Este ingaduit crestinilor „sa minta pentru Dumnezeu”?
 

Este îngăduit creştinilor „să mintă pentru Dumnezeu”?

Ortodoxia originală a Bisericii „Noul Ierusalim” de la Pucioasa este caracterizată printr-o serie de inovaţii menite să netezească drumul creştinilor spre „înhristosire” şi „şfinţire”. Printre alte inovaţii năstruşnice, „Biblia” Pucioşilor (pe care ei o intitulează pompos „Cuvântul lui Dumnezeu”), promovează o ciudată permisivitate pentru minciună, pretinzând că „pentru Dumnezeu, creştinilor le-ar fi îngăduit să mintă”. Colac peste pupăză, ca şi când îngăduinţa n-ar fi o concesie mai mult decât discutabilă, ideologia pucioasă chiar îi îndeamnă făţiş pe creştini la minciună. Vorbind în anul 1991 din partea Virginiei Tudorache ( şi pretinzând că de fapt, duhul ei vorbeşte), liderii pucioşi îi îndemnau deschis pe supuşii lor să „mintă pentru Dumnezeu”, pe motiv că în acest caz, cu totul şi cu totul particular, minciuna este o „taină acoperită”:

“Biruiţi lumea, chiar de va trebui să minţiţi pentru Dumnezeu şi pentru calea Lui cea dreaptă şi cea adevărată. [...]
Nicuşor Zidaru, [...] De ar fi să minţi pentru Dumnezeu, minte, mămică, şi fă voia Lui, de acum, şi învaţă ce este taină acoperită.” (Citat după Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 2 iunie 1991)

Desigur că aici este vorba de „Dumnezeul” pucioşilor, pe care ei îl numesc tot „Hristos”, un „Iisus Hristos” (contra)făcut şi nu născut, care din Fecioara (Virginia) s-a făcut, mai înainte de toţi vecii care urmează veacului XX (mai precis, începând cu anul 1955); şi în pântecele ei a fost purtat (vreme de 25 de ani: 1955-1980†) şi de aici au ieşit izvoare de apă vie şi de Cuvânt Pucios, şi călare, şi pe jos (călare pe calul alb al Apocalipsei):

"O, popor venit la izvor, dacă ţi-e sete, vino şi bea, tată, dar nu numai să bei, ci să şi crezi dacă vrei să vezi minunea Duhului Sfânt. Fii ochi şi urechi la ce-ţi spun Eu, căci cel ce crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui, şi acesta este semnul celor ce cred în Mine, şi ei nu mai umblă în întuneric, ci au lumina vieţii." (Citat după Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 7 iunie 2009)

“Gătesc acum masă de cuvânt între Mine şi tine, poporul Meu. [...] şi este scrisă în Scripturi taina aceasta când cerul se deschide, iar Eu pe cal alb sunt numit Credincios şi Adevărat, judecând întru dreptate şi având nume scris, pe care nimeni nu-l ştie decât numai Eu, şi se cheamă numele Meu Cuvântul lui Dumnezeu, [...] şi nimeni nu ştie decât numai Eu taina cuvântului Meu când el se face pe masa Mea cu tine, poporul Meu.” (Citat după Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 7 iulie 2010)

Or, această doctrină creează o neobişnuită dilemă, deoarece Biblia spune limpede că “diavolul este tatăl minciunii”:

“Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” (Ioan, 8,44)

Tot Biblia vine şi cu exemple concrete: cum se poate ajunge la abuz din interpretarea greşită a evlaviei către Dumnezeu. Iudeii ajunseseră să nesocotească chiar unele dintre cele zece porunci, dintr-o părută evlavie, ca să fie ei cu orice preţ „de folos lui Dumnezeu”:

Căci Moise a zis: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta", şi "cel ce va grăi de rău pe tatăl său, sau pe mama sa, cu moarte să se sfârşească".
Voi însă ziceţi: Dacă un om va spune tatălui sau mamei: Corban! adică: Cu ce te-aş fi putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu,
Nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl său sau pentru mama sa.
Şi astfel desfiinţaţi cuvântul lui Dumnezeu cu datina voastră pe care singuri aţi dat-o. Şi faceţi multe asemănătoare cu acestea. (Marcu 7, 10-13)

Istoria Bisericii Universale consemnează o sumedenie de abuzuri făcute „în numele lui Dumnezeu” şi „pentru Dumnezeu”, unele ajungând chiar la crime. Să ne reamintim doar de anii negri ai Inchiziţiei, când mii de nevinovaţi au fost arşi pe rug pe baza unor vinovăţii închipuite sau pre-fabricate.

