Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Istoria bisericii (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=5077)
-   -   Biserica lui Dumnezeu în perioada comunismului (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=16672)

laurastifter 31.07.2013 02:59:24

Biserica lui Dumnezeu în perioada comunismului
 
Doamne ajută!
Adesea discutăm, studiem sau, pur și simplu, medităm la prigonirile suferite de către creștinii primelor trei veacuri, la suferințele lor pentru Hristos, la rezistența lor martirică.
Ne referim la acea epocă a persecuțiilor ca la un timp foarte îndepărtat, legendar parcă, o vreme plină de evenimente reale, dar neverosimile care, cu siguranță, nu s-au mai întâmplat și nu se vor mai repeta nicicând, până în veșnicie.
De aceea, vă propun ca, în acest topic, să discutăm despre prigoanele cel puțin la fel de tragice și la fel de reale pe care credincioșii lui Hristos le-au îndurat mult mai recent... în secolul trecut... în epoca noastră de înflorire științifică, culturală.
Acum doar câteva decenii, în anii în care Occidentul își perfecționa legislația democratică privind drepturile cetățenilor (între care libertatea de conștiință/ religioasă ocupa un loc fundamental), în Răsăritul Europei creștine un regim totalitar ateu și antireligios, un regim apărător fanatic al unei ideologii antihristice infernale reușise (nu pentru o lună sau un an, ci pentru ZECI DE ANI) să readucă Biserica lui Dumnezeu în catacombe. De fapt, nu... nu în catacombe, ci într-o stare mult mai jalnică, într-o situație critică în care, probabil, chiar și mulți dintre Sfinții Martiri ai primelor trei secole ar fi căzut, ar fi capitulat: în închisori, centre de "reeducare" prin tortură.
Spre deosebire de Nero, Domitian, Traian, Decius, Diocletian și ceilalți împărați romani persecutori ai creștinismului, ateii comuniști le impuneau creștinilor nu doar să declare că "domn este Cezarul" (negându-L astfel pe Hristos), ci să și creadă aceasta; și nu doar să gândească astfel, ci să fie convinși inclusiv că religia creștină, "opiumiumul popoarelor" (Marx) ar fi cel mai mare obstacol în calea progresului omenirii; nu doar să creadă și aceasta, ci și să-și trădeze semenii, predându-i autorităților, denunțându-i și chiar torturându-i cu sadism (așa cum s-a întâmplat în închisoarea din Pitești), pentru a-și demonstra în mod practic adeziunea la noile convingeri.
Vă propun să prezentăm materiale (originale sau, cei care avem prea puțin timp la dispoziție, preluate din cărți, conferințe, studii, articole de pe internet etc) despre martirii și mărturisitorii lui Hristos din perioada regimului totalitar comunist.
Părintele profesor Dumitru Stăniloae, părintele Nicolae Steinhardt, pr. Sofian Boghiu, pr. Arsenie Papacioc, pr. Arsenie Boca, pr. Benedict Ghiuș, pr. Ilarion Felea, Vasile Voiculescu, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Alexandru Mironescu, Teodor M. Popescu (profesor de IBU arestat de către comuniști și ulterior ucis în bătaie, în anul 1973), pr. Constantin Sârbu, pr. prof. Ioan G. Savin, pr. Mina Dobzeu (cel care l-a botezat pe părintele Steinhardt), Richard Wurbrand, pr. Gheorghe Calciu - iată doar câteva nume de mărturisitori și mucenici ai lui Hristos din acei ani, părinți duhovnicești cunoscuți și mult îndrăgiți pentru sfințenia lor, teologi renumiți, dar și simplii credincioși care, împreună, în același gând, L-au mărturisit pe Domnul prin suferințele lor martirice, I s-au dăruit Lui pe ei înșiși, răspunzând astfel dragostei Sale jertfelnice supreme.
Despre ei vă propun să ne relatăm unii altora, să ne documentăm, cinstindu-le astfel amintirea.
Dacă în mod oficial sfințenia lor nu este încă recunoscută, Dumnezeu... nu Se-mpiedică nicicum de formalitățile noastre. El nu consultă calendarele, nici sinaxarele, ci inimile și viețile acestor martiri, mărturia despre El, pe care ei au trăit-o până la capăt, pecetluind-o cu însuși sângele lor.
Aș vrea să-i cinstim astfel atât pe creștinii ortodocși persecutați în comunism, cât și pe coreligionarii lor din alte confesiuni, căci toți au suferit împreună. Și chiar nu mi-aș dori o polemică pe această temă aici, pe acest topic. Putem polemiza despre ecumenism și astfel de idei pe alte muulte thread-uri, dar aici m-aș bucura tare mult să rămână un spațiu dedicat în exclusivitate memoriei acestor martiri ai credinței și eroi ai națiunii noastre, un spațiu de reculegere, meditație și întărire a credinței. Cei care și-au sacrificat libertatea, integritatea fizică și psihică, chiar și viața pentru dragostea lui Hristos sunt vrednici ca întreaga noastră viață să le păstrăm memoria în suflete, să ni-i facem contemporani urmându-le exemplul și să cultivăm în inimile generațiilor următoare același respect și aceeași evlavie profundă față de puterea de sacrificiu pentru Dumnezeu, pe care acești creștini au scris-o... nu în cărți, ci în istorie.
Încep prin a recomanda un site excepțional dedicat creștinilor persecutați în comunism, un site realizat de către Asociația Ortodoxia Tinerilor: www.fericiticeiprigoniti.net.
Veșnica lor pomenire!

