Creativitatea ortodoxiei
 

Noi ortodocşii, suntem adesea catalogaţi de către neortodocşi, ca ultraconservatori, paseişti, blocaţi în forme consacrate, necreativi. Mai e posibilă, totuşi, creativitatea în ortodoxie, mai avem energie şi motivaţie să strecurăm, într-o tradiţie atât de "împlinită" sub multiple aspecte, noutatea ziditoare, imboldul spre zone încă insuficient exploatate, mai e oportună împrospătarea cultului cu alte tipuri de exprimări ale experienţei ecleziale? Este ortodoxia "pecetluită" precum mormântul Domnului înainte de Înviere?
Vă invit la o dezbatere (posibil) pasionantă care sper că va scoate din "akedie" pe unii prieteni de pe forum aflaţi "în tentativă de retragere" din motive mai mult sau mai puţin justificate.

Un prim exemplu de creativitate îl constituie ritul occidental ortodox. Reproduc mai jos un text introductiv pe această temă, după care sper că vom avea ce discuta.

Fenomenul complex al „ortodoxiei occidentale” apare între cele două războaie mondiale sub fondul mişcării de reînnoire liturgică începută în sânul Bisericii Catolice la sfârşitul secolului al XIX-lea. Francezii încercau să găsească răspunsuri la o serie întrebări rămase în suspans încă din perioada Reformei, iar învăţătura Bisericii Ortodoxe aducea satisfacţii unor aspiraţii mai mult sau mai puţin conştiente. La rândul lor, câţiva tineri ruşi, ajunşi în Franţa după revoluţia din 1917, vor descoperi bogăţiile unui patrimoniu creştin, până atunci disimulat de vicisitudinile istoriei. În această perspectivă, unii au crezut în restaurarea vechiului „rit galican” , care ar fi însemnat o reîntoarcere la perioada în care Biserica din Orient şi cea din Occident nu erau încă separate. Pentru aceasta era însă nevoie de o conjunctură istorică favorabilă. Dorinţa apropierii de ortodoxie, răspundea unei necesităţi explicite: aceea a redescoperirii spiritualităţii ortodoxe, dar sub forme specifice, adică o „Ortodoxie proprie Occidentului, care prin întoarcerea la unele tradiţii locale ar fi fost oarecum diferită de ritul oriental”. Din acest deziderat ia naştere o nouă formaţiune eclezială, recunoscută în 1936 de patriarhia Moscovei, sub numele de „Biserica Ortodoxă a Franţei”, care din 1960 va purta titulatura de „Biserica Catolică Ortodoxă a Franţei”, prescurtat ECOF. Căpătând statut de episcopie autonomă, din anul 1972 şi până în anul 1993 se va afla sub ascultarea canonică a Patriarhiei Române, singura ţară latină majoritar ortodoxă. (Emanoil Băbuş - Ortodoxie şi Occident)

Evident că se mai pot face foarte multe în Sfânta Biserică. Spre exemplu se poate trece la dezvoltarea punerii în practică a acelei tradiţii (despre care nu ştim dacă se poate spune că ar fi împlinită, având în vedere veşnica ascensiune în cunoaşterea lui Dumnezeu la care este omul deschis, aşa cum spune şi sfântul Grigorie de Nyssa în doctrina sa a epectazei). Cred că acesta este unul dintre tărâmurile unde se poate face foarte mult, chiar dacă nu este vorba exclusiv despre un efort de creativitate.

Ortodoxia este actuala si actualizata permanent nu doar in ce priveste cultul - care se schimba efectiv foarte putin - ci mai ales a teologiei. Fiecare generatie are teologii ei, care sunt continuatorii celor anteriori, si care scot la lumina din intelesurile nesfarsite ale lucrarii lui Dumnezeu.

Nu exista proces mai creativ decat acesta pe pamant, intrucat teologia se adapa din creativitatea lui Dumnezeu, Singurul si Adevaratul Creator.

Teologia insa nu trebuie inteleasa in sensul modern, unde este deseori confundata cu vorbaria despre Dumnezeu (lucrari "stiintifice" etc.). Teologia este cuvantarea celor care traiesc in Hristos. Ca atare, ea are tot atata originalitate cat are si omul, fara insa a iesi din cadrul Revelatiei, fara de care nu exista nimic.

In Ortodoxie se vadeste insa ca cei mai mari teologi au fost nu cei care au cautat sa fie originali, ci cei care au cautat izvorul nesecat al dragostei lui Hristos. Fara aceasta, omul ramane doar cu originalitatea. De aceea cautarea oricarei Biserici Ortodoxe este inapoi, la temelia apostolica, pentru a avea cum sa se avante inainte, spre Hristos.

Eu cred ca la "teoria" practicarii spalarii picioarelor aproapelui nu s-a mai lucrat aproape deloc. Ba chiar cred ca i s-a luat locul cu practica calcarii pe picioare a aproapelui. Toti se "arunca" la teologii inalte si foarte inalte, dar uitam sa mai fim in slujba aproapelui, uitam sa mai fim oameni. Aproapele a devenit cantitate neglijabila in noua ecuatie a mantuirii, iar daca nu spune asa cum spunem noi atunci ne suparam si il consideram dusmanul nostru, si daca nici nu admite sa-i turnam acum si pe loc o galeata de dreapta invatatura pe gat si s-o bea in fata noastra si sa zica ca e buna, il blestemam si afurisim ca are pe satana in el. De fapt noi ne multumim cu un crestinism rational, teoretic, logic, demonstrabil si para demonstrabil. El nu ne atinge inima, pentru ca altfel inima noastra ar trebui sa fie schimbata si sa nu mai scoatem pe gura atatea murdarii, invinuiri ale celuilalt, denigrari, calomnii, invidii, rautati, ci doar rabdare, smerenie, bunatate, blandete, dragoste. Fie ca un nou teolog sa revigoreze "teoria" smereniei prin practica spalarii picioarelor. Or ne e rusine sa nu ne injosim cumva?
Har, smerenie si jertfa de sine.

