinită. Dar omul este doar o creatură și întelepciunea sau puterile sale nici nu pot fi comparate cu cele ale Domnului. Însă, oamenii mândri păcătuiesc îndrăznind să creadă că nimic nu este mai presus de ei și că toate, mai devreme sau mai târziu, le sunt accesibile. Omul credincios știe, însă, că nu mintea și nici puterea, ci doar iubirea le poate cuprinde pe toate. † Nădejdea mea este Tatăl, Scăparea mea este Fiul, Acoperământul meu este Duhul Sfânt. Treime Sfântă, mărire Ție! (Sfântul Ioanichie) |
Unul dintre părinți îmi zicea că un soldat i-a povestit, spunându-i: „Purtam război în părțile Africii cu mauritanii. Fiind biruiți de barbari, am fost alungați. Barbarii ne urmăreau, așa că mulți dintre noi au fost uciși. M-a ajuns și pe mine un barbar, și a întins sulița să mă împungă. Când am văzut acestea am început să mă rog lui Dumnezeu și să spun:
- Doamne Dumnezeule, care Te-ai arătat roabei Tale Tecla și ai izbăvit-o din mâinile celor fără de lege, scoate-mă și pe mine din primejdia aceasta și mântuiește-mă de moartea asta amară și voi merge în pustie și voi duce o viață de sihastru! Când m-am întors, povestește el, n-am mai văzut nici un barbar. Și îndată am venit la lavra Coprata. Și iată sunt, cu harul lui Dumnezeu, de 33 de ani în peștera aceasta“. (Ioan Moshu, Limonariu sau Livada duhovnicească, Alba Iulia, 1991) |
Ne mai spune avva Polihronie că tot în lavra lui avva Petru trăia un alt călugăr bătrân. Acesta adeseori pleca din mănăstire și rămânea pe țărmurile sfântului râu Iordan. Și acolo dormea unde găsea un culcuș de leu. Într-o zi găsește în peșteră doi pui de lei și-i aduce în biserică, înveliți în haina cu care se îmbrăca. Și a spus:
- Dacă vom păzi poruncile Domnului nostru Iisus Hristos, leii au să se teamă de noi. Însă din pricina păcatelor noastre am ajuns robi și de asta ne temem noi mai mult de ei. Frații au rămas adânc mișcați de pe urma cuvintelor bătrânului și au plecat în peșterile lor. (Ioan Moshu, Limonariu sau Livada duhovnicească, Alba Iulia, 1991) |
Un călugăr cu numele Nicolae locuia în lavra lui avva Petre care se afla alături de sfântul râu Iordan. Acesta ne povestea, zicând: pe când locuiam odinioară în Rait, am fost trimiși trei frați spre slujbă în Tebaida. Ajungând în pustie, am rătăcit drumul și ne învârteam în pustie. Am isprăvit apa și, pentru că nu am găsit apă timp de câteva zile, a început să ni se facă rău din pricina setei și a arșiței. Nemaiputând merge, ne-am așezat fiecare la umbra unui tamarisc, pe care l-am găsit în această pustie, și așteptam să murim din pricina setei. Pe când stăteam eu întins la pământ, văd ca în vis un vas plin cu atâta apa încât se vărsa pe de lături, iar doi oameni stăteau pe marginea colimvitrei și scoteau apa cu o cană de lemn. Și am început să rog pe unul dintre ei, zicându-i:
- Ai milă, frate, și dă-mi puțină apă că mă sfârșesc de sete! Dar n-a vrut să-mi dea. - Dă-i puțină apă, i-a spus celălalt. - Să nu-i dăm, i-a răspuns, că-i un leneș și nu se îngrijește de mântuirea sufletului lui! - Da, într-adevăr, a spus celălalt, este leneș! Da, este leneș, dar să-i dăm pentru că e printre străini. Și astfel mi-a dat. - Dă și celor ce sunt cu tine, mi-a spus el. Și am băut și am mers trei zile fără să bem ceva. Apoi am ajuns la locuințe omenești. (Ioan Moshu, Limonariu sau Livada duhovnicească, Alba Iulia, 1991) |
Casa Domnului
Într-o seară de iarnă, o tânără familie stătea în jurul mesei. Tatăl era trist și apăsat de griji, iar mama plângea, ținându-și fața în palme. Fetița lor cea mică, mirată de această situație, se apropie încet și întrebă: - Mamă, de ce plângi ? - Fata mea, sunt zile grele, nu mai avem bani și pentru a putea trăi am vândut și casa aceasta frumoasă. Mâine va trebui să ne mutăm într-o casă mult mai mică. De aceea plâng, fiindcă ne este greu să plecăm din aceast loc minunat, unde am trăit în liniște atâția ani, și să ne mutăm într-o casă sărăcăcioasă și ca vai de ea ... - Dar, mamă, nu locuiește Dumnezeu și în casa aceea săracă în care ne vom muta ? Mirați de credința copilei și de adevărul spus de aceasta, părinții au înteles că, în viață, greutățile și necazurile de orice fel încolțesc sufletul omului, dar credința și speranța nu trebuie niciodată uitate, fiindcă doar cu ele în suflet drumul spinos al vieții e stăbătut mai ușor. † Precum meșterul aruncă aurul în topitorie și-l lasă a se cerne și a se curăți prin foc până ce vede că strălucește, tot așa și Dumnezeu lasă sufletele omenești să fie cercetate de necazuri, până ce se curăță și se lămuresc. De aceea, o astfel de cercetare a lui Dumnezeu este o mare binefacere pentru suflet. (Sfântul Ioan Gură de Aur) |
