Omul ipocrit
 

Dupa ce a muncit cateva ceasuri pe camp, un taran s-a asezat la umbra unui pom sa se odihneasca. Deodata, langa el a venit in zbor o rata salbatica si s-a oprit chiar alaturi, sa ciuguleasca boabele cazute pe ogor. Usor, taranul si-a scos caciula si - zdup! - a prins pasarea.

- Ce noroc pe capul meu, si-a zis. O sa fac un foc de vreascuri si o sa prajesc rata asta. Sa vezi ce buna o sa fie!

Dar in timp ce incerca sa scoata pasarea de sub caciula, aceasta se strecura repede pe langa mana omului si, ridicandu-se imediat in zbor, dusa a fost. Privind cu necaz dupa ea, taranul a mai zis:

- O, ce suflet bun am! Sper ca Dumnezeu sa vada cum m-am indurat de pasarea aceasta, dandu-i drumul, si sa ma rasplateasca pentru binele pe care l-am facut!

Oare ce rasplata ar fi meritat un asemenea om ? Cel ce incearca sa ascunda un pacat cu alt pacat, o minciuna cu alta minciuna, un rau cu alt rau, acela singur se pacaleste. Asa cum intunericul se alunga doar cu lumina, tot astfel raul nu poate fi alungat decat cu bine.

"Pacatul este nedreptate. Cine pacatuieste fie se nedreptateste pe sine, fie nedreptateste pe altul."

Un elev isprăvise liceul şi se pregătea a-şi continua studiile într-un oraş mare.
– Dumnezeu să-ţi ajute, dragul meu nepot, să poţi închide uşile! – îi zise, la despărţire, bunică-sa.
– Ce uşi, bunică dragă, doar n-o să mă fac portar, acum, după ce am isprăvit cu liceul?
– Pe unde vei merge, bagă de seamă să-ţi închizi mai întâi uşile urechilor tale! Să le închizi faţă de toate şoaptele şi ispitele Satanei!
Să-ţi închizi apoi uşile ochilor tăi! Să nu citeşti cărţi rele, pline de otravă şi să nu te duci nicăieri unde inima ta se poate otrăvi cu priveliştea ochilor!
Să-ţi închizi apoi uşa gurii tale, ascultând de sfatul Psalmistului: „Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire buzelor mele!“, gândindu-te neîncetat şi la cuvintele Mântuitorului că, pentru orice cuvânt nefolositor, omul va da seama în Ziua Judecăţii.
Şi, mai presus de toate, dragul meu, să-ţi închizi uşa inimii tale faţă de toate ispitele cele rele! Să o laşi deschisă numai pentru Domnul!
Aşa făcând, noroc mare vei avea în viaţă.
Preot IOSIF TRIFA

CINE ADUCE MÂNGÂIERE OMULUI?

Un om, prins în cumpenele cele mari ale vieţii, se gândea adânc: ,,Cine oare mă va mângâia pe mine, în ceasurile cele grele ale vieţii mele?”, şi cu acest gând a adormit.
În vis, i-a apărut un bărbat strălucitor şi mândru, care îi spuse:
- Eu te voi mângâia…
- Dar cine eşti tu?
- Eu sunt ştiinţa lumii acesteia.
Omul însă răspunse:
- Nu, nu mă poţi mângâia, căci adeseori te-am urmat şi mi-ai otrăvit cugetul şi sufletul.
Apoi, veni şi o femeia orgolioasă şi atrăgătoare care-i zise:
- Eu îţi voi putea aduce mângâiere.
- Dar tu, cine eşti?
- Eu sunt slava oamenilor…
Omul acoperindu-şi faţa să nu o mai vadă, îi spuse:
- O, te-am ascultat de multe ori, şi numai rău mi-ai pricinuit. Pleacă din faţa mea!
A mai venit apoi şi un bărbat voinic, strălucitor, cu haină aurită, având în mână un buzdugan cu pietre scumpe care i-a spus:
- Eu te voi putea mângâia…
- Dar tu, cine mai eşti?
- Eu sunt Banul – Averea – Puterea.
- Piei din faţa mea, căci tu mi-ai adus cele mai multe şi grele suferinţe…
După ce plecă şi aceasta, apăru şi o femeie umilă, îmbrăcată simplu şi cuviincios, dar care răspândea o lumină cerească şi o binecuvântată pace, care-i spuse cu glas cald şi blajin:
- Eu sunt Credinţa, şi glas bun îţi aduc de la Cel Ce m-a trimis: ,,Veniţi la Mine toţi cei necăjiţi şi împovăraţi, şi vă voi mângâia, căci jugul Meu e dulce şi sarcina Mea uşoară…”
Omul se deşteptă, şi după câteva clipe de gândire îşi zise: Da, tu singură grăieşti adevărul, pe tine te voi urma.
Şi într-adevăr, Credinţa i-a adus omului mângâiere în întreaga sa viaţă şi l-a însoţit până la mormânt.