Pucioşii acutizează aşadar prin doctrina lor această întrebare: avem voie „să minţim pentru Dumnezeu”?

Şi de aici, nedumeririle subsecvente: „este oare posibil să fie nevoie să minţim pentru Dumnezeu”? „Are nevoie Dumnezeu să minţim pentru El”?

Desigur că vor fi tentante răspunsuri de genul... „Da, dacă în felul acesta se salvează viaţa unui om... poate că merită chiar să minţi! Aşa a făcut, de exemplu, călugăriţa integră din „Mizerabilii” lui Hugo: a minţit (pentru prima dată în viaţa ei) ca să prevină situaţia ingrată ca Fantine să ajungă la mâna nemilosului Javert”.
La un asemenea raţionament, exemplificat cu pasaje alese din literatura universală, replica este simplă: Nu Dumnezeu, ci omul (Fantine) a fost beneficiarul minciunii omului (călugăriţa). Nu s-a minţit pentru Dumnezeu, ci pentru om!

Un lucru este cert: pucioşii au luat în serios acest îndemn. De aceea, nu puţine au fost cazurile când ei au fost prinşi că mint fără să clipească, fiind convinşi că, în acele situaţii fără ieşire în care se aflau, numai minţind puteau salva aparenţele, şi că astfel ei I-au adus prin minciună "servicii" lui Dumnezeu.

Aşadar, să minţim, sau nu, pentru numele lui Dumnezeu?!!

nu este ingaduit sa minti ptr nimic in lume, fie si dzeu, parerea mea, are grija Bunul Dzeu sa salveze o viata fara sa fie nev sa minta cineva.

Cruciatilor li se spunea ca au voie sa ucida pentru Dumnezeu.
Inchizitorii ucideau pentru Dumnezeu.
Multe pacate s-au facut in numele lui Dumnezeu.
Oare Dumnezeu, daca exista, asa ne vrea?
Asa vrea El sa aduca noi membrii in turma Sa? Prin minciuna? Nu cred ...

Asta nu intelegem noi, ca Dumnezeu de bunavoie S-a limitat pe Sine atunci cand a inzestrat persoana cu libertate. Prin libertate se pacatuieste si tot prin libertate, nu prin predestinare, se ajunge la mantuire.

Cel care traieste in Adevar nu mai minte. Acest tip de persoana nu mai cauta sa placa omului, ci lui Dumnezeu, de aceea va ajunge sa spuna numai adevarul, chiar si cu riscul de a fi batjocorit pentru marturisirea lui.

Dumnezeu sa-ti ajute!