Era un bătrân care locuia în mănăstirea lui avva Evstorghie. Cel întru sfinți arhiepiscopul nostru Ilie al Ierusalimului a vrut să-l vadă pe acest bătrân, stareț al mănăstirii. Bătrânul însă nu primea zicând:
- Vreau să mă duc în Muntele Sinai, ca să mă rog! Arhiepiscopul îl silea să primească stăreția mănăstirii și să plece cu această vrednicie. Dar pentru că bătrânul n-a voit, i-a îngăduit să plece cu făgăduiala să primească stăreția la întoarcerea sa. Și astfel luându-și rămas bun de la arhiepiscop, a plecat la muntele Sinai, luând cu el și pe ucenicul său. După ce au trecut râul Iordan, ca la o milă depărtare, bătrânul a început să tremure și să aibă fierbințeli. Cum nu mai putea să meargă, au intrat într-o mică peșteră întâlnită în cale și ucenicul a așezat jos pe bătrân. Pe când era cuprins mereu de fierbințeală și nu putea nici să se miște - stăteau acolo de trei zile în peșteră - vede bătrânul în vis pe cineva care-i spune: - Spune-mi, bătrâne, unde vrei să mergi? - La Muntele Sinai, a răspuns bătrânul celui arătat în vis. - Nu! Te rog să nu te duci, i-a spus acela. Dar pentru că nu l-a înduplecat pe bătrân, a plecat de la el. Frigurile însă l-au cuprins mai rău. În noaptea următoare i s-a arătat aceeași persoană, cu aceeași înfățișare, și i-a zis: - Ce vrei călugăre, să nu te mai scoli de aici? Ascultă-mă pe mine și nu pleca! - Dar cine ești tu? l-a întrebat bătrânul. - Eu sunt Ioan Botezătorul, i-a răspuns acel ce i s-a arătat. Pentru aceasta îți spun să nu pleci cu nici un chip. Peștera aceasta mică este mai mare decât Muntele Sinai, căci de multe ori a intrat în ea Domnul nostru Iisus Hristos ca să mă viziteze. Dă-mi cuvântul că ai să locuiești aici și eu am să-ți dau sănătate! Bătrânul a primit cu plăcere și s-a legat prin cuvânt că are să rămână acolo. Îndată s-a făcut sănătos și a rămas în peșteră până la sfârșitul vieții. Peștera aceea a prefăcut-o în biserică și a adunat în jurul lui mulți frați. Locul acela se numește Sapsa. În partea stângă a acestui loc se află pârâul Horat în care a fost trimis Ilie Tesviteanul în timpul secetei. Pârâul Horat se găsește în fața Iordanului. (Ioan Moshu, Limonariu sau Livada duhovnicească, Alba Iulia, 1991 ) |
Intelepciune biblica : Unde este Dumnezeu ( Alexandru Ulea )
"Și a luat (Elisei) mantia lui Ilie care căzuse de la acesta și a lovit apa cu ea, zicând: "Unde este Domnul Dumnezeul lui Ilie?" Și lovind, apa s-a tras la dreapta și la stânga și a trecut Elisei." (IV Regi 2, 14)
Despărțindu-se de ucenicul său, Ilie vrea să-i dăruiască acestuia ceea ce îi va cere. Elisei știa că măsura dragostei lui Ilie pentru el este cel puțin la fel de mare ca măsura dragostei pe care el însuși i-o purta lui Ilie. Astfel că Elisei cere "Duhul care este în tine să fie îndoit peste mine!" (v. 9). Deși este un lucru greu de făcut, Elisei își vede împlinirea promisiunii (cf. vs. 10-11). Când însă va încerca să facă lucrurile lui Ilie, și anume despărțirea apelor Iordanului cu ajutorul cojocului, Elisei va vedea că aceasta nu se întâmplă. În ediția sinodală a Bibliei de la 1914 se precizează: "Și s-a întors Elisei și a stătut pe țărmurile Iordanului și a luat cojocul lui Ilie, care căzuse deasupra lui și a lovit apa și nu s-a despărțit. Și a zis: Unde este acum Dumnezeul lui Ilie? Și a lovit apa a doua oară și s-au despărțit apele încoace și încolo, și a trecut Elisei pe uscat." Se observă astfel că la prima încercare, nu se întâmplă nimic. Este ca și cum promisiunea lui Ilie nu s-ar fi împlinit, este ca și cum ar fi rămas singur, ca și cum Dumnezeul lui Ilie ar fi dispărut odată cu Ilie. Elisei nu poate concepe să rămână singur. El nu crede că Dumnezeu lucrează doar prin Ilie, nu crede că lui Dumnezeu nu îi pasă de el. Dar totul este o încercare. Dumnezeu nu vrea ca Elisei să aibă doar puterea lui Ilie. Dumnezeu vrea ca Elisei să Îl cunoască cu adevărat. El nu vrea ca Ilie să fie interpus mereu între El și Elisei. Dumnezeu vrea ca Elisei să Îl cunoască personal, El vrea ca relația lor să fie nemijlocită. Dar pentru aceasta trebuia ca și Elisei să vrea. Trebuia ca el să conștientizeze că nu a primit doar o putere oarecare, ci el a primit "Duhul" lui Dumnezeu. El nu a primit o putere, ci o persoană cu care trebuie să fie capabil să comunice. Părintele Simeon Kraiopoulos spune că "profetul Elisei s-a cutremurat până în străfundul ființei sale când