Povestea curcubeului
 

Cu mult timp in urma, la inceputul timpurilor, culorile lumii s-au certat. Fiecare dintre ele pretindea ca era cea mai buna, cea mai frumoasa, cea mai importanta, cea mai folositoare, cea mai iubita.

Verdele spuse: “Uitati-va la iarba, frunze si copaci. In mod evident vedeti si voi ca sunt cea mai importanta culoare. Sunt culoarea vietii si a sperantei. Uitati-va in jur si o sa vedeti ca sunt peste tot”.

Albastrul l-a intrerupt si exclama: “Ganditi-va la cer si la mare. Apa sta la baza vietii si fara mine nu ar exista cerul albastru. Fara mine nu ar exista nimic!”

Galbenul rase: “Eu sunt luminos si cald, iar tu esti atat de serios. De fiecare data cand te uiti la o narcisa galbena sau la o floarea-soarelui zambesti. Soarele, luna si stelele sunt galbene, frumusetea mea este atat de evidenta incat oricine ma vede ramane uimit.”

Portocaliul incepu sa se laude: ” Eu sunt culoarea mancarurilor sanatoase ce dau putere. Morcovul, portocala si dovleacul au multe vitamine. Si atunci cand portocaliul umple cerul, la rasarit sau la apus, frumusetea mea este atat de evidenta incat toti cei ce ma vad se opresc sa ma priveasca cu admiratie si uimire.”

Ei bine, rosul incepu sa strige: “Eu sunt conducatorul intregii vieti. Sangele este rosu si sangele inseamna viata. Eu sunt culoarea pasiunii si a iubirii.”

Violetul se ridica in picioare si era foarte inalt. El vorbi dand foarte multa importanta spuselor sale: “Eu sunt culoarea imperiala si a regilor. Oamenii puternici intotdeauna m-au ales pe mine deoarece eu sunt culoarea puterii si a intelepciunii.”

La sfarsit, cu o voce joasa si timida, Indigoul spuse: “Cu greu ma observati, insa desi sunt tacut, fara mine nu ati fi nimic. Aveti nevoie de mine pentru echilibru si contrast si pentru liniste interioara.”

Argumentarile au continuat, fiecare culoare in parte laudandu-se, ridicandu-se in slavi si certandu-se. Fiecare in parte considera ca este perfectiunea intruchipata. In timp ce se certau din ce in ce mai tare, un fulger puternic lumina cerul. Incepu sa tune si sa ploua cu galeata. Culorile tremurara de frica si se stransera in brate pentru a se linisti si proteja una pe alta.

Apoi ploaia incepu sa vorbeasca: “Voi, culorilor, sunteti atat de nesabuite. Va certati care este cea mai buna, fiecare incercand sa fie deasupra celorlate. Nu intelegeti ca fiecare in parte ati fost facute cu un scop special, fiecare este unica si diferita? Luati-va de maini si urmati-ma!”
Facand ce le spuse ploaia, culorile se apropiara si se luara de maini. “De acum incolo”, zise ploaia, “cand ploua, fiecare dintre voi se va intinde de-a lungul cerului intr-un superb semicerc colorat. Curcubeul va fi un semn al pacii si al sperantei.”

