Da, cu siguranta cei care se injura si se imping sa ia o creanga de trestie inaintea celorlalti prosti care n-au alta treaba pe acasa si stau la rand, au mai multa credinta decat mine :). Si aceia care se impartasesc cand e mai aglomerat, sa nu-i intrebe dc spovedit, sau dc o fac, o fac cat mai pe scurt, sa nu astepte lumea dupa ei (sau sa le scape vreo marturisire necuviincioasa). Cu siguranta Dumnezeu apreciaza ravna lor. Sa minti pt o cauza nobila, sa fii diplomat, ca sa obtii ceea ce e necesar, nu e de condamnat. Numai eu pacatoasa am nesimtirea sa marturisesc (aproape) toate mizeriile pe care le fac si le gandesc, chiar daca risc sa nu ma impartaseasca niciodata pt asta :(.

La catolici nu există așa ceva.


P.S. Apreciez restul mesajului.

Sunt multe intrebari pe care multi si le pun in mod firesc.
Una este sa stii teoretic niste lucruri si alta este cum le percepe fiecare in sufletul si mintea lui.
Stim din scripturi si de la Biserica simboluri si sensuri, dar cum intelegem noi in mod real si uman lucrurile este altceva.
Cei care au fost martorii evenimentelor in vremea aceea au avut si ei intrebari si nelamuriri si n-au inteles.
Iisus li s-a aratat apostolilor dupa Inviere, puteau sa-l atinga, au mancat cu el.
Noi astazi, dupa mii de ani nu putem decat sa acceptam tacit si sa incercam sa ne imaginam.
In diversele carti si predigi se dau mereu alte simboluri si explicatii.
In general eu cred ca una este sa stii credinta in teorie (cursul evenimentelor, simboluri, semnificatii) si alta este sa le si imaginezi si simti in tine.
Trairea aceea nu stiu cine si cum ti-o poate insufla si cum o poti invata.

Si eu imi pun intrebari si incerc sa vad niste lucruri dar se imbina mai multe lucruri si este greu. Este acea latura umana care intervine.
Noi ca oameni nu reusim sa vedem totusi latura cereasca a lui Iisus. Ne raportam totusi la latura sa umana.

Concret ma intreb si eu:

1. A suferit ca un om, i-a fost si frica tot ca un om. Si totusi latura sa cereasca cum a permis asta? Adica nu inteleg combinatia aceasta si cum de latura cereasca nu a acoperit-o pe cea umana. Avea puteri ceresti totusi.
A vindecat el insusi oameni, i-a sculat din morti. Nu putea sa moara asa ca orice om...latura cereasca a ramas cumva.

2. A inviat in trup si in spirit. S-a dus la cer si cu trupul, ceea ce contravine firii umane.
Sa inteleg ca atunci cand ne ducem la cer il vom vedea si in trup omenesc?

3. "...si celor din morminte viata daruindu-le." Adica ce trebuie sa ne imaginam? Ce fel de viata le-a dat mortilor? Numai sufletelor lor...trupurile nu se pastreaza. Nu se intorc la noi vii, asa cum s-a intors atunci Iisus la apostoli?

Cred ca aici ar trebui sa lucreze mai mult preotii cu noi. Sa ne invete cum sa intelegem lucrurile, cum sa le traim.

Imi place mesajul Yasminei, cam asa vad si eu. Dar apare intrebarea in cel fel a luat/sters pacatele oamenilor? Oamenii nu s-au schimbat totusi, pacate fac si acum. Raul nu a fost invins definitiv...

Da, le-a adus legea noua, i-a invatat Binele, dar de ce nu l-au preluat? De ce nu le-a vindecat firea umana incat sa nu mai revina la pacat?
Si ar mai fi intrebari...

Da stim ce inseamna Dumnezeu si Invierea lui Iisus, dar nu stim cum sa-l simtim, cum sa comunicam cu el. Unii ii percep mai degraba latura cereasca, il vad ca un simbol, altii ii percep mai mult latura umana si il vad in icoana ca intr-o poza, ca pe un om cu care discuta, care s-a nascut, a avut parinti, a mancat, a baut, a avut haine etc.
Acum 2000 de ani, oamenii l-au avut in fata lor ca om, au stat la masa cu el.