a văzut că nu s-a întâmplat ceea ce aștepta, pentru că știa din experiența profetului Ilie că este deschis drumul comuniunii dintre Dumnezeu și oameni… El însă nu s-a lăsat pradă nepăsării, nici nu s-a arătat un spirit practic (încercând să se descurce și fără Dumnezeu), nici nu a încercat să dea lucrurilor vreo explicație. Și pe loc a venit răspunsul cerului! A lovit din nou apele Iordanului și acestea s-au despărțit". Elisei insistă pentru ca Dumnezeu să-i dea răspuns. El nu acceptă un dumnezeu care nu îl ascultă, el nu acceptă un dumnezeu care nu dă răspuns, el nu acceptă un dumnezeu care e indiferent. Așa cum el nu este indiferent față de Dumnezeu, nici Acesta nu trebuie să fie indiferent față de el. Și astfel că Elisei îl descoperă pe Dumnezeu care lucrează prin el, descoperă puterea nelimitată a lui Dumnezeu care se manifestă în el. Atunci când Dumnezeu pare indiferent față de om, Elisei insistă și-L determină pe Dumnezeu să acționeze, să se manifeste. Elisei știe că Dumnezeu nu e surd și mut, el știe că Dumnezeu caută doar prilejul să se manifeste fără a se impune. |
Timpul schimbarii !
La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi si a-i cere sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse: -Părinte, sunt un om destul de rău. As vrea să mă schimb, dar nu pot. Am încercat să mă schimb dar nu am putut. Totusi eu sper că după ce voi mai creste, voi putea să mă schimb, nu-i asa? -Nu, i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine! L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, si i-a spus: -Vezi acest vlăstar? -Da, părinte! -Smulge-l! Tânărul a scos brădutul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit lângă un brădut ceva mai înalt, aproape cât un om. -Acum scoate-l pe acesta. S-a muncit băiatul cu pomisorul acela, dar cu putin efort a reusit până la urmă să-l scoată. Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a spus: -Smulge-l acum pe acela. -Dar e destul de mare, nu pot singur. - Du-te si mai cheamă pe cineva. Întorcându-se cu încă 2 prieteni, au tras ce au tras de pom si, cu multă greutate, au reusit, în sfârsit, să-l scoată. -Acum scoate-ti bradul cel falnic de acolo, le spuse călugărul. -Părinte, dar acela e un copac mare si bătrân, cu rădăcini adânc înfipte în pământ. Nu am putea nicioadată să-l smulgem, chiar de-am fi si 100 de oameni. -Acum vezi, fiule? Si apucăturile rele din suflet sunt la fel! Orice păcat pare la început inofensiv si fără mare importantă, dar, cu timpul, prinde rădăcini în fiinta omului, creste si pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul tău. Cât este încă mic, îl poti scoate si singur. Mai târziu vei avea nevoie de ajutor, dar fereste-te să lasi răul să ti se cuibărească adânc în suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să ti-l scoată. Nu amâna niciodată să-ti faci curătenie în viată mai târziu va fi mult mai greu. "Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră dacă în noi rămân rădăcinile. Acestea vor creste din nou." (Sf.Grigorie Dialogul) |
Un ucenic merge la duhovnicul lui si-i spune cu lacrimi :
- Parinte nu pot sa scap de patimi, nu mai rezist, rugati-va pentru mine ! Se roaga parintele, dar dupa o vreme fratele revine, cu aceasi problema, se roaga din nou parintele, dar se intampla la fel. Atunci parintele, se roaga : - Doamne, te rog sa imi descoperi ce se intmpla cu fratele acesta, de ce nu poate scapa de patimile care il chinuie ! In acea noapte parintele are un vis : il vede pe fratele in mijlocul unei cetati, tinandu-se cu putere de un lant, pe care il tragea un diavol dupa el. Si striga bietul frate, cat putea : Scapati-ma ca m-a robit diavolul ! Si a inteles duhovnicul ce se intampla, fratele acela nu vroia sa renunte la patima sa. Daca dorea cu adevarat sa scape era suficient sa dea drumul lantului, caci nu era legat. Frate intru Hristos, lasa-te de lant, ca te va duce vrajmasul pana in iad, nu te mai fa batjocura si ras dracilor, cauta libertatea la Hristos si vei gusta bucuria si pacea sufleteasca pe care o da Dumnezeu. Parintele Ciprian |
…În fiecare zi, o persoană normală rostește în medie cam 25.000 de cuvinte. Într-un singur an, asta inseamnă, puse laolalta, peste o sută de cărți a câte 500 de pagini… “