Decebal 31.07.2013 08:42:50

Biserica ortodoxă rusă în perioada bolșevică
 
<< Biserica ortodoxă rusă în perioada bolșevică

La începutul secolului al XX-lea, Biserica Rusiei a început pregătirile pentru un Sinod al tuturor rușilor. Dar sinodul s-a ținut abia după revoluția din 1917. Printre principalele puncte adoptate de sinod se găsea și restaurarea scaunului patriarhal în Biserica Rusiei; cel ales pentru a ocupa rangul patriarhal este Mitropolitul Moscovei, Tihon (†1927).

Biserica Ortodoxă Rusă avea să fie din nou reformată, urmărindu-se emanciparea sa măcar relativă față de autoritățile laice. Ca urmare a decretului bolșevicilor din anul 1918 privitor la libertatea de conștiință și la separarea Bisericii de stat, Biserica Ortodoxă Rusă dobândește dreptul de a-și desfășura activitățile de cult, dar spațiul său de acțiune este limitat exclusiv la acestea, Biserica neavând dreptul de a-și exercita influența asupra cetățenilor.

Lucrurile au luat însă o altă întorsătură. Inițial, bolșevicii (una dintre mișcările politice de sorginte comunistă active în Rusia și care sfârșește prin a deveni singura deținătoare a puterii politice) nu au luat măsuri antibisericești sau anticlericale; au adoptat o legislație moderată în privința Bisericii și a vieții religioase în general. După începerea războiului civil însă, profitând de faptul că unii episcopi și clerici colaboraseră cu Armata Albă (pro-țaristă, opusă Armatei Roșii conduse de bolșevici), mai ales în teritoriile ocupate de acestea, guvernul bolșevic a început să ia o serie de măsuri restrictive împotriva ierarhiei bisericești. Acuzațiile împotriva clericilor erau cele de participare la lupta împotriva Armatei Roșii, propagandă împotriva regimului bolșevic etc.

Din anul 1919, guvernul bolșevic a trecut la o politică antireligioasă și antibisericească sistematică, care a constat în propagandă și acțiuni cu vădit scop antireligios, diversiuni vizând crearea unor grupări dizidente în sânul Bisericii etc. Sunt celebre în acest sens acțiunile de "verificare" a moaștelor din cursul anului 1919, înființarea de reviste cu scopul declarat de a lupta contra religiei și Bisericii, publicarea unor articole defăimătoare la adresa Bisericii în presa de largă circulație, precum și crearea, cu sprijinul temutei Ceka (poliția politică), a unei grupări "reformatoare", în sânul Bisericii, care mai târziu se va desprinde de aceasta, formând așa-numita "Biserică Vie", controlată integral de poliția politică bolșevică. La aceste acțiuni se adaugă procesele intentate reprezentanților Bisericii sub diferite pretexte din anii 1919-1920.

Opoziția patriarhului Tihon față de politicile represive a guvernului bolșevic în timpul războiului civil, precum și apelurile sale repetate la neimplicarea Bisericii în luptele politice și încurajarea credincioșilor i-au consolidat autoritatea și i-au atras respectul milioanelor de creștini pravoslavnici ruși, precum și creșterea prestigiului său peste hotare. Statul comunist urmărea însă, prin supunerea Bisericii, distrugerea ei. Astfel, succesorii numiți de patriarhul Tihon au fost arestați si deportați - ultimul dintre ei, Petru Poliansky, pe data de 10 decembrie 1925 - după ce își reafirmase loialitatea față de predecesorul său.

Când, în anii 1921-1922, guvernul a cerut ca averile bisericii să fie donate pentru ajutorarea populației care murea de foame ca urmare a recoltei slabe din 1921, între Biserică și noile autorități a izbucnit un conflict de amploare; autoritățile au decis să folosească această ocazie ca să distrugă biserica, lansând o serie de măsuri represive.

Amenințată distrugerea completă, Biserica nu și-a putut continua opoziția față de abuzurile puterii bolșevice. În condițiile în care, după războiul civil, politica antireligioasă și anticlerică a luat o amploare nemaivăzută până atunci, patriarhul Tihon a fost nevoit să accepte o serie de compromisuri, în speranța îmbunătățirii condițiilor de existență ale Bisericii în statul bolșevic. El a renunțat la opoziția față de guvernul bolșevic, recunoscând legitimitatea acestuia și acceptând condamnarea publică a acelora dintre ierarhi și clerici care se alăturaseră rezistenței antibolșevice. Patriarhia rusă se dezice de grupările din emigrație potrivnice puterii sovietice și nu mai ia poziție în disputele politice. Protoiereul Vladislav Țîpin explică această schimbare de orientare în atitudinea patriarhului față de guvernarea bolșevică prin dorința acestuia de a evita scindarea Bisericii Ruse, confruntată la acea dată cu puternice mișcări "reformatoare" sprijinite fățiș de puterea sovietică. >>

sursa: Biserica Ortodoxă Rusă
http://ro.orthodoxwiki.org/Biserica_...4%83_Rus%C4%83

Decebal 31.07.2013 08:44:11

Biserica ortodoxă rusă sub stalinism și după Stalin
 
<< Biserica sub stalinism

Datorită situației critice în care se găsea Biserica, locțiitorul de patriarh Serghie îi trimite lui Stalin, în 1927, o scrisoare prin care exprima acceptarea formală de către Biserică a autorității regimului bolșevic. Declarația acestuia din data de 29 iulie 1927, a fost interpretată de o mare parte a emigrației ruse, dar și de o bună parte a credincioșilor ortodocși din Rusia, ca un act de capitulare față de puterea politică antireligioasă ce urmărea distrugerea Bisericii și a credinței; această declarație a dus la ruperea intercomuniunii dintre Biserica Rusă din afara granițelor și Patriarhia Moscovei.

