Ispasirea pacatelor
 

Am gasit prea putine informatii despre ispasirea pacatelor.

In general se insista pe pocainta care te indeamna la spovedanie.. dar ce se intampla dupa? Cum ispasesti pacatele daca nu primesti canon de la duhovnic? (sau daca acel canon este simbolic, sa spunem).
Se mai poate vorbi de ispasire de bunavoie in astfel de conditii? Cum se realizeaza?
Mai ales ca pocainta.. nu stiu daca o am (pt. ca eu o diferentiez de parere de rau/ regret. Parerea de rau exista intotdeauna, dar de pocainta nu sunt sigura..)


Exista un thread care ridica o idee similara: Dumnezeu iarta, dar nepedepsit nimic nu lasa, dar nu este dezvoltata problema ispasirii, ci doar contestata.
(am mentionat totusi threadul pt ca postarile userului Ajjore merita citite).

Imi dau cu parerea:

Cred ca exista unele pacate la care poti face mai mult decat sa te spovedesti. De exeplu daca te-ai certat cu cineva si i-ai adresat cuvinte urate poti sa te duci sa iti ceri scuze. Daca ai furat de la cineva ceva poti sa te duci sa-i spui si sa-i dai obiectul inapoi sau sa-l despagubesti (chiar cu mai mult daca poti, ca in cazul lui Zaheu). Daca ai mintit pe cineva ii spui ca l-ai mintit. Toate astea dupa parerea mea sunt greu de facut si pot avea uneori consecinte neplacute (sa se supere mai rau sau sa te ia la bataie). Totusi, daca te-ai desfranat, de exemplu, nu stiu ce altceva poti sa faci in afara de spovedanie.

Nu cred ca trebuie sa ne intereseze prin ce pedeapsa vom ispasi noi anumite pacate facute aici.Mai intai ,datoria noastra este sa ne spovedim,asa cum putem.Apoi ,important sa avem bunavointa sa nu mai repetam pacatul.

Dumnezeu pedepseste in principal pentru a nu mai repeta pacatul,a te infricosa astfel incat sa nu-l mai faci.Multi parinti spun ca Dumnezeu pedepseste aici pe pamant pe cei pe care ii iubeste.

Pe cei care ii vede ca nu se vor indrepta,ii lasa in voia lor,insa vai si amar de aceia,ca se vor pedepsi dincolo.

Nu trebuie sa ne fie frica de urmarile pacatelor ,ca vom fi pedepsiti,ci sa ne gandim doar sa nu mai facem pacatul.

Daca apoi adaugam smerenia si ascultarea ca virtuti,pedepsele vor fi mai mici si suportate fara teama.

Apoi in tot ce ni se intampla sa spunem : Asta e voia Ta Doamne...

@ Daniel
Nu mi-am pus problema ca ma tem.
Dar sunt sub influenta a ceea ce scrie parintele Arsenie Boca despre urmarile pacatelor in familie (mai ales urmarile asupra copiilor). Nu vreau ca ai mei sa sufere din cauza pacatelor mele.

(din observatiile mele.. ce spune par. Arsenie Boca despre faptele parintilor si urmarile lor asupra copiilor, tind sa cred ca se adevereste.. )

Tin minte ca ascultam o conferinta a Pr. Stefan Negreanu si de cate ori spunea de spovedanie, adauga si "ispasire" (accentuind acest ultim cuvant) pentru a arata ca sunt nedespartite.
Dumnealui se referea la "ispasire" avand in vedere pocainta adanca si canonul.



Stiu ca toate trebuie sa le primim fara sa cartim..

Doar ca ma intrebam (deoarece rar se da azi epitimie).. cum ramane cu partea cu ispasirea?

Trebuie sa intelegem ca orice pedeapsa a lui Dumnezeu este spre binele nostru.Totul se face cu sens pedagogic,nu ca o razbunare...