Acestea fu ultimele fraze pe care Ion le citi dintr-o revista frumos colorată. Articolul nu putu să-l parcurgă până la capăt. Ochii îl usturau grozav și îi lăcrimau. Vedera nu-l mai ajuta ca altădată. Doar avea șaptezeci de ani. O viață de om. Puse revista pe noptiera și încerca să adoarmă. Nu prea avea somn. Se perpelea în așternut. Era o noapte senina de august, luna plina îi bătea în fereastră, țesând în odaia lui mica o dantelărie vrăjită. Îl supara țârâitul greierilor, care pătrundea până la el. Un lătrat de câine venea dinspre curtea vecinilor. Privirea o tot muta de de la pendula care îl ticăia în creier, la tabloul înfațișând natura moartă. În sfrșit, și-o fixă pe flacăra candelei ce pâlpâia dedesubtul icoanei. Stătu un timp așa, apoi inchise ochii. I se păru că-l încearcă somnul. Deodată, tresări. ICOANA VORBEȘTE. O voce limpede și plăcută îl strigă pe nume : Ioane ! Ioane !… Își aduce aminte de Eli și de proorocul Samuel. Fericit că știe cum să răspundă, zice hotărât : Poruncește, Doamne, că robul Tău Te ascultă ! - Ioane, de ce nu dormi ? - De-aș putea Doamne. Era cât pe-aci, dar uite că m-ai strigat și m-am trezit, zise el ca și cum i-ar face un reproș. - Dar de ce nu M-ai rugat să-ți trimit binecuvântatul somn ? Iată că la acest lucru nu se gândise. Nu înțelegea de ce nu i-a dat prin minte așa ceva. Glasul continuă : - Ioane, te-ai rugat astăzi, veni neașteptat întrebarea ? - Nu Doamne, făcu el încurcat și rușinat. Nu m-am gândit să mă rog. - Tu știi câte cuvinte are rugăciunea Tatăl nostru ? Altă întrebare care îl derutează. Nu se gândise să le numere niciodată. - Știu și eu Doamne ? Poate douazeci… treizeci… - Hai să le numărăm. Știi s-o spui ? Spune-o ! - Ion începu să o spuna rar, iar pe degete socoteste numărul cuvintelor. - Tatal nostru, Carele ești în ceruri, sfințească-se numele Tau; vie împărăția Ta ; Facă-se voia Ta, precum în cer așa si pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi ; și ne iartă nouă gresalele noastre, precum și noi iertam greșiților noștri ; și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău. Ca a Ta este împărăția și puterea și slava în veci. Amin !…Șaizeci și nouă de cuvinte, Doamne. - Așadar, numai șaizeci și nouă de cuvinte. Dar tu știi câte cuvinte ai rostit astăzi ? Întrebarea îl dădu iarași peste cap. Cum să-i dea in gând să le numere. Își aduse aminte de revista. Răspunde hotărât : - Douăzeci și cinci de mii de cuvinte, Doamne. - Ești pe aproape. Dar sunt mai multe. În clipa când ai pus ziarul pe noptieră, erau exact douăzeci și șapte de mii o sută patruzeci de cuvinte. Rămase cu gura căscată. Atât de mult vorbise ! Niciodată nu ar fi crezut că rostise atâtea. - Doamne, izbucni el, lovit de o idee. Ai pus la socoteală și cuvintele citire din revistă ? - Desigur, nu le rosteai cu voce tare, dar le pronunțai impeceptibil Glasul continuă : - Înmulțește douăzeci și șapte de mii o sută patruzeci de cuvinte cu trei sute șaizeci și cinci de zile și vezi cât îți dă. Ion se apuca sa socotească. Era bun la calcul mental. Doar fusese contabil o viață. De data aceasta se sperie : - Doamne… Vai de mine ! Nouă milioane nouă sute șase mii o sută ! - Îți amintești de parabola talanților ? Desigur, Doamne, zise Ion cu siguranță. Matei 25, 14-30. - Spune-o! - Un om, plecând departe, și-a chemat slugile și le-a încredințat avuția sa:unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui, și a plecat. Îndată plecând cel ce primise cinci talanți, a lucrat cu ei și a câștigat alți cinci talanți. De asemenea, și cel cu doi a câștigat încă doi. Iar cel care primise un talant s-a dus, a săpat în pământ și a ascuns argintul stăpânului său. Și după multă vreme a venit și stăpânul acelor slugi și s-a socotit cu ele. Și apropiindu-se cel care primise cinci talanți, a adus alți cinci talanți, zicând: Doamne, cinci talanți mi-ai dat; iată alți cinci talanți am câștigat cu ei.. Zisu-i-a stăpânul: Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se și cel care primise doi talanți, a zis: Doamne, doi talanți mi-ai dat; iată alți doi talanți am câștigat cu ei..Zisu-i-a stăpânul: Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.Apropiindu-se apoi și cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am știut că ești om aspru, care seceri unde n-ai semănat și aduni de unde n’ai răspândit și, temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău. Și răspunzând stăpânul său, i-a zis: Slugă vicleană și leneșă, știai că secer unde n-am semănat și adun de unde n-am răspândit? Se cuvenea deci să dai argintul meu la zarafi și eu, venind, aș fi luat ceea ce este al meu cu dobândă. Așadar, luați de la el talantul și dați-l celui care are zece talanți. Că tot celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel ce nu are se va lua