În această perioadă grea pentru Biserica Ortodoxă Rusă, a fost interzisă publicarea de literatură religioasă, au fost omorâți sau încarcerați o mare parte dintre episcopii și clericii ortodocși, Biserica nemaiavând acces la viața publică. Arestările de clerici și măsurile represive împotriva Bisericii s-au intensificat după anul 1935. În perioada 1937-1939 a fost nimicit aproape tot corpul episcopal al Bisericii Ortodoxe Ruse. În preajma anului 1939 mai existau mai puțin de 100 de parohii în funcțiune, doar patru episcopi și 4 arhierei-vicari, care au continuat să-și desfășoare activitățile religioase în clandestinitate. Constituția sovietică din 1938 prevedea, în privința religiei, doar "libertatea cultului și a propagandei antireligioase" (subl. noastră).

Instituțional, la sfârșitul anilor '30, Biserica Ortodoxă din URSS se afla în pragul lichidării: baza sa materială, structura organizatorică și activitatea Sfântului Sinod erau la acea dată aproape inexistente; dispăruse posibilitatea pregătirii de noi preoți, în timp ce mulți clerici și credincioși erau arestați și deportați sau executați, iar numărul lăcașurilor bisericești scădea continuu. Mai înainte de Revoluția rusă existau aproximativ 54.000 de parohii și peste 150 de episcopi. În timpul guvernării staliniste, cea mai mare parte a bisericilor au fost demolate sau au fost profanate și lăcașurile au primit alte întrebuințări, iar peste 50.000 de preoți au fost executați sau trimiși în lagăre de muncă, în special în perioada marilor epurări din 1936-1937.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial însă, situația Bisericii Ortodoxe Ruse se îmbunătățește puțin în comparație cu perioada precedentă. Dată fiind situația militară critică în care se găsea Rusia ca urmare a invaziei germane, Stalin face apel și la Biserica Ortodoxă pentru a susține pe cât posibil (mai ales moral) trupele rusești și efortul de război.

În anul 1943, Stalin se întâlnește cu ierarhii Bisericii Ortodoxe Ruse, și anume locum tenens patriarhal, mitropolitul Serghie (Stragorodski), mitropolitul de Leningrad și Novgorod Alexie (Simanski) și exarhul Ucrainei și cu mitropolitul de Kiev și Galiția, Nicolae (Iarușevici), întâlnire unde se discută problema relațiilor dintre Biserică și Stat. În urma acestei întâlniri, Biserica a obținut dreptul de a-și alege un patriarh, de a deschide școli teologice proprii și câteva biserici, precum și alte câteva libertăți. Stalin propune chiar un ajutor financiar si logistic pentru organizarea apropiatului Sinod de alegere a patriarhului (de 18 ani nu se mai alesese patriarh). Pe 8 septembrie 1943, la Moscova, în prezența a 19 ierarhi, a avut loc Sinodul care l-a ales patriarh pe mitropolitul Serghie, iar ierarhii au adoptat un mesaj de recunoștință adresat guvernului sovietic, în care au subliniat în mod deosebit "atitudinea plină de înțelegere" a lui Stalin față de nevoile Bisericii ruse și au promis să-și înmulțească lucrarea "pentru salvarea patriei". Rezultatele acestei întâlniri au fost făcute publice printr-un comunicat difuzat a doua zi în mass-media, acest act devenind baza juridică pentru relațiile stat - Biserică în anii ce au urmat războiului până la noul val represiv antireligios din vremea lui Nikita Hrușciov. În anii 1944-1945 s-au redeschis câteva seminarii, dintre cele închise în 1918.

După Stalin

După moartea lui Stalin , relațiile dintre Biserică și Stat au început să se deterioreze din nou. Până la Perestroika, exprimarea publică a convingerilor religioase – creștine sau de alt fel, a fost privită cu ochi răi de către autorități. Persoanele cu convingeri religioase cunoscute nu puteau deveni membre ale Partidului Comunist, limitându-li-se astfel în mod drastic posibilitățile de afirmare profesională și socială. În toate universitățile, studenții trebuiau să urmeze cursuri de "Ateism Științific". KGB-ul, poliția politică sovietică, își infiltrează un mare număr de agenți între slujitorii Bisericii Ortodoxe, precum și în rândul celorlalte culte. >>

sursa: Biserica Ortodoxă Rusă
http://ro.orthodoxwiki.org/Biserica_...4%83_Rus%C4%83

Ekaterina 31.07.2013 15:58:15

Mărturisitorul Ștefan Crăciunescu în temnița comunistă
 
"Anul 1958 aducea României un nou val de represiune. Regimul comunist se temea de o iradiere a ideilor anticomuniste de la Budapesta și, în consecință, considera că are nevoie de o consolidare. Totodată, cu un an înainte, în Uniunea Sovietică, Hrușciov declanșase o nouă campanie ateistă, situație în care România trebuia să dovedească fidelitatea față de cauza comunistă.

