Va intreb, la randul meu
 

Uneori am discutii, cu fiica mea cea mica, pe teme legate de credinta. Mai deunazi mi-a pus o intrebare care mi s-a parut cat se poate de interesanta si pe marginea careia am discutat foarte mult, pana cand nu am mai fost in stare sa gasim cuvintele potrivite, asa cum se intampla mai mereu atunci cand creierul nu mai este capabil sa traduca in cuvinte ceea ce simti in inima. Intrebarea suna asa: Care este de fapt raportul de determinare dintre iubire si credinta? Iubirea izvoraste din credinta sau credinta izvoraste din iubire? Va pun, la randul meu, aceasta intrebare si astept, cu interes, raspunsurile pe care sper ca le veti da.

Eu nu am ajuns sa cred in Dumnezeu decat atunci cand am inceput sa-L iubesc. Si pe masura ce am crescut in iubirea fata de El si credinta mi s-a intarit.

Nu as vedea un raport de determinare, ci mai degraba unul de comuniune: iubirea si credinta sunt inseparabile, coexista firesc impreuna, ca un intreg.

(cati ani are fiica dumneavoastra?)

Gandesc ca iubirea este cauza multor lucruri, implicit si a credintei. Din iubire am fost creati, cu iubire suntem invitati sa ne hranim sufletele noastre si pe cele ale fratilor nostri.

Dragi imi sunt cuvintele:"Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic."

Si-apoi, daca stau sa ma gandesc mai bine, primele doua porunci ale NT ne indeamna la iubire, in fapt cuprind in ele pe toate celelalte.

Pot sa fiu credincioasa unui tel, unei idei, dar nu o pot iubi. Cel mult, pot ajunge pana la idolatrie. Dar nu despre asta vorbim.

In schimb, convingandu-ma prin iubire si jertfa personala, pot ajunge usor la credinta.

Iubirea izvoraste din credinta.Intai credem ,cu teama sfanta de Dumnezeu,si apoi cu cat inaintam in credinta,din robi ne ridicam la rangul de fii ai lui Dumnezeu si apare si iubirea de fiu.Credinta lucratoare ne curata de patimi si ne dezvaluie iubirea.

In mod firesc, omul nu poate sa creada intr-un Dumnezeu pe care nu-L iubeste, precum nu poate iubi un Dumnezeu in care sa nu creada.

Dar pacatul a adus in lumea exceptia de la aceasta regula. Putem vorbi de iubire si credinta ca stari nedepline, aflate in curs de desavarsire. De aceea, putem observa o crestere, respectiv scadere, in iubire si credinta. Dar atat progresul cat si regresul au loc organic, adica le cuprinde pe amandoua.

Credinta ca Dumnezeu a dat pe Fiul Sau ca sa moara in locul nostru, pentru ca noi sa mostenim ceea ce nu meritam nicidecum, rodeste dragoste adevarata (atat pentru Binefacatorul Dumnezeu cat si pentru semenii nostri).

Dumnezeu ne-a iubit inainte ca noi sa-L iubim. Credinta in dragostea Lui face ca in inima si viata noastra sa rasara dragostea adevarata (agape).
"si dragostea stã nu în faptul cã noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul cã El ne-a iubit pe noi, si a trimis pe Fiul Sãu ca jertfã de ispãsire pentru pãcatele noastre. Prea iubitilor, dacã astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie sã ne iubim si noi unii pe altii."(1 Ioan 4:10,11)

Aceasta este si convingerea mea, Daniel. Te asigur insa ca si contraargumentele sunt foarte puternice. Am constatat lucrul asta atat in dialogul cu fie-mea, care licentiata fiind in filosofie, se pricepe al naibi de bine la argumentatie, cat si din primele interventii de aici.

Nu putem sa vorbim despre credinta si iubire, fara sa luam in consideratie fapta, care reprezinta concretizarea celor doua. In omul cazut, credinta si iubirea s-au manifestat ca doua realitati distincte, in sensul in care, asistam la situatii in care credinta nu este dublata de o iubire pe masura, iar iubirea nu este insotita de o credinta pe masura. Astfel, credinta si iubirea sunt relative in omul supus pacatului.

Fapta concreta este cea care ne da atat masura credintei, cat si a iubirii. In fapta, credinta si iubirea se arata a fi unitare. De aceea, nici credinta in sine, si nici iubirea luata in sine, nu sunt mantuitoare.

"... credinta, nadejdea, dragostea. Dar deasupra tuturora sta dragostea."

Si fariseii aveau credinta, dar nu le-a folosit la nimic fiind lipsiti de dragoste.