despre sectari ARSENIE BOCA
 

E bine să punem la punct acel „spirit sectar”, spirit îngust, spirit habotnic, zelotismul fără socoteală, sau mai bine zis prostia, care încununează fruntea multor suficienţi de sine.
Nu s-a crezut că se găsesc sectari şi altundeva decât unde de obicei îi ştim. Observând oamenii mai cu atenţie, am aflat că spirite sectare se găsesc oriunde, în toate activităţile omeneşti. Se găsesc (cârcotaşi) pe marginea oricărei gândiri omeneşti, nu numai în religie. Se găsesc spirite sectare răzând chiar la temelia ierarhiei. E clar că spiritele sectare, mentalităţile de orice fel, sunt spirite anarhice, sortite la fărâmiţarea lor până la absurd. Sectarismul se explică prin sine, dar nu şi-l poate explica cel ce pătimeşte de el. Adică cel căzut în asemenea îngustimi susţine cu toată tăria că aşa este Adevărul, cum îl înţelege el, şi nu admite o altă părere a Sfinţilor, a Bisericii şi a obştii în general.
Dacă prostul s-ar recunoaşte prost, ar înceta de a mai fi ca atare şi s-ar schimba în înţelept.
Orişice spirit sectar aduce minţii şi sufletului o nelinişte, o tulburare, o barieră care stinghereşte libertatea sufletului, seninătatea superioară, suveranitatea Credinţei în conducerea preaînţeleaptă a Providenţei, atât în directivele mari ale lumii, cât şi-n amănuntele vieţii noastre. Că ori de câte ori nu ţii pas cu Providenţa, ba din neştiinţă, ba din fixarea pe câteva idei omeneşti, totdeauna am putea fi striviţi, fără a avea un merit altul decât acela de a fi victimă a îngustimii noastre. Cine-i îngust la minte, n-are leac nicăieri. Mulţi sunt mai betegi la minte decât de alte boli fizice.
Sunt oameni care reprezintă Providenţa, oameni providenţiali, dar după oarecare vreme se sectarizează, se limitează la îngustimi, la câteva principii fixe, şi vor cădea victimile acestor îngustimi. Şi întâi trebuie să se spargă capul prost, ca să vie cel cu minte.
Să luăm un exemplu şi un model de îngustime a oamenilor providenţaili din anii 1556-1598. În această perioadă de vreme pe tronul Spaniei a urcat regele Filip al II-lea, care din fire era un rege ipocrit şi veşnic posomorât; se spune că n-a râs în viaţa lui niciodată. A zâmbit numai o singură dată, când a auzit de măcelul din noaptea Sfântului Bartolomeu. A moştenit cel mai mare imperiu care exista pe atunci. Spania cu America Centrală, America de Sud, Neapolul, Sicilia şi Sardinia, şi Milanul şi Ţările de Jos; iar după ce a cucerit Portugalia, la anul 1580, se făcu stăpân şi peste imperiul colonial [al acesteia]: Brazilia, posesiunile din Africa şi Indiile. Căsătorindu-se cu Maria Tudor a Angliei, dispunea acum şi de aceasta [de Anglia]. Această întindere imensă [îl] făcea pe Filip să se creadă în sine aşa de tare încât afirma, umflat de mândrie, că în împărăţia sa soarele niciodată nu apune, iar lumea zicea că atunci când se mişcă Spania, se cutremură pământul.
Filip ar fi putut fi un rege mare, dacă ar fi înţeles vremea în care trăia. Chiar de la suirea sa pe tron îşi propusese ca toată viaţa lui să lupte pentru stârpirea protestantismului. Fanatismul său, întreţinut şi de iezuiţi, era aşa de mare încât spunea adesea: „Mai bine n-aş mai fi rege, decât să domnesc peste eretici!”. Într-adevăr, el se purta cu atâta cruzime contra reformaţilor încât aceştia îl numiră „demonul de la miazăzi”.
În luptele sale, ce le-a avut cu flamanzii, a căutat să-i aducă pe aceştia cu de-a sila la catolicism, fiindcă, din îngăduinţa lui Carol Quintul, primiseră calvinismul. Măsurile regelui siliră pe aceşti locuitori să facă o confederaţie, pentru ca să-şi apere cu armele libertatea religioasă şi politică.
Filip, afumat de fumul fanatic catolic, însărcină pe generalul său, Ducele de Alba, să se ducă să supună ţările răsculate. Acesta a fost cel mai crud om al vremii de acum şi purtarea lui fu înspăimântătoare. Dărâmând toate fortăreţele răsculaţilor, 18.000 de oameni au fost arşi de vii, [la] 30.000 li s-au luat averile, rămânând pieritori de foame, [iar] 100.000 fură nevoiţi să părăsească ţara.
http://1.bp.blogspot.com/_xJOvtrCdH-...0/arsenie2.jpgFilip povăţuit de iezuiţi, se hotărî să cureţe Spania de necredincioşi. El dădu un decret prin care ordona ca „toţi cei care nu sunt catolici să se boteze sau să părăsească ţara”. Cei mai bogaţi şi-au vândut averile şi au trecut în alte ţări, iar sărăcimea a rămas pe mâna iezuiţilor şi închinătorilor şi au fost arşi de vii. În urma acestor măsuri, Spania de miazăzi ajunse o paragină. Sfârşitul vieţii lui Filip a fost acelaşi ca al lui Irod, ucigătorul pruncilor: „păduche sub piele”, iar după dânsul Spania a decăzut mereu şi nu s-a mai ridicat niciodată.
Iată un argument destul de bun al suficienţei de sine, al bigotismului fanatic, plin de nenumărate crime şi sânge, manifestat prin ura ucigătoare de oameni, bazat pe mijloace de teroare, ca să se impună un creştinism forţat.
Întrebăm Apusul: oare aşa ne-a învăţat Hristos? Unde este răbdarea care trebuie s-o avem, până la jertfă, pentru fraţii noştri mai slabi? Iată unde a dus pe Filip îngustimea fanatică a suficienţei de sine! De aici reiese că acel care este căzut în aceste extreme ale sectarismului nu-şi dă seama de această orbire şi, ascultând de o vrajă vrăjmaşă, împinge lucrurile, în îngustimea sa, până la absurd, prăbuşindu-se în abisul fărădelegilor şi căzând din creştinism prin călcarea iubirii de oameni.
Oricine care este afumat de o vrajă vrăjmaşă sectară luptă pentru ca să-şi facă prozelitism cât mai mare, ca prin aderenţii ce şi-i câştigă să poată, azi sau mâine, să producă „anarhie”, prin răzbunare şi ferocitate.
Sectarismul este o vrajă vrăjmaşă care luptă împotriva păcii lui Hristos, împotriva dragostei Lui, împotriva unităţii Lui, care a legat pe toţi creştinii de veacuri, până la sfârşitul veacului acestuia.
Spiritul anarhic sectar este izvor al răutăţii, care ia pacea de pe pământ şi pustieşte inima de iubirea lui Hristos. Prin îngustimile lui, credinţa se pustieşte, ateismul se generalizează, drepţii se desăvârşesc şi… „judecata cea de pe urmă” se grăbeşte.
Ateismul este ultima fază a sectarismului. Acesta tinde să cotropescă tot pământul, iar când va reuşi ca toţi supravieţuitorii acestei lumi, cu voie şi fără voie, să afirme negaţia lui Dumnezeu, negaţia nemuririi, negaţia Învierii şi a Împărăţiei lui Dumnezeu, după o vreme foarte scurtă se vor izbi de apariţia cea înfricoşată a lui Iisus Hristos, ca Judecător al lumii şi Împărat al creştinilor. Atunci fiecare îşi va primi plata ostenelilor sale, pentru o veşnicie fără de sfârşit.