Taina îndumnezeirii prin har a persoanei umane e o dovadă în plus că drumul Bisericii nu se opreşte (sau mai bine zis n-ar trebui să se oprească) într-un anumit punct de unde-şi contemplă cu nesfârşită satifacţie realitatea proprie ca pe o natură moartă. Biserica dreptmăritoare are nevoie de o relectură aplicată a Evangheliei în toate direcţiile, asumarea unei cruci pe măsura suferinţelor lumii contemporane.
Teologia nu mai produce de multă vreme altceva decât variaţiuni pe teme consacrate. Cei mai importanţi gânditori ortodocşi (în afară de părintele Stăniloae) deşi au deschis orizonturi noi unor teme străvechi, sfârşesc prin a deranja o anumită stază duhovnicească foartă confortabilă, prin urmare ajung pe "indexul" neoinchiziţiei ortodoxiste (ortodoxism= ortodoxia transformată în ideologie magico-pietistă de circuit închis). Lista autorilor interzişi în ograda pravoslavnicilor habotnico-izolaţionişti se îmbogăţeşte de la an la an cu alte nume notorii provenind din rândurile scriitorilor bisericeşti care şi-au riscat talantul pentru a indica potecile uitate ale urcuşului duhovnicesc : Sergei Bulgakov, Paul Evdokimov, Christos Yannaras şi mai nou s-a alăturat Olivier Clement acestui grup select.
MariS ai dreptate, dar este doar un versant al problemei opacităţii sociale a învăţăturii Bisericii. Suntem mieluşei blânzi în biserică (câteodată nici acolo) iar în cealaltă vreme a vieţii noastre ne transformăm în lupi răpitori. Aceasta nu este altceva decât consecinţa unei credinţe orientate exclusiv pe folosul individual, egocentrică până şi în rugăciunea liturgică. Cîteodată aproapele ne incomodează nevoinţa autistă chiar şi la sfintele slujbe, ce să mai vorbim de "viaţa de toate zilele" - prin acesta înţelegând timpul pe care nu-l dăruim în totalitate Domnului.

Imi doresc ca Ortodoxia sa ramana in continuare "statica", dar sa daruiasca sfinti. Nu-mi pasa ce spun neortodocsii, dar imi pasa de minunile care se petrec la moastele sfintilor.

Costel, preţuiesc întotdeauna mărturia ta, de-aia n-aş vrea să înţelegi în duh de ceartă când am să spun că icoana inegalabilă pe care-o ai de mulţi ani la avatar este ţâşnirea unei creativităţi extraordinare în sânul Bisericii, o desprindere dintr-un blocaj mental în tradiţia iconografică, statică confortabilă pentru vremea aceea, cu care Cuviosul Andrei Rubriov n-a fost de acord. Ştim astăzi că icoana (devenită între timp modelul canonic al reprezentării Sfintei Treimi) a produs destulă agitaţie în epocă, fiind nevoie de reunirea unui sinod pentru omologarea ei!

Eu sunt de parere ca reprezentarea lui Rubliov a Sfintei Treimi a fost un dar al lui Dumnezeu. Au aparut discutii si vor mai fi, pentru ca noi nu mai suntem capabili sa privim lumea si cele din ea ca pe un dar al lui Dumnezeu.

Mihai, nu prin inteligenta ajungem sa-i facem pe oameni sa cunoasca Ortodoxia ca fiind vie, ci prin ajutorul pe care ni-l da Dumnezeu in acest caz. Daca Pavel spune ca Dumnezeu le-a ales pe cele slabe ca sa rusineze pe cele tari, e de la sine inteles, ca Dumnezeu poate face minuni si prin cel pe care noi nu dadeam doi bani.

Cred că-i foarte corect să vorbim despre creativitatea în Biserică ca dar al lui dumnezeu (nici n-ar putea fi altfel). "Fără Mine nu puteţi face nimic " spunea Domnul, nu mai ştiu unde, prin care elimina din perimetrul Bisericii orice orgoliu artistic şi realizare exclusiv individuală.
Inteligenţa e un simplu instrument din dispozitivul duhovnicesc, cu rolul limitat de a explora şi traduce în termeni inteligibili, în vederea experienţei liturgice, nesfârşita paletă de daruri pe care Dumnezeu le revarsă asupra eclessiei atunci se manifestă ca Trup şi nu ca sumă de funcţiuni autosuficiente.

Intr-adevar, de aceea Staniloae si Evdokimov nu vor putea fi trecuti niciodata in alta categorie decat aceea a Teologilor, pentru ca teologia lor este de la un cap la celalalt o marturisire a Duhului Sfant, spre diferenta de cei care se doresc a fi teologi dar sunt doar manuitori ai cuvintelor.

Minunea pe care o traim acum este ca ne facem "creatori prin imitare", sau prin observare. Nimic nou pe pamant, dar toate "se fac noi". Lucrarea harului unicizeaza unificand, ne face pe toti "tuturor toate", astfel incat la sfarsit sa putem fi si noi in vesnicie creatori, la fel cum este si El.