Ironia - o forma mai subtila a pacatului
 

Am observat ca multi oameni au tendinta implicita de a fi ironici. Unii exagereaza de-a dreptul, in mod constient sau inconstient. Chiar si pe forum am vazut ortodocsi cu pretentii care scriu (sau scriau) folosind o ironie constanta. Bineinteles ca si eu am cazut de multe ori in plasa unor discutii contradictorii mascate de o ironie asa-zisa legitima.

Avem de-a face cu un pacat, e clar; dar ce ne facem cand aceasta devine o boala, o patima de care cu greu scapam? Asta daca ne cizelam constiinta de sine pana la finetea de a intelege si de a clasifica ironia ca o actiune sau ca o stare rea, deci criticabila.

Parintele Staniloae a zis simplu: Raiul este un loc fara pic de ironie. Daca vrem sa ajungem acolo, sa ne straduim sa ne curatim si de formele mai subtile ale mandriei, indiferent care ar fi acestea.

Ironia e, într-adevăr, un păcat și după cum bine ai spus, Florin-Ionut, ca orice păcat riscă să devină o boală, o patimă și deci, ar trebui să ne curățim și de formele mai subtile ale mândriei.
Oricum, ai lua-o, până la urmă, ironia este o formă disimulată a batjocurii, a zeflemelii ușoare (dacă există așa ceva?!), un mod de-a persifla pe celălalt.

Mă simt în această stare și-ți mulțumesc din suflet că mi-ai adus aminte ce mic pot să fiu...

Nu cred ca este intotdeauna un pacat. Exista si o ironie fara rautate, plina de umor, care il ajuta pe celalalt sa nu se ia prea tare in serios.

Da este pacat.
Dar pe de alta parte, se cuvine sa dfiferentiem intre umor, ironie si batjocura.
Nu cred ca sunt multi care sar calul, batjocorind pe altul ca sa se puna ei in valoare. Batjocura este chiar urata.

Iar ironia este o reactie fireasca de detensionare psihica in situatii absurde, jenante, ilogice sau conflictuale.
Exista cazuri de oameni care seamana conflict la fiecare postare aproape.
Si atunci ai de ales (uneori, nu intotdeauna) intre a te enerva si a face haz.
In plus, stii bine ca cu unii oameni pur si simplu nu se poate discuta, ca nu ridica probleme decat pentru a se pune pe ei in "valoare", nu cer raspunsuri decat pentru a-ti contesta raspunsurile la modul pueril sau batjocoritor, cer ajutor doar pentru a te lovi peste mana etc...

Cred ca ironia este foarte utila pentru a tempera astfel de persoane. Cu o replica logica nu ajungi nicaieri ca tot dau raspunsuri in stilul lor pana scufunda toata discutia in penibil, indiferent cat de interesant este subiectul.

Chiar adineauri citeam pe alt thread.. mi-a lasat un gust amar:
"Dar fii atent aici Scotty!!!!, ca exista un catch!, ca daca NU gasesti nici o referinta, o sa te rog sa iti incepi un tratament psihiatric deoarece MINTI! si calomniezi pe Forum!
Si de asemenea daca NU GASESTI NICI O REFERINTA LA HRISTOS, vreau sa iti ceri iertare, altfel te voi considera o jigodie, ma intelegi, si nu cred ca doresti acest lucru!"

Credeti sincer ca se pot gestiona fara ironie astfel de situatii? (ei bine, Scotsman a raspuns foarte bland, mi-a venit sa-l imbratisez, dar a mai primit un "pumn" virtual si bonus pt blandete).
Cred ca ironia este necesara in discutiile cu cei care esueaza in comunicare fireasca.

pai, numai lorzii prieteni apropiati al LORDULUI Celui mult scuipat de adevaratele jigodii, ar putea reactiona cum a facut Scotsman!

si numai lectia asta si ar trebui sa fie de ajuns.

E firesc, in rai n-au ce cauta batjocoritorii. Ar strica atmosfera. :)

Ironia este semn sigur al iubirii si increderii de sine, semn clar ca suntem departe de Lumina si orbecaim! Vorba unui parinte ,, esti taciune si te crezi bob de grau,,!

daca nu ar fi fost increderea in propria persoana, nu ai mai fi dat acum mesaje pe net si ai fi orbecait inca in evul mediu intunecat ;)

Ironie,nu prostie...
 

Fara indoiala, ironia atesta un ascutit spirit de observatie, o fina sesizare a oricarei trasaturi , o lucida constiinta a ceea ce trebuie sa fie omul cu tot indefinitul lui si o intuitie buna.
Dar chiar daca ironia (mai ales in forma ei de batjocura) ia, in cazuri particulare, forme excesive, golite de umanitate, in general ea nu merge pana la ultima cruzime, ci e oprita la o anumita limita de un sentiment de intelegere, de mila. Simtul de masura si de umanitate se trezeste in scurta vreme si in cel pornit spre ironie, spre batjocura la adresa cuiva. Adeseori ironia trece in umor, daca nu e amestecata de la inceput cu umorul; zambetul ironic are de la inceput sau capata pe parcurs o nota de ingaduinta. S-ar putea spune ca ironia si umorul nu sunt doua atitudini separate, care nu pot coexista in referirea cuiva la una si aceeasi persoana sau in unul si acelasi moment al unei referiri la o persoana, ci ele coexista sau trec una la alta. Romanul rade de slabiciunea altuia sau de greseala lui, dar in acelasi timp sau imediat dupa aceea il si intelege. Adesea, mai ales cand acela nu a comis pacate grave sau nu le comite continuu dintr-o rautate. In cazurile din urma ironia lasa loc chiar condamnarii sau e amestecata cu ele. Dar cand imprejurari reale nu justifica asemenea condamnari, foloseste numai ironia. Dar printre fulgerele privirilor zambitor-sarcastice ale ironiei apar razele privirilor zambitor-intelegatoare ale umorului. Sunt si cazuri cand ironia este despartita de umor, si umorul de ironic. Dar se pare ca de cele mai multe ori ele se prezinta amestecate si reciproc atenuate. Romanul rade de greselile altuia, dar nu-l condamna definitiv, ci il iarta. Nu voieste moartea pacatosului. Are inima moale, se intoarce usor, o vorba buna il imblanzeste; o explicare a situatiei grele, care l-a facut pe altul sa greseasca, il induioseaza.

Si vrei sa ma calauzesti tu?
A fost pur si simplu o parere, nu m-am luat de nimeni omule!