Noul val de teroare viza pe cei cu antecedente penale care activaseră în Mișcarea Legionară sau care erau suspectați de legionarism. Pentru autoritățile comuniste, orice activitate care nu putea fi controlată sau care nu era inițiată de partidul-stat era considerată acțiune complotistă, chiar legionară, și de multe ori mistică. Tot acum erau vizați tinerii care, deși trecuți prin educația socialistă, mulți se dovedeau superficiali atunci când trebuiau să militeze pentru regim.

Un astfel de caz este al tânărului Ștefan Crăciunescu, elev la Liceul Militar „Ștefan cel Mare“ din Câmpulung Moldovenesc. Acesta s-a născut la 6 februarie 1934, în familia unui muncitor ceferist din Câmpulung. Evident că originea socială a tânărului Ștefan îl recomanda întru totul pentru a urma o școală de asemenea importanță cum era cea militară. Numai că, spre absolvirea liceului, Ștefan Crăciunescu își manifesta talentul literar într-o formă autentică, total străină de aspirațiile educatorilor comuniști.

Împreună cu alți doi colegi, Gavrilă Rus și Gheorghe Tănase, el a înființat un cenaclu literar în care fiecare își prezenta creațiile și recita din poeții clasici români. Poate că nu această activitate a declanșat ancheta Serviciului de Contrainformații Militare. Activitatea literară de la liceul militar va fi fost cunoscută de către conducerea instituției, atâta vreme cât cenaclul a funcționat până la absolvirea celor trei tineri. Însă ceea ce i-a convins pe cei din Securitate că aceste preocupări literare ar putea ascunde ceva naționalist și chiar mistic a fost mai ales gestul lui Ștefan Crăciunescu, după absolvire, de a intra la 4 august 1958 în obștea Schitului Rarău, de lângă Câmpulung.

Un alt aspect pe care nu îl putem eluda este că egumenul de la Rarău, cel puțin până la data de 14 iunie 1958, fusese ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor. Prin urmare, putem considera că Ștefan Crăciunescu va fi fost un ucenic al acestui duhovnic. La 15 ianuarie 1959, Ștefan Crăciunescu a fost arestat de Securitate. În anchetă s-a consemnat faptul că, în cenaclul literar din liceu, cei trei tineri „comentau în mod dușmănos ideologia marxist-leninistă, măsurile luate de partid și guvernul RPR, aducând insulte și calomnii la adresa literaturii și culturii socialiste“.

De asemenea, erau învinuiți că, prin activitatea lor, cei trei „refuzau să mai scrie poezie, deoarece acestea ar fi fost lozinci socialiste“. Cât despre convingerile lui Ștefan Crăciunescu, în anchetă, martorii declarau: „Acesta căuta să ne convingă că lumea de astăzi ar fi ceva formal, fără conținut și că totul este forțat, arătând în acest sens că regimul actual ar da o orientare greșită literaturii“. Tot în anchetă, fratele Ștefan arăta că în obștea de la Rarău „a găsit liniștea sufletească“.

Ștefan Crăciunescu a fost judecat și condamnat prin Sentința nr. 293 din 15 mai 1959 de Tribunalul Militar Iași la opt ani închisoare corecțională, pentru infracțiunea de „uneltire contra ordinii sociale prin agitație“. A cunoscut penitenciarele de la Iași (1959), Jilava (1959), Gherla (octombrie 1959, decembrie 1962), lagărul de muncă de la Periprava, apoi închisoarea de la Dej (august 1963). A fost eliberat la 14 aprilie 1964 din Penitenciarul Gherla." (Sursa: Ziarul Lumina)

Ekaterina 02.08.2013 15:44:07

Preotul Coriolan Buracu sub teroarea autorităților comuniste
 
"Banatul se mândrește cu mari oameni de cultură și slujitori care au luptat pentru cauza românismului și au mărturisit credința strămoșească. Probabil cel mai cunoscut în zona Banatului montan este preotul Coriolan Iosif Buracu. Acesta s-a născut la 15 mai 1888, pe Valea Almăjului, ca descendent al unei familii de grăniceri și preoți din localitatea Prigor. A făcut școala primară la Budapesta și Viena, apoi liceul din Blaj, respectiv Institutul Teologic din Caransebeș (1908-1911).

După absolvirea teologiei, ca membru al Partidului Național Român, Coriolan Buracu devine un militant al cauzei românești din Banatul ocupat de austro-ungari. Manifestează și întreține o întreagă activitate gazetărească, încât la începutul Primului Război Mondial este arestat de autoritățile maghiare, în timp ce slujea Sfânta Liturghie ca „spion al României și agitator pentru descompunerea monarhiei austro-ungare“. Ulterior, la 1918 semnează la Alba Iulia actul de unire al Banatului cu Regatul Român. Devine un simbol al unității românești din Banat.

În perioada interbelică susține o întreagă activitate politică în cadrul Partidului Național Țărănesc, în calitate de senator sau deputat, fiind totodată confesor al Garnizoanei militare din Făgăraș. Slujește altarului și românismului deopotrivă. În vremea celui de-al Doilea Război Mondial este confesor, atât pe frontul din est, cât și pe cel din vest (în Ardeal), în cadrul unei divizii de vânători de munte, unde se distinge din nou și este ridicat la gradul de locotenent-colonel.

După pensionare rămâne la Făgăraș unde, în calitatea de membru al delegației permanente a PNȚ, participă ca observator la alegerile din 1946. După numărarea voturilor declară PNȚ ca partid câștigător, însă comuniștii nu validează rezultatele. Începe să fie șicanat de autoritățile comuniste, hotărând să se retragă din viața politică. Considerat simbol al luptei naționale din Banat și apostol al Armatei Române, liderii țărăniști insistă ca el să activeze în continuare. Însă părintele Buracu este conștient că vârsta nu-i mai permite să se implice atât de mult în activitatea politică.