și ceea ce i se pare că are. Iar pe sluga cea netrebnică aruncați-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. - Iată, îți voi tălmăci, zise glasul. Stăpânul este Dumnezeu. Talanții sunt cuvintele. Într-o viață de om, Dumnezeu i-a dat fiecăruia atâtea cuvinte câte a crezut de cuviință că îi trebuie sa se mântuiască. Numai că unii le-au dus la zarafi, adică le-au pus în lucrarea rugăciunii, alții le-au irosit. Tu, Ioane, ai irosit pe ziua de azi douăzeci și șapte de mii o sută patruzeci de cuvinte. Și nu-ți trebuiau pentru lucrarea rugăciunii decât minimum șaizeci și nouă. - Stai puțin, Doamne, își aminti deodată Ion. E adevărat că nu le-am pus în lucrarea rugăciunii, dar am dus război, am dus război aprig întru cuvânt pentru apărarea Bisericii Tale, încheie Ion triumfător. - Și ai biruit? - Am câștigat o bătălie, dar încă nu războiul, se lăudă el. Războiul e lung. Ehei! - La Muntele cel sfânt al maicii Mele, nevoitorii de acolo se roagă, se roagă și iar se roagă. Vorbesc puțin. Scot 10…15 cuvinte pe zi. Și ei duc război intru cuvânt pentru apărarea Bisericii Mele. Numai că ei duc război cu dușmanii nevăzuți și nu cu semenii lor. Ce ar fi fost dacă și tu ai fi dus un astfel de război cu cele … douăzeci și șapte de mii o sută patruzeci de cuvinte… Iarăși Ion era în încurcătură. Ce răspuns să mai dea ? Încetă să mai caute unul și se dădu bătut. În clipa următoare, ceva dulce îl cuprisese și se lăsa purtat. Era somnul. În sfârșit, venise. A doua zi, Ion se trezi vioi. Era ca un nou născut. Dormise bine. Se dădu jos din pat și ochii îi căzu peste revistă. Tresări. Își amintește: douăzeci și șapte de mii o sută patruzeci de cuvinte... nouă milioane nouă sute șase mii o sută de talanți… de cuvinte ! se corecta el. Repede începu să spună Tatăl nostru. Șaizeci și nouă de talanți… de cuvinte! se corecta el. Ce bine ! O mai spune o dată. Sa fie mai sigur. O sută treizeci și opt de talanți…de cuvinte. O, de-ar putea să ajungă măcar la 300. Voi să o mai spună. Se răzgândi. Trebuia sa ajungă la magazinul sătesc. Se îmbracă repede. Va mai spune una pe drum. Și înca una. Câte va putea. Pe ulița satului nu se afla nimeni la acea oră. Era o dimineață frumoasă. Magazinul sătesc era chiar la capătul ei. Dar avea de mers. Cam un kilometru. Deodată, în spatele lui pocni un glas cunoscut. - Bună dimineața Ioane, ce te grăbești așa ? - Era vecinul cu care ieri își cheltuise talanții. - Amin, zise Ion concentrat. - Ce amin ? Încă mai dormi și vorbești în somn? - Ion se face că nu-l bagă de seamă. Părea preocupat de ceva mult mai important. - Ai auzit Ioane ? continua glasul. Se zice că ne-ar mări și nouă pensiile… Ne-ar mai da un 10 lei acolo. - Două sute șapte, făcu în sfârșit Ion. - Două sute șapte lei? se holba vecinul. - De talanți… de cuvinte ! se corecta el. - Mda ! S-ar putea să ai dreptate. De cuvinte, da. Chiar mai multe. - Douăzeci și șapte de mii o sută patruzeci pe zi, nouă milioane nouă sute șase mii o sută pe an, veni prompt răspunsul. - Vecinul îl privi lung, ca si cum l-ar vedea pentru prima oară. În sfârșit, se hotărî. - Pari cam obosit. De ce nu te duci la doctor sa vezi ce ai? Și mai lasă-i încolo de bani. Omul cât are, tot nu se ajunge. Banul scoate pe om din minți. La revedere ! |
Citat:
|
Citat:
Adica tu, atunci cand nu esti in biserica, si zici Tatal nostru, nu zici si ultima parte???!!! :22: |
NU! Am zis odata... si am aflat mai tarziu ca am pacatuit. Nu au voie nici calugarii,nici diaconii,sa rosteasca acea "ultima parte" de care vorbesti. Doar preotul!
PS cei care mai mergeti pe la manastiri,intrebati despre acest aspect. Chiar sunt curios si eu sa aflu mai multe pareri,desi nici duhovnicul nu m-a contrazis cand i-am zis ca am gresit spunand si cuvintele acelea la rugaciune. |
Citat:
Oricum, chiar si in biserica, lumea spune in gand dupa preot "Ca a Ta este imparatia, puterea si slava". |
Citat:
Atat timp cat in cartile de rugaciuni, unde este specificat ce spune doar preotul, acesta formulare este prezenta fara nici o astfel de restrictie nu cred ca e nici un pacat. Acum si a intreba calugarii are limitele. Pe un alt topic cineva da un exemplu cum mamei dumnealui i s-a spus de la manastire sa ia agiazma de la 9 manastiri ca are putere mai mare. Mai bine tinem de invatatura Bisericii decat de ce ne invata oamenii Bisericii. Cartile respective sunt cu binecuvantarea episcopului si tind sa ma incred in ce e scris in ele. |
V-am spus,intrebati si voi. Pana la urma in Biblie asa e rugaciunea? Cu acea formula?
