Da, am înţeles ulterior. O exprimare nefericită, într-adevăr.

La modul cinstit, nu cred că se căsătoreşte nimeni doar pentru celălalt, să-l facă fericit, să-l aducă la mântuire, să-l bucure toată viaţa. Fiecare se gândeşte şi la sine în momentul în care face pasul ăsta. În cel mai senin caz, dacă îşi vede în mod real fericirea alături de celălalt (am spus fericire, nu vreun surogat precum nevoia de stabilitate/sex/statut social sau mai ştiu eu ce minunăţii), dacă poate construi o familie durabilă & altele – nu văd, acum, motive neamintite pentru care doi oameni s-ar putea căsători; posibil să-mi scapi mie.

Iar nevoile, clar, se schimbă. Şi chiar şi cele care rămân statornice îşi modifică intensitatea, direcţia... mă rog, dinamici fireşti într-un cuplu.

Nu neapărat altă părere, dar e un exemplu concret la care mi-a fugit mintea şi din care eu am avut de învăţat despre ce înseamnă familia, puterea iertării şi dorinţa de a merge mai departe.

Povestea mi-a spus-o bunica mea, i s-a întâmplat bunicului ei (deci stră-străbunicului meu matern): soţia lui era slujnică în casa unui boier, care de multe ori pretindea de la ea şi altceva decât să gătească/aibă grijă de copiii lui/să facă curat. Mai limpede de atât, seara o chema în patul lui, iar ea se ridica de lângă soţ şi mergea la el. Stră-străbunicul a îndurat o vreme, până când i-a dat ultimatumul: ori rămâne să lucreze acolo, ori se întoarce cu el în satul natal. Şi s-au întors. Ea între timp rămăsese însărcinată (sau chiar născuse, nu mai reţin exact) o fată, pe care soţul a crescut-o ca şi când ar fi fost copilul lui, deşi ştia că nu-i aparţine. Mai târziu, femeia i-a născut şi lui o fiică. Stră-străbunicul niciodată n-a făcut diferenţe între ele. Ba mai mult, când prima (fata vitregă) a ajuns la vârsta maturităţii şi l-a chemat drept martor într-un proces pentru pământ, s-a dus şi a comis sperjur pentru ea. De atunci (fiindcă jurase pe Biblie), i s-au declanşat crizele de epilepsie. Toată viaţa, începând de la proces, a suferit de boala asta.

Nu spun că era un sfânt, din descrierile bunicii am dedus că a fost un om bun. Ideea este că nu a renunţat la soţia lui, deşi aceasta se culca cu altul. Ba mai mult, i-a acceptat şi copilul nelegitim.

Chestia asta mi se pare dementiala.
Trebuia sa se duca barbatu-su cu un par in mana in locul ei si rezolva rapid problema.

Deja povestea asta mi se pare de domeniul rahatului ordinar in orice forma o pui.
Nu are nici o treaba cu ingaduinta, mila, dragostea crestina.

Din crestinism milostiv si ingaduior o dam in prostie maxima... Hai sa facem distinctie intre crestinism, prostie si sex.

Exagerezi grosolan, nu esti realist, sunt multe detalii care lipsesc din povestea de mai sus (spre deosebire de cea cu care a fost deschis topicul) si te grabesti sa judeci.

In plus, ti-a fost subliniat, omul a fost bun, in masura in care omul asa de capul lui poate fi bun.
Care au fost motivele lui, sa faca asa si nu altfel, Dumnezeu stie, oricum viata pe atunci nu era ca acum, in prealabil gandeste-te la asta.

La cum a fost prezentata povestea nu stiu cum ai putea trage alte concluzii.

E atât cât cunosc eu din ea. Evident că nu am fost acolo să văd.
Cât despre motive, iar, nu le ştiu. Nici eu nu înţeleg de ce a răbdat un timp să-şi împartă soţia, în condiţiile în care a avut la un moment dat posibilitatea să plece (de unde eu presupun că o avusese şi înainte). Am prezentat totul aşa cum mi-a fost povestit mie. Însuşi faptul că a crescut-o pe fata aia ca şi când ar fi fost a lui (fată ce a devenit la rându-i un personaj pentru care restul familiei a suferit, şi nu o dată) m-a făcut să-l privesc ca pe un om demn (iertare, nu găsesc alt termen mai nimerit), ce poate trece peste.