Ba există şi chiar a fost doctrina soteriologică a BRC vreme de secole. La originea aşa-zisei "teorii a satisfacţiei" se află Anselm de Canterbury (sec XI), sfânt şi doctor al BRC, dar ulterior şi alţi teoreticieni ai credinţei au contribuit la rafinarea şi nuanţarea ei. Teoria, în esenţa ei, era încă valabilă în catehismele catolice editate în sec XIX, abia cu ocazia Conciliului Vatican II soteriologia romană a schimbat direcţia către o concepţie mai apropiată formal de poziţia ortodoxă.

Nu pentru asta, ci pentru ca desi iti marturisesti pacatele, nu te pocaiesti pentru ele.
Practic te spovedesti stiind foarte bine ca vei persista in pacat, ca nu ai de gand sa schimbi nimic in privinta respectiva.

E bine ca totusi duci o lupta pe care altii nici nu ii intereseaza, dar sa stii ca risti sa cazi in ipocrizie la fel ca ei, doar ca de pe alt nivel.

Într-adevăr, întrebările sunt multe și, cu siguranță, nu doar tu ți le pui. Cred că merită să încercăm niște răspunsuri, poate ne vor fi nouă înșine de folos.

Păcatele omului de pretutindeni și dintotdeauna sunt purtate în ființa sa, cu trup și suflet. Adam când a păcătuit, neascultând, s-a rupt de harul lui Dumnezeu prin care era nemuritor și, ascultând de ispita diavolului, a devenit muritor. Trupul său a devenit coruptibil (a intrat moartea în el) din cauza păcatului. A început să se descompună, încet, încet, în cele din urmă murind.
Și la fel s-a întâmplat cu toată omenirea, pentru că moartea a intrat, prin el, în toți oamenii.

Hristos, întrupându-Se, a luat trupul nostru muritor și, unindu-l cu firea Sa dumnezeiască, l-a îndumnezeit, trecându-l prin jertfă și prin moarte, până la înviere.
În El este biruită moartea și păcatul.

Noi am rămas în continuare corupți (adică stricăcioși), capabili de a face păcate și muritori. Dar Vestea cea Bună este că ne-a dat și nouă posibilitatea să ne împărtășim de Viața Lui cea adevărată, netrecătoare, veșnică și deplină.

Pe aceasta o putem primi prin har, pe care îl primim în Biserică, îndeosebi prin sfintele taine. Acestea sunt mijloacele pe care ni le-a lăsat ca să ne îndumnezeim și noi, unindu-ne tainic (într-un mod imposibil de explicat) cu El.

Prin urmare, firea noastră umană nu este vindecată încă. Avem de lucrat și trebuie să creștem, să trecem de la chip (căci ne-a creat după chipul Său) la asemănare, cum spunea părintele Galeriu. Împărtășindu-ne de harul Lui, trebuie să devenim tot mai asemănători cu El. Este ceea ce au realizat sfinții. Și pe toți ne-a chemat Domnul să fim sfinți sau desăvârșiți, după cum a citat Alin, parcă pe alt topic.

Deci asta încercăm să facem, ăsta este rostul unei vieți trăite în ascultare de Biserică, pentru că ea ne învață, ne hrănește (cu hrană duhovnicească) și ne crește ca o mamă dumnezeiască.

Ar fi multe de spus, sper să încerce niște răspunsuri și alții. Și să mă corecteze, eventual.

de ce a inviat?
 

Pentru ca nu am precizat niciunde: sunt ortodox, iar cele ce le-am adaugat sunt din mintea mea si deci pot avea greseli.

