A. Delimitarea între scăderile morale și păcatele împotriva credinței
 În  istorisirile de demult citim: Un sihastru a văzut pe un oarecare frate  al său că greșea și a început să se tînguiască: „Vai mie! Cum fratele  meu greșește acum, poate și eu voi gre*și mîine!” După aceasta,  întorcîndu-se către ucenicul său, a adăugat: „În orice greu păcat ar  cădea în prezența ta vre*un frate, tu să nu îl osîndești! Ci chiar  trebuie să fii încredințat că tu păcătuiești mai mult decît el, chiar  dacă aces*ta ar fi un om din lume. Ca o excepție de la această pravilă  trebuie să fie situația în care auzi pe cineva că aduce hulă lui  Dumnezeu ori că vorbește ceva eretic.”
 
Această  povestire de la Sfinții Părinți ilustrează în chip minunat răspunsul  ortodox despre cum trebuie să fie relaționarea noastră către cele două  posibi*le chipuri de oameni păcătoși: 1) cei ce păcătuiesc în  comportarea lor morală și 2) cei ce păcătuiesc împotriva credinței.
 Către primii  trebuie să avem îngădu*ință și să nu-i osîndim, deoarece și su*fletele  noastre sînt păcătoase, iar prin osîndire devin și mai păcătoase. Însăși  Biserica cu mărinimie rabdă și lecuiește asemenea păcătoși, așteptînd  pocăința și îndreptarea acestora. La astfel de păcătoși se referă  dumnezeieștile cuvinte că trebuie întotdeauna să-i iertăm dacă se  căiesc, și nu doar de șapte ori pe zi, 
ci pînă la de șaptezeci de ori cîte șapte (Mt. 18, 21-22; vezi Lc. 17, 4).
 Către ceilalți însă ni s-a poruncit să nu fim îngăduitori, ci 
cu multă luare-aminte, critici și fără de împăcare. Sfîn*tul  Apostol Pavel, care ne învață de fi*ecare dată să nu defăimăm pe  semenii noștri pentru slăbiciunile lor morale, nici să-i disprețuim, ci  cu dragoste să-i lecuim (vezi I Cor. 13, 1-7), devine dintr-o dată  foarte aspru cînd se pune pro*blema celor ce greșesc împotriva curăției  credinței. Îngrijorat părintește pentru cei neputincioși (vezi I Tesal.  2, 7-8) și recomandînd purtări mîngîietoare că*tre frați (vezi Rom. 12,  10), el devine foarte vehement împotriva ereticilor: 
Păziți-vă de cîini! Păziți-vă de lucrătorii cei răi! (Filip. 3, 2). Luați 
aminte să nu vă fure mințile cineva cu filosofia și cu deșarta înșelăciune din predania omenească, după înțelesurile cele slabe ale lumii, și nu după Hristos! (Col. 2, 8). De ce el este atît de tăios față de învățătorii cei mincinoși? Pentru că, fără discuție, 
învățăturile ce*le mincinoase sînt otravă pentru suflet, iar  purtarea fără discernămînt către ei și împlinirea unor asemenea  învățături duc la pieirea veșnică. Neputin*țele morale pot uneori să  slujească pen*tru smerirea omului și conducerea lui către mîntuire întru  Domnul prin po*căința cuvenită. Însă erezia este de-a dreptul pierzare.
Nicăieri în  Sfînta Scriptură nu întîl*nim indicații că am putea să iertăm pă*catele  împotriva credinței poruncite de Dumnezeu, în timp ce în nenumărate  rînduri ni se spune că sîntem datori să iertăm celor ce greșesc  împotriva noas*tră din pricina neputinței omenești. Cei ce păcătuiesc  împotriva credinței or*todoxe păcătuiesc direct împotriva lui Dumnezeu,  și nu împotriva oamenilor. Ei hulesc Adevărul revelat, și nu păre*rile  oamenilor obișnuiți. De aceea s-a spus: 
De omul eretic, după întîia și a doua mustrare, depărtează-te! (Tit  3, 10). Chiar Sfînta Biserică, această grijulie Maică pentru fiii Ei  care greșesc, este foarte as*pră față de eretici. După chemarea  repe*tată spre venirea în fire și pocăință, prin refuzul din partea lor  de a se pocăi, ea îi îndepărtează de comuniunea sa ca neînțelepți și  îndîrjiți, stricători ai adevă*rurilor dumnezeiești. 
Cei ce păcătuiesc  din punct de vedere moral continuă să fie mădulare ale ei, chiar grav  bolnave fiind. Însă cei eretici nu pot să rămînă mădularele ei, chiar  dacă mai înainte au fost (vezi I In 2, 19). Ei nu mai apar*țin  organismului binecuvîntat, pentru că s-au îndepărtat de Adevăr, adică de  Dumnezeu, Care este însuși Adevărul (vezi Evr. 10, 10; In 14, 6), și  s-au unit cu minciuna, adică cu diavolul, numit 
min*cinos și tatăl minciunii (In  8, 44). Cum nu poate fi nici o părtășie între lumină și în*tuneric, tot  astfel nu poate să existe nici o părtășie bisericească de rugăciune și  de Taine între creștinul ortodox și ere*tic. Căci primul, deși păcătos,  din toa*tă inima a îmbrățișat dogmele revela*te, s-a smerit înaintea  acestora, trăiește și se mîntuiește prin acestea, în timp ce ultimul  este un mîndru închinător la rătăcirile sale prin care și piere.
Sursa:
Unica osîndire îngăduită