Citat:
|
Se spune ca demult, ar fi fost un imparat puternic care avea un fiu, pe cat de destept si de chipes, pe-atat de ascultator.
Cum baiatul crescuse, imparatul s-a hotarat sa-l insoare cu fiica unui alt imparat vecin. Fiul, Alexie era numele sau, nu s-a impotrivit, dar de cum s-a sfarsit nunta in biserica, fara sa sufle o vorba, a plecat, nu se stie unde si nu s-a mai stiut de el. De cum a iesit din biserica, Alexie a mers tot inainte, pana ce a ajuns la o manastire. Acolo, s-a rugat sa-l primeasca si pe el si, dupa o vreme, ducand viata cucernica, s-a calugarit. Cand staretul a murit, ceilalti monahi au vrut sa-l numeasca pe el egumen (staret), dar iarasi Alexie nu s-a invoit cu onorurile si, in taina, a parasit manastirea. Intre timp, anii si posturile ii brazdasera obrajii, altadata rumeni, iar barba lunga ii ascundea chipul. In straie sarmane si astfel schimbat la fata, Alexie se intoarse la tatal sau, caruia, fara sa-i spuna cine este, i-a cerut o camaruta langa grajduri. Acolo a mai trait el cativa ani, in reculegere, rugaciuni si post, nestiut si singur, doar cu Dumnezeu in suflet si ingrijind de animale. Iata insa ca, intr-o buna zi, clopotele bisericii au inceput sa bata. Cand s-au dus la biserica, sa vada cine murise, oamenii au ramas muti de uimire: clopotele bateau singure, netrase de mana de om. Si tot atunci, slujbasii curtii imparatesti au vazut in chilioara strainului o lumina vie, de parca ar fi fost inauntru o torta aprinsa. Cand au dat fuga sa vada ce s-a intamplat, l-au gasit pe calugar mort, intins la pamant, cu mainile pe piept puse cruce, iar in jurul lui pluteau prin aer limbi de foc luminoase, care insa nu incendiasera incaperea. In maini, monahul tinea o scrisoare si, oricat s-au straduit ei sa i-o smulga, nu au izbutit. Chemat in graba, imparatul a poruncit sa i se aduca scrisoarea, dar nimeni n-a putut-o lua. Dar cand s-a apropiat el insusi de cel mort, a luat scrisoarea usor, fara opintire. Pe hartie, statea scris: Eu sunt fiul tau, cel de multi ani pierdut... Alexie. Era in ziua de 17 Martie. De atunci, an de an, lumea ortodoxa, romanii de pretutindeni serbeaza Alexiile sau pe Cuviosul Alexie, Omul lui Dumnezeu, Alexie cel Cald sau Omul cel cald al lui Dumnezeu, cum i se mai spune. Pentru ca in ziua lui, in fiecare an pamantul se dezgheata si invie toate ganganiile, iar pamantul se dezmorteste. Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010 |
Linistea Sufleteasca
La un dineu, se găsea, printre musafiri, și un ateu - om rău, lipsit de credință - care l-a întrebat, la un moment dat, pe creștinul de alături:
- De unde știi tu că Dumnezeu te-a iertat pentru păcatele tale sau că îți ascultă rugăciunile, când, de fapt, nu vezi nimic din toate acestea? - Dar tu, îl întrebă la rândul său creștinul, de unde știi dacă este zahăr în ceaiul pe care îl bei acum? - Cum de unde? Simt gustul zahărului. - Deci, știi că este zahăr în ceaiul tău, chiar dacă nu-l vezi. Ei, tot așa simt și eu dragostea lui Dumnezeu în inima mea. Sufletul meu îngreunat de păcate se simte izbăvit prin puterea Sfanțului Duh. Sfânta Liturghie, Sfânta Spovedanie, rugăciunile îmi înalță sufletul ce nu-și găsește liniștea decât la Dumnezeu. Dragostea nu o vezi cu ochii trupului, ci cu ochii sufletului. "Când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu." (Sfântul Isaac Sirul) |
Citat:
10. Vie împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ. 11. Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi; 12. Și ne iartă nouă greșealele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri; 13. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău. Că a Ta este împărăția și puterea și slava în veci. Amin! |
Citat:
|
Celor care au pierdut devreme un suflet drag
Ca veterinar, am fost chemat sa consult un caine in varsta de zece ani, numit Belker. Stapanii cainelui, Ron, sotia sa Lisa si fiul lor Shane erau foarte atasati de Belker si sperau intr-un miracol.