Astfel, oameni buni, de fiecare data cand ploaia curata pamantul, cautati un curcubeu pe intinsul cerului.
Cand apare, tineti minte ca fiecare dintre voi este special.
LASATI CULORILE CURCUBEULUI SA VA REAMINTEASCA SA VA APRECIATI PE VOI INSIVA SI PE CEI DIN JUR!

Gandul cel bun
 

Indreptandu-se spre casa, un taran a gasit la marginea drumului, pe camp, un sac plin cu porumb. Uitandu-se el de jur-imprejur, s-a hotarat sa-l ia acasa, fiindca i-ar fi prins tare bine si, oricum, nu-l vedea nimeni. S-a mai uitat o data inainte, inapoi, in dreapta si in stanga si s-a apleacat sa ia sacul.

Dar, deodata, s-a oprit, amintindu-si ca, intr-o singura directie, nu s-a uitat: in sus. Privind cerul, lasa acolo sacul si, zambind, isi continua linistit drumul spre casa, spunandu-si:

- Multumesc, Doamne, ca mi-ai dat gandul cel bun. E drept ca as avea mare nevoie de un sac cu porumb, dar mai mult am nevoie de un cuget curat si linistit. Cu siguranta ca vreun vecin din sat nu a putut duce prea mult deodata si se va intoarce dupa sac. Daca l-as fi luat nu m-ar fi vazut nici un om, dar m-ar fi vazut Dumnezeu.

"Ma straduiesc sa am un cuget curat inaintea lui Dumnezeu si inaintea oamenilor."

Satul cuviosilor
 

Un rau vijelios despartea doua sate cu oameni diferiti. Cei care traiau de-a dreapta raului erau considerati sfinti, fiindca – spuneau ei - lucrau numai fapte bune, erau credinciosi, tineau posturile si faceau milostenie, a zecea parte din venitul lor o duceau la biserica. Iar de-a stanga era "satul pacatosilor”, cu oameni lenesi, cam cheflii, care nu prea mergeau pe la biserica si nu tineau poruncile cum trebuie.

Intr-una din zile, se lasa deasupra celor doua sate un nor negru inspaimantator si incepu intr-o clipa o furtuna cum nimeni nu mai vazuse. Se mai linisti un pic furtuna, mai incetara tunetele si fulgerele si ce sa vezi!? Raul incepu sa se umfle vazand cu ochii si inunda gospodariile. Dar ca un facut s-a inundat doar "satul cuviosilor”, nu si cel ,,al pacatosilor”. Multe case ale celor care se credeau sfinti s-au stricat, multe animale s-au inecat si cu multa paguba s-au trezit prin gospodariile lor.

Dupa ce Dumnezeu a dat soare si toate lucrurile s-au linistit, cuviosii au inceputa sa-si puna intrebarea, cum de satul pacatosilor a scapat de inundatie, iar ei s-au trezit cu atata paguba. Unul dintre satenii cuviosi, cunoscut pentru intelepciunea sa, dori sa cerceteze acestea si facu un drum pana la rau. Acolo intalni pe oarecare din satul pacatosilor, il saluta si intra cu el in vorba. Acela i-o lua inainte cu vorba si zise:

- Ce ati crezut, ca daca duceti viata cuvioasa este suficient sa nu va ploua? Eu cam stiu de ce satul vostru a fost inundat si al nostru nu!
- Pai care ar fi motivul?
- Motivul este acesta: ca oricat de smerit esti, de cuminte, de ascultator fata de poruncile lui Dumnezeu, mantuirea nu trebuie lucrata doar pentru tine.
- Pai ne ajutam intre noi, vrem sa ne mantuim sufletele cu totii, spuse "cuviosul”.
- Asa este, va ajutati intre voi, spuse "pacatosul” apasand pe ultimele doua cuvinte. Dar raul acesta nu l-ati mai trecut spre noi de cativa ani buni! Sa veniti aici si sa ne spuneti si noua cuvantul lui Dumnezeu si sa ne invatati viata cuvioasa. De aceea v-a dat Dumnezeu inundatia, fiindca ne-ati lasat sa ne pierdem sufletele desi suntem vecini...
- Pai atunci haidem sa facem pace, spuse sateanul "cuvios”, intinzand mana pacatosului. Si fie ca odata cu aceasta mana intinsa, sa facem din doua sate o singura comuna si impreuna sa ne mantuim!
- Bine ai grait frate! spuse "pacatosul”. Caci mantuirea nu e pentru un om, ci pentru noi toti. Eu gandesc asa, ca omul oricat ar fi de pacatos, se poate apleca dintr-odata spre viata cuvioasa. Sa-L lasam asadar pe Dumnezeu, ca de azi inainte, sa dea soare si ploaie peste amandoua satele, ca impreuna sa suferim si cele bune si cele rele. Si tot impreuna sa ne pregatim pentru dorita intalnire cu Domnul, atunci cand El ne va chema la El sa ne spuna, daca suntem mantuiti sau nu.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Minunea bucatii de lemn din Sfanta Cruce
 

Un prieten al unui paralitic trebuia sa faca un drum la Ierusalim. Afland aceasta, paraliticul l-a rugat asa:

- Daca mergi acolo, negresit sa-mi iei o bucata din Sfanta Cruce, ca am auzit ca prin acesta s-au facut mii si mii de minunate vindecari...

- Sigur prietene, voi cauta sa-ti aduc, i-a spus tanarul, dupa care a plecat la drum.

Numai ca fiind prins cu negustoria si cu alte probleme a uitat cu totul de prietenul sau paralizat. Avand drum lung pana acasa si avand timp sa se gandeasca la una si la alta tanarul isi aduse aminte si de paralitic. Dar ce sa mai faca? Ierusalimul era hat, departe, astfel ca se opri undeva pe drum, rupse o bucata de lemn dintr-un gard si pe aceea mai tarziu i-a dat-o prietenului sau.

Paraliticul vazand bucata de lemn a strans-o la piept si era nedespartit de ea. Si rugandu-se fierbinte si cu lacrimi a inceput incet-incet sa-si revina din boala sa, iar peste o vreme s-a ridicat din patul sau spre slava lui Dumnezeu, sanatos facandu-se.

Iar prietenul sau nici pana in ziua de azi nu i-a spus ca aceea nu era bucata din Sfanta Cruce, bucurandu-se in taina de cat de mare este puterea credintei in Bunul Dumnezeu.
Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Legenda florii de nu-mă-uita:
 