Se retrage în localitatea natală, unde slujește, de multe ori participând la comemorarea eroilor din cele două războaie mondiale. Se întâlnește cu vechi prieteni din lupta politică de odinioară. Autoritățile comuniste veghează, considerând că preotul Buracu reorganizează vechile cadre țărăniste. Cu aceste suspiciuni, la 14 octombrie 1948, Securitatea Oravița îl arestează, în timp ce prăznuia hramul familiei sale. Este condamnat la un an de închisoare de către Tribunalul Militar Timișoara, pentru infracțiunea de „uneltire contra ordinii sociale“.

După eliberare se stabilește la fiica sa din București. Trăiește retras, rememorând activitatea sa în slujba românismului și a Bisericii strămoșești. Cu toate acestea, în noaptea Adormirii Maicii Domnului a anului 1952 este arestat din nou. După o anchetă la București, bătrânul luptător și mărturisitor este trimis într-o detenție administrativă, pentru 60 de luni, la muncă silnică la Canal, în înjositoarea „brigadă a hoților“, adică a preoților, de la Valea Neagră. Este eliberat la 27 iunie 1953. Revine la București, unde la 11 februarie 1964 trece la cele veșnice. La 14 octombrie 1981 este reînhumat lângă biserica în care fusese botezat, la Prigor. (Sursa: Ziarul Lumina)

http://ziarullumina.ro/sites/default...lan-buracu.jpg

Decebal 05.08.2013 18:13:27

Despre colaborarea cu comunismul (sfântul Iustin Popovici)
 
<< Din cealaltă lume, Dioclețian cedează cu ușurință comuniștilor atei întâietatea în ce privește prigoana creștinilor … Pentru un sârb dreptcredincos sub dictatura ateismului comunist toate zilele s-au transformat în Vinerea Patimilor: are loc o defăimare necontenită a lui Hristos, o profanare cu scuipări și ocară, o răstignire necontenită a lui Hristos. Fiece luptător împotriva lui Hristos și ucigaș al lui Hristos conlucrează metodic și conștient în această direcție, în urma lor se târăsc binecunoscuții vânzători și asasini ai lui Hristos în mantiile lui Iuda. Și colaborează cu ei! In ce fel? în injurii proferate la adresa lui Hristos, în maltratarea lui Hristos, în răstignirea lui Hristos, în uciderea lui Hristos, în îndesarea unor nenumărate cununi de spini pe minunatul Cap Dumnezeiesc, Care prețuiește mai mult decât toate lumile luate la un loc, toate universurile luate la un loc, decât toate cele văzute și nevăzute!

<< Cuptorul babilonic a fost aprins – acesta-i regimul comunist și ateist îndreptat contra Bisericii Ortodoxe Sârbe. Numai cei tari în credința Sfântului Sava (rege al Serbiei) nu vor arde în acest nou cuptor babilonic. În prezent, zi și noapte umblăm prin mijlocul focului. Faptul că mai suntem în viață ține doar de milostivirea lui Dumnezeu și de puterea lui Dumnezeu. Iar de jur împrejur se învârtejește cea mai ticăloasă minciună universală legiferată în educația ateistă: „Hristos este un mort”, „Hristos n-a existat”, „Hristos este o înșelăciune”. Iată programul de educație. Oare așa ceva poate fi acceptat, oare cu așa ceva se poate colabora? Și după aceea să te mai consideri creștin? Nu! Noi anunțăm și declarăm cu tărie: aceasta este cea mai groaznică, cea mai nerușinată și cea mai mârșavă hulă, pe care gura omenească a formulat-o vreodată împotriva celei mai perfecte, mai minunate, mai încântătoare, mai iubitoare Ființe omenești de sub Cer, Care a pășit pe planeta denumită Pământ. Vom sta lângă El cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată puterea noastră, și aceasta – cu prețul oricăror pedepse cu moartea îndreptate asupra noastră de toți luptătorii contra lui Hristos din întreaga lume, nu numai cei ce uneltesc în patria noastră.

<< Dictatura ateiștilor luptători contra lui Hristos și a Iudelor trădători de Hristos – iată cine-i vinovat de viața noastră mucenicească. Dictatura Iudelor! Există oare ceva mai respingător pentru Biserica lui Hristos și pentru creștinism? … Cea mai rudimentară și mai elementară logică dezvăluie și dovedește: colaborarea între ateiștii fățiși, blestemații luptători împotriva lui Hristos și Biserica dreptmăritoare a lui Hristos este cu desăvârșire ilogică și antilogică. Cei ce stăruie în a căuta o astfel de colaborare, sau deja colaborează, sau – e îngrozitor s-o spunem! - silesc pe alții la așa ceva, îi întrebăm prin cuvintele Apostolului: „Ce însoțire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtășire are lumina cu întunericul? Și ce învoire este oare între Hristos și Veliar?” (II Cor. 6, 14-15).

sursa: http://www.razbointrucuvant.ro/2008/...cat-de-oameni/

Ekaterina 09.08.2013 10:54:04

Preotul Petru Iana în temnița comunistă
 
"În ediția de astăzi a rubricii noastre „Memoria Bisericii“ continuăm seria prezentării preoților care la începutul regimului comunist din România au susținut grupurile de rezistență armate din munți. Ne oprim asupra preotului Petru Iana din Curtea, fostul județ Severin, născut la 1 octombrie 1903, în comuna Var. După absolvirea Academiei Teologice de la Caransebeș, tânărul Iana a primit darul preoției, la 1 ianuarie 1927 fiind numit în Parohia Curtea.