Am citit undeva, legat de tema discutiei, o parabola pe care o transcriu asa cum mi-o amintesc: Un om suferea vazand randunelele cat sunt de chinuite in timpul iernii si cate mor din cauza frigului si foamei. Ar fi vrut sa le ajute si s-a gandit cum sa le faca sa migreze in tarile calde. Si atunci, pentru ca avea aceasta putere, s-a facut si el randunica si le-a aratat drumul.
Asa am inteles, ca tot parcursul uman al Mantuitotului, are ca scop sa ne invete sa inviem intru imparatia sa, de unde am cazut; sa ne invete cum sa ne comportam in aceasta viata ca sa nu mai suferim si sa dobandim si viata vesnica.
Priviti in jurul dv. si vedeti cat sunt de speriati de moarte cei care nu au speranta invierii cu Iisus, cat sunt de tensionati in aceasta existenta de acum(ce iad este viata lor!) si vedeti si ce senini sunt cei care in speranta acestei invieri, si-au curatat pacatele. Asa inteleg "cu moartea(Sa), pre moarte calcand(teama noastra de moarte) si celor din mormanturi (celor care si-au lasat pacatele), viata daruindu-le(pe langa viata vesnica si viata de acum-cea interioara, calitativ superioara celei din necredinta)"
In existenta noastra terestra trebuie sa ne purtam ca si El(desi in situatii concrete de viata este mai greu, din cauza ca nu ne putem depasi egoismul sau nu intelegem ce avem de facut). Pentru aceasta ne-a lasat duhovnicii ca indrumatori pe calea mantuirii.

"Toata darea cea buna si tot darul desavarsit..." de la Dumnezeu. Prin urmare, Lui trebuie sa-i cerem in rugaciune staruitoare.
1. pentru asta s-a intrupat: ca sa moara si sa invieze; acesta a fost stabilit de la inceput.
2. din cate am inteles din ce am citit, chiar si acolo il vedem cu trupul sau omenesc.
3. daca nu ma insel, in epistola catre evrei se spune ca oasele se vor imbraca cu vine si carne si mortii vor invia si cu trupul.

Ca sa faci binele(cu ajutor divin), trebuie sa renunti la tine(la placeri, la orgolii, la egoism, la pareri proprii etc., suportand cu rugaciunea pe buze, toate cate vin peste noi, din ingaduinta lui Dumnezeu); asa a facut Mantuitorul: a renuntat la conditia sa dumnezeiasca si s-a intrupat; a ales suferinta ca sa ne invete sa o rabdam si noi si jertfa ca sa renunta la ceea ce ne dauneaza -egoismul nostru.Renuntarea completa la sine au reusit-o doar sfintii.
Noi am cazut, noi trebuie sa ne vindecam. Dumnezeu l-a facut pe om liber sa mearga spre ceea ce vrea. Nu forteaza omul, doar il ajuta sa depaseasca situatia, daca acesta se roaga. Daca n-am fi avut libertate, am fi doar roboti, masini.

Eu il percep ca Prietenul pe care ma pot baza intotdeauna. Intotdeauna mi-a placut sa spun ca"am spate tare" (gandindu-ma la ajutorul Lui). Sper sa nu fie o necuviinta!

Poti mai mult.
Poti sa traiesti (Invierea).

Biserica, Evanghelia, Sfanta Scriptura, Vierile Sfintilor, Scrierile lor, o viata crestina, Sf. Spovedanie, Sf. Impartasanie.

Ca oameni cu o traire crestina sau fara?

Ambele laturi s-au manifestat in viata, jertfa si Invierea lui Hristos.

Uite, iti raspunde chiar Sf. Ap. Pavel:

1 Corinteni cap. 15

Nu poate sa te faca sa citesti macar Noul Testament daca tu nu vrei si preferi sa te lansezi in discutii despre carti dupa cuprins in loc de continut.

Definitiv la Parusie.

Asta depinde, de la om la om, in conformitate cu alegerile fiecaruia.

Sau nu vrem?
Tratam credinta superficial?
Ramanem la partea de suprafata si nu ne intereseaza ce asteapta Dumnezeu de la noi?

Da, dar nu a evoluat asa mult dupa aia in mediul catolic. Teorema satisfactiei a atins evolutia (ne)fireasca in mediul protestant si neoprotestant(chiar m-am certat cu un anumit DanielS pe tema asta.