Mulţumit de frumuseţile împrăştiate pe pământ, de mâna sa puternică şi creatoare, Dumnezeu se plimba uitându-se la toate, cu o înduioşare părintească. Toate mulţumite, se plecau înaintea Domnului şi ziceau: “Doamne, cu toate ne-ai înzestrat. Dă-ne şi nouă nume, precum ai dat primului om şi soţiei sale.” Iar Dumnezeu le zise: “Fie după cum cereţi, şi pe rând fiecare primi numele ce Creatorul îi dete şi toate vesele, se chemau între ele şi-şi răspundeau, iar Dumnezeu îşi urmă înainte plimbarea.
În mijlocul acestor cugete, Dumnezeu se opri, auzind un glas de durere şi plângere, ridicându-se spre el: “Cine plânge? Cine este nedreptăţit în mijlocul dreptăţii şi iubirii?” şi plecându-şi Dumnezeu privirea, zări înaintea lui o mica şi neînsemnată floare albastră ce plângea cu o durere aşa de mare, încât Părintele-a-Toate simţi milă pentru această floare pierdută şi uitată printre toate. “De ce plângi? Spune, căci lacrimi nu voi decât in ochiul celor ce vor greşi şi mă vor uita.” “Doamne şi părinte, uitată am fost de tine. Toate au nume, numai eu singură n-am primit pe al meu.” “Ei bine, te vei numi Nu-mă-uita. Tu vei servi celor ce se vor iubi şi nu se vor uita.”
Şi floarea surâdea şi micul ochi albastru mulţumea şi se închina lui Dumnezeu, care plecă mai departe zicând: “Va veni un timp, când mâna omenească nici te va mai sădi, nici te va mai culege şi oamenii te vor călca în picioare, precum vor călca peste inimile lor, fără a-şi mai aduce aminte că ceea ce odată s-a iubit nu trebuie a se uita şi ura va ţine loc mare în viaţa omului şi mă vor uita şi pe mine, precum te-am uitat eu pe tine, căci omul va fi cel dintâi, care va aduce pe pământ ura, crima şi uitarea şi capăt la toate va fi moartea.”
( Legende Româneşti )

Ca şi Domnul Hristos
 

O mamă obişnuia să vorbească adesea copiilor ei despre suferinţa Domnului Hristos. Le zicea:
- "Să ştim să suferim şi noi ca El, şi El ne va ajuta să scăpăm de suferinţă".
Şi mai ales, despre drumul calvarului le vorbea mama lor.
Copiii ascultau - şi se minunau.
Într-o zi, unul din ei se îmbolnăvi.
Mama îl puse în pat - şi fiindcă îl durea capul - îi puse pe frunte o bucată de pânză înmuiată în oţet.
Lăsându-l singur, mama îi spuse să stea liniştit şi se va face sănătos.
După puţin, mama intră din nou în odaie ca să ia ceva. Dar se opri în prag, şi privi spre copil, mirată.
Copilul ridicase pânza de pe frunte şi o sugea.
Mama îi zise:
- "Ce faci?"
El răspunse:
- "Fac ca şi Domnul Hristos: beau oţet, - să sufăr ca El…”
Mama îşi simţi obrazul plin de lacrimi. Veni la el şi-l mângâie, zicându-i:
- "Te vei face sănătos mai degrabă, copilul meu.” Şi, într-adevăr, peste puţin, copilul s-a făcut sănătos.

Fiul cel nerecunoscător
 

Spunea unul din cei adunaţi acolo:
"Aţi auzit ce-a făcut acel fiu nerecunoscător?" Şi povesti aşa:
- "Cu toate că tatăl său l-a iubit peste măsură de mult şi l-a încărcat cu toate bunătăţile, el l-a asuprit mereu, până ce acum l-a legat, l-a bătut şi l-a alungat din casă, scuipându-l şi batjocorindu-l...”
Toţi cei de faţă, într-un glas, strigară:
- "Împotriva unui asemenea fiu, ar trebui să sărim toţi - şi să-l ucidem cu pietre."
Un credincios, care tăcuse până atunci, grăi:
- "Drept e, asemenea faptă este spre pedeapsă, - dar, iubiţii mei, mai înainte de a lua piatra să dăm în el cred că ar fi bine să aruncăm asupra noastră înşine.”
Miraţi, ceilalţi întrebară:
- "Cum? De ce?"
Omul răspunse cu durere:
- "Fiindcă şi noi avem un tată care ne iubeşte peste măsură şi ne încarcă cu toate bunătăţile, şi la fel ca fiul cel nerecunoscător facem şi noi: Îl asuprim, Îl batem, Îl legăm, Îl scuipăm şi-L alungăm prin faptele noastre. Este, ştim prea bine, Domnul nostru Iisus Hristos, ai cărui fii nerecunoscători suntem noi... Aşa că, mai întâi, asupra noastră piatra..."
Cei de faţă căzură în grea tăcere, ţinându-şi capetele aplecate şi încruntându-şi frunţile.