După instalarea regimului comunist, preotul Iana a avut legături cu maiorul Vasile Duma, liderul unui grup de rezistență armată anticomunistă care acționa în munții dintre localitățile Curtea, Pietroasa, Românești, Crivina, Sintești, adică în vestul județului Hunedoara și în estul Severinului. În acțiunea de amploare declanșată de Securitate pentru lichidarea grupului condus de Vasile Duma, la 8 septembrie 1950, preotul Petru Iana a fost arestat alături de alți locuitori din Curtea și din așezările împrejmuitoare.

Câteva săptămâni mai târziu, a fost arestată și fiica sa, Maria Iana, studentă în anul II la Facultatea de Filologie din Cluj, pentru legături cu Vasile Duma. Potrivit documentelor de la Securitate și declarațiilor date de maiorul Duma la 4 iulie 1950, preotul Petru Iana ar fi fost recrutat în această organizație în primăvara anului 1949, furnizând bani, alimente și medicamente pentru cei care luptau în munți. De asemenea, ar fi participat la unele întâlniri avute cu maiorul Duma.

În consecință, părintele Iana a fost inclus într-un format din 19 inculpați, majoritatea agricultori, intitulat „banda subversivă înarmată Țona Ion și alții“. Prin sentința nr. 559 din 29 martie 1951 a Tribunalului Militar Timișoara, părintele Iana a fost condamnat la 9 ani închisoare corecțională, iar fiica sa, la un an, pentru infracțiunea de „uneltire contra ordinii sociale“. Părintele Iana a cunoscut penitenciarele de la Timișoara (1951), Aiud (iunie 1951), Lugoj (decembrie 1954), Gherla (martie 1956), Jilava și Galați (noiembrie 1958).

La expirarea pedepsei, părintele Iana a primit o decizie de domiciliu obligatoriu la Viișoara, în Bărăgan, pentru 48 de luni. După eliberare, la 1 februarie 1964 a fost numit preot la Parohia Sălbăgel, comuna Gavojdia, județul Timiș, unde a slujit până la 1 octombrie 1977, când s-a retras la pensie. La 9 februarie 1993 a trecut la cele veșnice. (Sursa: Ziarul Lumina)

http://ziarullumina.ro/sites/default...petru-iana.jpg

Ekaterina 30.08.2013 16:54:42

Preotul Ion Iftimie sub teroarea autorităților comuniste
 
"Mulți preoți ortodocși au cunoscut ororile închisorilor din perioada comunistă în mai multe rânduri, atât în arestările din 1948-1952, cât mai ales după 1958. Un astfel de caz este cel al părintelui Ion Iftimie din comuna Dealu Morii, județul Bacău. Acesta s-a născut la 23 iunie 1909, într-o familie de oameni simpli din Tecuci.

După absolvirea Facultății de Teologie de la Cernăuți și a studiilor de Litere și Filozofie la Iași, în 1931 Ion Iftimie a fost hirotonit și numit paroh la Parohia Dealul Morii. Deși se înscrisese în Partidul Național Țărănesc, preotul Iftimie nu a militat, tot așa cum, în circumstanțele guvernării național-legionare, a procedat în Mișcarea legionară. A fost un cleric ales, mereu aproape de nevoile credincioșilor săi, un bun gospodar, un intelectual, un slujitor al cetății, practic un model pentru comunitatea care i se încredințase.

La reforma agrară din 1946 s-a implicat pentru o justă împărțire a pământului către țăranii cu nevoi, care la reforma din 1921 nu fuseseră împroprietăriți. La alegerile parlamentare din 1946, cu toate amenințările forțelor de ordine, a fost în fruntea alegătorilor care cereau prezența tuturor reprezentanților partidelor politice în sala de vot. Din acest motiv, a fost reținut la Prefectura din Tecuci timp de trei zile.

Pe fondul foametei din Moldova, în ianuarie 1947 a inițiat o solicitare către ierarhii ortodocși din Transilvania în vederea obținerii unui ajutor alimentar. Pentru acest demers, Protoieria II Zeletin l-a delegat să se deplaseze în Ardeal. Înainte de a pleca din localitate, părintele Iftimie a fost cel care a asistat la împărțirea justă a porumbului primit ca ajutor, după ce primarul își însușise o parte din cantitate.

Înainte de a pleca în Ardeal i s-au raliat mai mulți săteni, gest care a îngrijorat autoritățile statului. S-a răspândit zvonul că preotul Iftimie pornește o rebeliune, iar primarul din Dealu Morii l-a denunțat la Prefectură că acesta ar merge în Ardeal la o întrunire politică. Părintele a fost reținut și chiar judecat pentru „instigare la rebeliune“. Pentru netemeinicia acuzației a fost achitat. În decembrie 1948, este arestat din nou, ținut în anchete, dar judecat abia în 1950.

De această dată, Tribunalul Militar Galați l-a condamnat la 4 ani închisoare corecțională pentru „deținere ilegală de armament și găzduire de prizonieri“. Mai târziu avea să afirme, chiar în ancheta Securității, că arma găsită în turnul clopotniței bisericii în care slujea fusese pusă în mod intenționat, pentru ca la percheziție să fie găsită. A fost trimis la Canal, unde a muncit la Poarta Albă (februarie 1951), Valea Neagră (noiembrie 1951) și Galeșu (noiembrie 1952).