L-am consultat pe Belker si am descoperit ca avea sa moara de cancer. Am spus familiei ca nu se poate face nimic pentru Belker si m-am oferit sa execut procedura de eutanasie a batranului catel la ei acasa. In timp ce stabileam urmatorii pasi, Ron si Lisa mi-au spus ca, dupa parerea lor, ar fi bine ca fiul lor de 6 ani, Shane, sa urmareasca procedura. Ei credeau ca Shane ar putea sa invete ceva din aceasta experienta. In urmatoarea zi, am simtit familiarul nod in gat atunci cand familia lui Belker l-a inconjurat. Shane parea atat de calm, mangaind batranul caine pentru ultima data, incat m-am intrebat daca intelegea ce se petrece. In decursul a cateva minute, Belker s-a stins in liniste. Micutul baiat a parut sa accepte trecerea lui Belker fara vreun pic de dificultate sau confuzie. Am stat cu totii pentru o vreme, impreuna, dupa moartea lui Belker, comentand cu glas tare tristul fapt ca vietile animalelor sunt mai scurte decat cele ale oamenilor. Shane, care ascultase in liniste, a spus cu glasul lui subtire: - Eu stiu de ce. Speriati, ne-am intors cu totii spre el. Cuvintele pe care le-a rostit in urmatorul moment m-au uimit. Nu auzisem niciodata o explicatie mai alinatoare. El a spus: - Oamenii se nasc pentru a invata cum sa traiasca o viata mai buna – cum e sa iubesti pe toata lumea mereu si sa fii bun, nu-i asa? Copilul de sase ani a continuat: - Ei bine, cateii stiu deja cum sa faca toate lucrurile astea, deci nu trebuie sa traiasca la fel de mult… |
Iubire fara conditii
Un tanar fusese in razboi in Vietnam aproape 3 ani de zile. Intr-un final se intoarce in America si isi suna parintii la telefon. :
- Mama, tata, ma intorc acasa, dar vreau sa va cer o favoare. Am un prieten foarte bun si as vrea sa il aduc acasa cu mine. - Sigur, ne-ar face mare placere sa il cunoastem, au spus parintii. - Mai e ceva ce ar trebui sa stiti despre el; in timpul razboiului a fost ranit foarte rau. A calcat pe o mina si explozia l-a lasat fara o mana si un picior. Nu are unde sa se duca si vreau sa vina sa stea cu voi acasa. - Ne pare rau sa auzim asta, fiule. Poate rezolvam cumva sa ii gasim unde sa stea. - Nu, vreau sa stea impreuna cu noi acasa. - Fiule, ii raspunde tatal, nu-ti dai seama despre ce vorbesti. Un om handicapat ca el inseamna o povara foarte mare pentru noi. Avem si noi vietile noastre de trait. Ce sens are sa ne incarcam viata cu unul ca el. Lasa-l in pace si vino acasa. O sa-si gaseasca el unde sa stea. In acest moment, fiul inchide telefonl brusc. Parintii n-au mai auzit nimic de el de atunci. Dupa cateva zile, au primit un telefon de la Politie care ii anunta ca fiul lor s-a sinucis aruncandu-se de pe o cladire. Erau chemati sa identifice trupul. Parintii inmarmuriti, au ajuns repede la morga si acolo au descoperit ca intr-adevar, fiul lor era cel care murise. De asemenea au mai descoperit un lucru. Baiatul lor avea doar o mana si un picior. Parintii din poveste seamana cu noi. Ne e atat de usor sa ii acceptam si sa ii iubim pe cei care sunt amuzanti, plini de viata, fara probleme, dar nu ne pasa de cei care ne pot incurca planurile, care au probleme, sau nimeni nu-i baga in seama. Suntem ipocriti. Da, eu sunt unul din ei. |
Povestea lui avva Ilie despre el insusi
Ne povestea avva Ilie pascatorul , zacand: Traiam odinioara intr-o pestera, ca sa nu am nici o partasie cu avva Macarie, episcopul Ierusalimului. In una din zile, cam pe la ceasul al doisprezecelea, pe o arsita grozava a batut cineva la pestera mea. Cand am iesit afara am vazut o femeie si am spus:
- Ce faci aici? - Duc si eu, avvo, mi-a raspuns ea, aceiasi viata ca si tine. Locuiesc nu departe de aici, la o departare de o mila, intr-o mica pestera. Si mi-a aratat si locul inspre miaza-zi. Strabatand acest pustiu, a continuat ea, am insetat din rpicina arsitei, asa ca te rog fii bun si da-mi putina apa. Am adus ulciorul si i l-am dat. A luat ulciorul a baut si mi-am luat ramas bun de la ea. Dar dupa ce a plecat a inceput diavolul sa ma chinuie si sa ma ispiteasca cu tot felul de ganduri. Fiind biruit si nemaiputand suporta focul, mi-am luat toiagul si am iesit din pestera. Era atat de cald incat ardeau si pietrele. Iar eu am pornit spre ea ca sa-mi potolesc pofta. Dupa ce am facut cam o mila de drum ars de pofta pana in maduva oaselor, am cazut in alta stare, am vazut pamantul deschis si pe mine cufundat in adancimea lui. Si am vazut trupuri moarte zacand putrede si imbucatatite, plin de un miros fara de seama de urat. Acolo era un barbat cu o tinuta de sfant. Acesta mi-a aratat trupurile stricate si mi-a zis: - Iata, acesta e trupul unei femei, iar acesta este trupul unui barbat. Potoleste-ti setea cum vrei si cat vrei. Dar ia aminte de cate nevointe vei fi lipsit pentru o astfel de placere. Vezi pentru ce fel de placeri vreti sa fiti lipsiti de Imparatia Cerurilor? Cat de nenorocita e viata omeneasca! Pentru placeri de o clipa, vrei sa pierzi toata osteneala ta! Eu, inabusit de mirosul greu si urat, am cazut la pamant. Cel ce mi s-a aratat a venit langa mine, m-a ridicat de jos si mi-a incetat chinul. Apoi am plecat la chilia mea multumind lui Dumnezeu. |