Sunt situatii cand poti minti cu un scop bun, cum a facut acest calugar din Pateric:

"7) Doi frati au mers impreuna la un targ, ca sa-si vanda lucrul mainilor lor si
daca au intrat in targ, s-au despartit unul de altul. Iar unul cu mestesugul si
indemnarea diavolului, s-a inselat si a cazut in pacatul curviei. Dupa aceea,
aflandu-l pe el fratele, i-a zis: sa mergem, frate, la locul si chiliile noastre.
Acesta a zis: eu, frate, astazi nu voi merge cu tine. Iar fratele auzind acel cuvant,
s-a minunat si l-a intrebat zicand : pentru ce, frate, zici ca nu vei merge cu mine?
El a oftat si i-a spus, zicand: eu, frate, dupa ce te-ai dus tu si te-ai departat de
mine, am cazut cu o femeie in pacatul curviei si de aceea nu voi merge acum cu
tine la chilia mea. Fratele auzind acestea si vazandu-l foarte mahnit, scarbit si
deznadajduit si vrand ca sa-i scoata sufletul din pieirea deznadajduirii, i-a zis:
frate si eu daca m-am desparut de tine, am cazut in acelasi pacat. Pentru aceea
dar, frate, sa mergem degraba la chiliile noastre si cu osardie sa ne pocaim si
Dumnezeu ne va ierta greseala si pacatul nostru. Si asa, ascultand fratele, a mers
la chilia sa si mergand la batranul, si-au marturisit amandoi impreuna caderea
lor in pacatul curviei. Iar batranul le-a dat canon de pocainta; si amandoi, cu
dragoste primind canonul, se rugau lui Dumnezeu unul pentru altul. Vazand
Dumnezeu silinta si osteneala pe care o facea fratele cel ce nu cazuse in pacat
pentru dragostea si mantuirea fratelui sau, peste putine zile i-a iertat pacatul. Si
l-a instiinat Dumnezeu pe batranul ca pentru multa dragoste a fratelui ce n-a
gresit, s-a iertat pacatul celui ce a gresit. Iata fratilor, a zis batranul, aceasta este
dragostea cea adevarata, ca sa-si puna cineva sufletul sau pentru mantuirea
fratelui sau."

Si Sfantul Ioan Gura de Aur in lucrarea "Despre preotie" dedica un intreg capitol minciunii si viclesugului. Poate spre surprinderea noastra, el arata insa aici ca acestea in mana celui intelept si iubitor de semeni (nu de sine) si folosite cu masura - devin arme in slujba binelui. Desigur, Sfantul Ioan stia ca diavolul este tatal minciunii si stia, de asemenea, ca Mantuitorul ne-a spus ca ce este da sa fie da, iar ce este nu sa ramana nu.

Totusi, el vorbeste despre miciuna nu la modul general, ci face distinctia intre miciuna pentru binele propriu si cea pentru binele altcuiva, in functie de context.

Sunt taine. Un raspuns de incepator ar fi acela ca daca avem cazuri de persoane imbunatatite care au mintit, ele au facut acest lucru pentru ca se invrednicisera sa cunoasca finalitatea lucrului prin Dumnezeu. Adica stiau ca si asa fac un bine. Noi nu ne-am ridicat la masura desavarsirii lor si de aceea nu e bine sa mintim. Pentru noi minciuna e ca fructul din pomul cunostintei binelui si raului, adica duce la pacat, in vreme ce pentru ei, minciuna a devenit ca si moartea - o trecere spre mai multa viata.