În 1953 i se revizuiește procesul, însă primește aceeași pedeapsă. Deoarece o executase, la 17 iunie 1953 este eliberat. Revine în parohia sa, cu aceeași însuflețire de a sluji altarului și credincioșilor săi. Cu acordul autorităților de stat, în 1957 înființează un muzeu istoric în cadrul parohiei, fiind ajutat de parohieni cu diferite obiecte, mai ales monede vechi.

Slujește altarului, predică, ține aproape de credincioși cu prudență pentru a nu deranja autoritățile. Cu toate acestea, la 16 iunie 1959 este arestat de Securitate. Din declarațiile unor membri ai comitetului parohial și ale altor cetățeni, părintele Iftimie era arătat că ar fi difuzat „materiale interzise, atât la domiciliu, cât și în biserică, pe care cu bună știință le-a difuzat în rândul cetățenilor pentru a fi comentate în mod dușmănos“.

La percheziție i se confiscaseră „mai multe înscrisuri cu conținut diferit; mai multe monede din metale albe“. Nu a recunoscut nimic, pentru că nu era vinovat de nimic. La proces s-a comportat la fel, afirmând că a împrumutat unor credincioși cartea „Sfârșitul omului“, Catehismul și alte volume cu caracter pastoral. Totuși, Tribunalul Militar Iași l-a condamnat prin Sentința nr. 553 din 19 septembrie 1959 la 10 ani închisoare corecțională.

La recurs, după o serie de amânări, instanța a concluzionat că materialele difuzate nu erau interzise și a trimis cauza pentru recercetare la Procuratură. Neexistând probe împotriva sa, la 9 iulie 1960, părintele a fost eliberat, după ce cunoscuse închisorile de la Bacău, Jilava, Galați și lagărele de muncă de la Periprava și Salcia." (sursa: ziarullumina)

http://ziarullumina.ro/sites/default...timie-1959.jpg

Ekaterina 06.09.2013 17:18:22

Suferințele mărturisitorului Marin Naidim
 
In rubrica Memoria Bisericii a ziarului Lumina, este prezentat un alt marturisitor al perioadei comuniste: Marin Naidim. Acesta a fost coleg cu Virgil Maxim si este considerat de supravietuitorii temnitelor comuniste un exemplu de traire crestina.

"Marin Naidim s-a născut la 6 martie 1922, în familia unui agent fiscal din localitatea Râmniceni, județul Râmnicu Sărat. În iunie 1942 a absolvit Școala Normală din Buzău și, potrivit documentelor rezultate din ancheta Siguranței, ar fi predat conducerea Frățiilor de Cruce din același oraș lui Virgil Maxim.

Deoarece în toamna lui 1942 se declanșase seria arestărilor tinerilor considerați că încă mai activează în Frățiile de Cruce, la 10 noiembrie, în timp ce se afla la Centrul de încorporare din Râmnicu Sărat, Marin Naidim a fost reținut și trimis în ancheta Siguranței din Buzău.

După malaxorul torturilor din anchetă, la 1 decembrie 1942 este mutat, alături de ceilalți foști colegi, la Penitenciarul Ploiești. Este judecat în lotul FDC, grupul nr. 14 și condamnat prin Sentința nr. 14.409 din 3 decembrie 1942 a Curții Marțiale a Corpului 5 Teritorial Ploiești la 25 ani muncă silnică și anularea diplomelor pentru „strângerea de cotizații și contribuții pentru scopuri urmărite de asociațiuni interzise“ și „constituire de asociațiuni clandestine potrivnice ordinei de stat“.

În câteva zile a fost trimis la Penitenciarul Aiud, unde a cunoscut regimul dur de detenție, care consta în hrană deficitară și multiple pedepse corporale, unele chiar în preajma sărbătorilor religioase. Cu toate acestea, Naidim s-a evidențiat printr-o aleasă trăire creștină, făcând parte din grupul misticilor alături de Valeriu Gafencu, Anghel Papacioc sau preotul Vasile Serghie. În septembrie 1944, pentru o lună, a fost transferat la penitenciarul din Alba Iulia, pentru ca mai apoi să presteze munci agricole în fermele de la Galda și Unirea.

În aprilie 1948 a revenit în Aiud, găsind capela penitenciarului devastată de autorități, semn că regimul de detenție căpătase o altă traiectorie. Salvarea sa, ca și pentru mulți alți deținuți, a fost trăirea autentic creștină remarcată de numeroși memorialiști ai perioadei comuniste. În acest sens, Gabriel Bălănescu spune: „Marin Naidim domina prin comportament, cultură - făcută în închisoare - și o mare capacitate de iubire pentru toți cei din jur.

În dormitorul unde se afla Naidim era o atmosferă deosebită de a tuturor celorlalte dormitoare. Aceeași atmosferă era și în echipele unde lucra. Un conflict, lucru frecvent în închisoare, cu Marin Naidim era imposibil! Îl depășea cu o abilitate demnă de un diplomat de carieră… Naidim era echilibrat și prin faptul că păstra o notă smerită a trăirii lui religioase.