Intr-un sat uitat de lume vine odata in vizita un teolog foarte instruit. Scopul lui era sa vada cat de mare era credinta satenilor. Si, chiar inainte de a incepe Liturghia pune un pompier sa strige "foc". Buluceala mare, toti dau fuga sa iasa, in biserica mai raman cam o mana de oameni, 15-20. Incepe slujba, incep si ei sa se roage si .. biserica se cutremura. Teologul nostru foarte incantat se uita in jurul lui satisfacut. Dar observa la un satean o inadecventa, nu respecta un anumit tipic. Ii face semn sa iasa afara. Acela asculta, binenteles, de stralucitul teolog si iese. Biserica se cutremura in continuare. Satisfacut din nou, teologul mai observa o neregula la alt satean si ii face semn si acestuia sa iasa. Si tot asa, omul nostru observand mici nereguli la cei ramasi inauntru, ii scoate pe rand afara. Pana la urma raman doar el si cu preotul care oficia slujba. Biserica, insa, nu contenea sa se cutremure. Satisfacut, teologul nostru, ii spuse atunci preotului: - Parinte, uite eu fac un experiment ca sa vad credinta satenilor. Am pus pompierul sa strige foc si au iesit toti cei fara credinta, apoi am dat afara pe cei ce nu respectau tipicoanele si acum am ramas doar noi si totusi biserica se cutremura la rugaciunile noastre. As vrea sa iesi putin pana afara sa vad daca cutremurul se opreste. Nu te supara! - Bine, nu-i nici o suparare, ies, zise calm preotul si iesi. Cutremurul nu se opri nici acum. Atunci vizibil incantat de sine, teologul il chema pe preot si spuse: - Parinte, am aflat de ce se cutremura Biserica si cine se roaga cu atata putere. Vedeti, i-am scos pe toti afara, inclusiv pe dvs, si totusi biserica nu s-a oprit din cutremur! Asa ar trebui sa va rugati cu totii, ca mine! Acum, ca tot ati terminat slujba, va rog sa inchideti biserica, ca sa nu ne deranjeze nimeni, si eu o sa va arat cum trebuie sa va rugati corect incat sa se cutremure si biserica.
- Bine, zise bland parintele, stati numai sa-l scot pe mosu' cela surd din colt, ca saracul nici nu stie ca s-a terminat slujba. La care teologul nostru facu ochii cat cepele cand zarii in colt o silueta garbovita stand in genunchi ... Iertare, continuarea nu o mai stiu si nici morala. Har, smerenie si jertfa de sine. |
Intre Rai si Iad - Dorina Stoica
A murit un frate. Jos in Iad s-a dus. Cum statea acolo si privea in sus, S-a facut lumina si-a vazut in cer Cum un fir subtire cobora spre el. A prins firul iute si-a inceput urca catre Raiul care parca il astepta. Altii, ca el din Iaduri, vazand firul lung, S-au prins cite unul pe frate s-ajung. "- Firul acesta frate era pentru mine Rasplata ca-n lume am facut mult bine. Dati-i drumul iute ca s-a- ntins rau Sunteti multi , se rupe ,nu ajung nici eu." Sus in Rai un Inger ce privea in jos, S-a rugat la Tatal: "- Doamne e un pacatos! Eu am vrut in Raiul cel cu Fericire Sa-l aduc pe dansul dar nu are iubire." "- Rupe firul iute ! Lasa-l ca sa cada Pe vecie focul cel nestins sa-l arda ". Din volumul Izvorul Indepartat-Editura PIM- Iasi, 2011 |
Citat:
Ba sa ma ierti, MariS, dar nu era un mos. Nu! Era o baba garbovita si surda, care sta in fundul bisericii, e la biserica unde ma duc eu, cea care mai adoarme pe scaun si cand se trezeste tipa: "Amiiiin!" Pe 1 ianuarie, stateam langa usa, ca imi era rau si voiam sa imi vina putin aer, si o aud, spunand repede: Amiin! Amiiin! Amiin! Se citeau molitvele, nu stiu de unde stia ea, fiind mai surda, ca si eu le auzeam cu greutate. Trebuie sa ii strigi putin ca sa te intelegi cu ea. Si oricum, se trecuse de pasajele in care credinciosii intaresc cu amin, amin, amin, fiecare blestem al preotului. Se terminase slujba si ea tot cu Amiiin, amiin, urmandu-si firul gandului! Dar nu era dusa cu pluta, nuuu! Isi urma rugaciunea ei, interioara, asa cum o stia ea pe de rost. Doar ca fiind surda si pierzand cateva minute cu atipitul, nu se mai putea sincroniza cu ceilalti. |
Ora este GMT +3. Ora este acum 21:19:36. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2025, Jelsoft Enterprises Ltd.