Eu stiam ca urmarea pacatelor e o consecinta naturala lasata de la Dumnezeu, nu o ispasire inteleasa ca pedeapsa. Pacatele diverse atrag intr-un mod cu totul firesc diverse boli, slabiciuni, afecteaza inteligenta, memoria, constitutia fizica (chiar si figura, fata), scurteaza viata si urmarile se transmit prin gene copiilor.

Epitimia este considerata ca un leac impotriva bolilor sufletesti, nu e o pedeapsa pentru pacatele comise.

Tot citesc acest lucru, dar eu nu pot face diferenta.

Pentru ca am si eu copii, iar pedeapsa este "leacul" pt indreptarea lor.
Mai mult, chiar faptul ca am observat cu uimire ca si eu aplic acest lucru in educatia lor, m-a facut sa deschid firul. De ex. daca fiul meu greseste (incalca o regula clara), apoi cere iertare, eu il iert, dar ii explic ca pedeapsa ramane (desi o reduc) si ma astept ca el sa o accepte. (da, stiu, sunt o mama ciudata).
Pentru ca nu urmaresc doar schimarea comportamentului, ci intelegerea faptului ca greselile au urmari neplacute (chiar daca spune "imi pare rau"). Vreau sa ramana o lectie pt viata, nu sa creada ca scapa usor spunand din varful buzelor iarta-ma.

Tot asa si cu spovedania. Tot fugim la duhovnic.. dar ne schimbam?
Poate acele pacate nu le mai repetam, dar sigur apar altele, uneori mai rele.
Eu sunt convinsa ca schimbarea apare doar prin suferinta.

In cazul ideal, suferinta este cea a pocaintei (care este suferinta, nu impresie ca ne pare rau).. dar daca nu se intampla, Dumnezeu, in mila sa ne trimite incercari.
Eu inteleg ca un canon te ajuta sa inaintezi in pocainta.
Dar acestea sunt concluzii la care am ajuns eu, poate gresesc.

Cuvantul ispasire este strans legat de ideea de rascumparare a pacatelor. Or noi afirmam o singura rascumparare a pacatelor noastre, prin jertfa Mantuitorului Hristos. El este Cel care S-a adus jertfa de ispasire pentru noi.

Nu exista ispasire personala a pacatelor prin suferinta. Nu ma mantuiesc pentru ca sufar, pentru ca traiesc consecintele tragice ale pacatelor mele sau ale parintilor, ci numai prin partasie cu Hristos, traind ca subiect al rascumpararii Sale.

Suferinta este o incercare de la Dumnezeu ce tine de pedagogia divina, fie o urmare a vietii traite in pacat, dar, in niciun caz, asumarea ei nu inseamna ispasire sau rascumparare din pacat.

Si atunci care este sensul "ispasirii" pacatelor?
(ca l-am gasit chiar la par. Arsenie Boca, nu in impresiile userilor)

Am mai intalnit ideea de ispasire prin suferinta si la alti crestini ortodocsi. Eu cred ca ei confunda adeseori suferinta cu sacrificiul care trebuie facut pentru inaltarea din mlastina pacatului spre mantuire si chiar mai presus de mantuire, spre asemanarea cu Hristos care S-a jertfit pentru noi.

Si mai cred ca sursa acestei idei este intelegerea gresita a Jertfei de pe Cruce. Pentru ca nu durerea fizica rabdata de Hristos ne-a adus noua mantuirea, ci asumarea pacatelor prin constientizarea lor directa, prin trairea ororilor comise de intreaga omenire - si toate astea facute dintr-o iubire dumnezeiasca si respectand deopotriva libertatea oamenilor pacatosi, dar si a ingerilor decazuti. Suferinta fizica rabdata pe Cruce si pe drumul Calvarului a fost o consecinta directa a pacatelor noastre ale tuturor, care a cauzat moartea Celui fara de pacat si fara de care nu ar fi fost o Inviere si o eliberare a dreptilor ce asteptau in Iad sa fie eliberati.

Deci ispasirea pacatelor umanitatii nu a fost prin durere fizica, ci prin asumarea sacrificiului de bunavoie, din dragoste, si prin luarea pacatelor asupra Sa.