Numai un ochi foarte atent putea observa clipele de absență ale lui Naidim, când își făcea rugăciunea sau zilele când postea. În toate actele lui era de o extraordinară discreție, iar în discuțiile religioase nu căuta să-și impună punctul de vedere. Și-l impunea însă prin faptele lui lipsite de ostentație“. Între ianuarie 1951 și septembrie 1953, Naidim este trimis la muncă silnică la mina de la Baia Sprie, apoi revine la Aiud.

Refuză reeducarea, motiv pentru care suferă numeroase pedepse din partea gardienilor. La 10 decembrie 1958, la o percheziție în celulă i se găsesc „două carnețele scrise cu cerneală și o cruciuliță confecționată din os“. Se ordonă o anchetă, iar Marin Naidim primește 10 zile izolare. A fost eliberat de la Aiud, printre ultimii deținuți, la 28 iulie 1964. Însă libertatea i-a fost ca o a doua temniță, deoarece Securitatea l-a urmărit la fiecare pas."

http://ziarullumina.ro/sites/default...rin-naidim.jpg

Ekaterina 01.10.2013 21:09:21

„Calvarul Aiudului. Din suferințele unui preot ortodox“
 
„Șaisprezece ani - treisprezece de muncă silnică și trei de grea clandestinitate - reprezintă un capitol negru din viața unui om.

L-am început la 35 de ani și l-am încheiat la 52. Un capitol de calvar, căruia i-aș putea spune calvarul Aiudului, pentru că zece ani i-am petrecut numai la Aiud.“ Așa își începe depănarea amintirilor părintele Ioan Bărdaș în a sa carte „Calvarul Aiudului. Din suferințele unui preot ortodox“, apărută la editura bucureșteană Anastasia, în anul 1999.

Era preot în Sâc, lângă Beliu, județul Arad, când într-o zi din anul 1948 un plutonier de jandarmi din Beliu îl anunța că se afla pe lista pentru arestare. Din acest motiv a plecat de acasă, urcând în munții Codrului pentru trei ani. Dar neajunsurile pentru Ioan Bărdaș începuseră mai înainte. În 1939, ca student la Academia Teologică din Oradea, era reținut pentru suspiciunea de răspândire de manifeste legionare.

Fusese un denunț al unui țăran care în anchetă a recunoscut că era vorba de o altă persoană. Apoi, în primele zile ale ocupației horthyste din Oradea, tânărul Bărdaș a fost din nou reținut pentru suspiciunea de spionaj în favoarea statului român. A fost expulzat alături de alți români, care au cunoscut neajunsurile Diktatului de la Viena.

După război, în 1945, Ioan Bărdaș a fost internat în lagărul de la Caracal, de unde își amintește cum se purtau discuții „de lămurire“ pentru ralierea preoțimii la frontul democrat inițiat de partidul comunist. După eliberare, Ioan Bărdaș a primit în slujire Parohia Sâc, azi Săliște de Beliu, fiind martor al alegerilor din 1946, falsificate de comuniști.

Instalarea comuniștilor la putere i-a determinat pe mulți români să urce în munți, în așteptarea americanilor eliberatori. Astfel, părintele Bărdaș s-a implicat în rezistența de pe Valea Crișului Alb, uneori participând la ședințele acestui grup anticomunist. Așa s-a ajuns la situația din mai 1948, când părintele Bărdaș a fost informat de un plutonier de jandarmi că urma să fie arestat.

Părintele a luat decizia de a urca în munții Codrului, alături de învățătorul Aurel Leucuța și „alți flăcăi“. Îi aștepta pe americani. Trei ani mai târziu, prin trădare, părintele era arestat, iar în martie 1953, condamnat la 20 ani de muncă silnică pentru activitatea în mișcarea de rezistență „Horea, Cloșca și Crișan“.

În memoriile sale, părintele Bărdaș descrie regimul de detenție din timpul anchetei de la Securitatea din Arad, din penitenciar, dar mai ales din cele două locuri care l-au marcat: Canalul și Aiudul. Poate că vorbește prea puțin despre colegii de suferință, în schimb realizează o frescă aproape completă a universului concentraționar pe care l-a cunoscut.

Descrie regimul de muncă obligatorie de la canal, hrana pe care o primea, pedepsele, spațiul concentraționar. Practic, prin lectura cărții sale, părintele Bărdaș ne introduce în ceea ce a văzut și a suportat. Părintele ne oferă o descriere a regimului de muncă de la Aiud, a perioadelor mai bune de detenție, legate probabil de schimbările în relațiile internaționale, despre nemulțumirile deținuților, ca de pildă greva de la Aiud din 1957, sau reeducarea orchestrată de colonelul Crăciun.

Aspecte care nu pot fi eludate din lectura cărții pe care o propunem sunt cele legate de momentele de spiritualitate și cultură: prelegerile profesorului Ioan Petrovici, dar mai ales slujbele care se țineau la Aiud. Părintele Bărdaș vorbește de săvârșirea spovedaniei și a împărtășaniei, de ținerea, alături de alți preoți ortodocși, a Sfintei Liturghii „seci“, adică fără prefacere.

Tot la Aiud, mărturisește Ioan Bărdaș, a învățat Sfânta Liturghie în limba greacă de la părintele profesor Dumitru Stăniloae. Iar acestea sunt numai câteva frumuseți din lectura cărții părintelui Ioan Bărdaș, o importantă sursă pentru cunoașterea și înțelegerea suferințelor îndurate în detenția comunistă." (sursa: ziarullumina.ro)

http://ziarullumina.ro/sites/default...ui-coperta.jpg


Ora este GMT +3. Ora este acum 14:14:08.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.