Sentinta
 

Nu voi putea niciodata sa ma supar pe frunze

Pentru ca sunt frunze

Sau pe valuri, pentru ca sunt valuri


Nici pe pasari nu ma pot supara.



Insa ele s-au putut supara (nu stiu de ce ), deodata,

Iremediabil pe mine.



Si iata-ma judecat la tribunalul frunzelor, valurilor si pasarilor,

Pentru ca…..sunt om.

Un om ignorant, plictisit si nepasator.

Pentru nestiinta, pentru nemiscare, pentru nefiinta.



Sunt pus in boxa de alge a acuzatilor.

Stau cu capul plecat si descoperit

Si primesc sentinta scrisa pe o frunza

In limbaj de corali si fructe de mare.




Sunt condamnat pentru a nu fi stiut sa fiu om.

Pentru asta mi se revendica umanitatea

Si sunt condamnat la o asteptare incordata ...

Pana cand voi deveni frunza, val, pasare...



- danielaV -

"A cincea elegie" e mult mai frumoasă.

Multumesc si felicitari pentru cultura generala!!

N-am stiut ca este o adaptare a poeziei lui Nichita Stanescu.

Versurile le-am gasit pe un forum, postate de "daniela V".

Le-am citit de mai multe ori,
pentru ca mi-au atins o coarda sensibila sufletului.

Romulus Vulpescu - În fiecare zi

În fiecare zi, ne batem joc
De pasari, de iubire si de mare,
Si nu bagam de seama ca, în loc,
Ramîne un desert de disperare.

Ne amageste lenea unui vis
Pe care-l anulam cu-o sovaire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire;

Ne rasucim pe-un asternut posac,
Însingurati în doi, din lasitate,
Mintindu-ne cu guri care prefac
În zgura sarutarile uzate;

Ne pomenim prea goi într-un tîrziu,
Pe-o nepermis de joasa treapta trista:
Prea sceptici si prea singuri, prea-n pustiu,
Ca sa mai stim ca dragostea exista.

În fiecare zi, ne batem joc
De pasari, de iubire si de mare,
Si nu bagam de seama ca, în loc,
Ramîne un desert de disperare.

Inchipuire
 

"adun imprastiatele fragmente
aripi smulse ingerilor cu zambet impietrit
oricarei sperante dintre limbile clopotului
jelind
rutina zilei care sunt
strecurata esenta nestiuta paharului
amar fior vitraliilor capricioasei sticle
colorate cioburi spalacite
raze tesutelor cuvinte necuvinte
atingeri iubirii dintre piatra si celestul
cioplitor

prin parcul aleilor pavate cu regrete
nu se zaresc decat urme
imperfecte
tente directiilor dintre gurile noastre
ingemanate arteziene
dansandu-si umezeala
prefiguratelor lacrimi obrazului inert
ce ne transforma in pasari
inchipurii ca ingerii nu mor............."

C.N.

Ion Caraion - Numai oamenii

Zapada a învatat sa fie zapada
buruienile sa fie buruieni
vîntul sa fie vînt.

Numai oamenii n-au învatat sa fie oameni.

Emil Brumaru - Balada crinilor care si-au scris frumos

Traia într-un oras din miazazi
Un crin înzapezit în datorii

Care primea, scrise pe plus cu lapte,
Scrisori de la alt crin, din miazanoapte;

Oh, pentru cruda lor corespondenta
Aveau cea mai naiva diligenta!

Ei îsi taiau cu zimtii de la timbre
Miresmele-ntre dânsii sa le schimbe,

Postasi înflacarati puneau stampile,
Cântând din corn, pe sacii cu pistile,

Plicuri adânci pudra, sculat din zori
Însusi directorul calestilor!!

Dar crinul ce traia în miazazi,
Fiind înzapezit în datorii,

Îi raspundea din ce în ce mai rar
Celuilalt crin ce bea pe-ascuns marar.

Apoi tacu de tot. O roua grea
Strivi parfumul amândurora.

Si astfel cei doi crini nu si-au mai scris,
Postasii au murit, posta s-a-nchis,

Doar uneori mai trece monoton
Prin bulion un vechi postalion...

Ar fi frumos ca in acest thread sa continuam sa punem poezii ce ne sensibilizeaza "sufletul"

Lui Raziel pentru stropul de frumos
 

Raziel, mi-a placut NUMAI OAMENII...

ninsorile colinda inchipuite firi
cernute adevaruri zapezilor ce mor
de sus mereu se nasc alte trairi
iar tie raza pura de Domnul iti e dor.....

Doamne-Fereşte

de Mircea Dinescu


Istoria parcă ne duce-n burtă
şi parcă a uitat să ne mai nască,
preafericiţii cu privirea scurtă
sorb borşul dogmei ce le plouă-n bască,
făcând spre lucruri zilnic reverenţe
căci cine ştie ce episcop doarme
în polonic, în coşul pentru zdrenţe,
în ţevile acestor triste arme
unde Nebunul işi cloceşte crima
şi ne omoară fiindcă ne iubeşte,
când ne e foame desenează peşte,
când vine frigul arestează clima,
opriţi Istoria-cobor la prima
opriţi la staţia Doamne-Fereşte

Poezie aparuta in volumul Moartea citeşte ziarul (1989)

Multumesc mult , Horatiu, ca mi-ai amintit acest poem !!!!!! In '89 circula clandestin printre studentii de la Litere. Noi chiar ne rugam atunci pentru Mircea Dinescu.