Oamenii strazii. Cum ii putem ajuta?
 

Fiecare noapte e tot mai friguroasă. În Bucureşti întâlneşti, destul de frecvent, persoane care-şi caută un colţişor, în vreo scară de bloc sau în afara ei, unde să poată aţipi. Unii sunt de multă vreme în stradă, iar stresul teribil provocat de situaţia asta şi-a pus amprenta puternic şi asupra stării lor psihice. Cei mai mulţi au ajuns în starea asta probabil din cauza vreunui mare necaz în familie sau a indiferenţei şi răutăţii celor care ar fi trebuit să-i iubească.

Ce se poate face pentru ei? Cum pot fi ajutaţi? Cunoaşteţi asociaţii, fundaţii care să ofere adăpost în condiţii omeneşti?

Primăria oferă nişte adăposturi, însă nu prezintă siguranţă, se pare, mai ales dacă e vorba de femei.

Eu, cu oamenii străzii, popular numiţi "boschetari" nu prea am avut succes. De exemplu, era unul care îşi făcuse perimetru de cerşit nu departe de casa mea. I-am oferit o afacere: să măture curtea mea. Contra a 8 lei, trebuia să măture de frunze un perimetru de 300 mp, treabă de maxim jumătate de oră. Jobul era periodic: altă sâmbătă, altă măturare, alţi 8 lei. Nu a vrut, pretextând motive de sănătate. Dar, ca să cerşească ore întregi în frig şi să-şi ia o sticlă de vodcă după aia, a găsit resurse de sănătate.

Si eu vad mai mereu un barbat imbracat foarte gros cu multe sacose langa el stand pe o banca in zona Televiziune-Herastrau,mi-e mila de el,de un an sta pe bancile de langa strada,ma gandesc ca vine frigul saptamana asta......oamenii isi plimba cainii pe langa el si el saracu' sta,parca asteapta ceva,nu cerseste.

Doamne ajuta!
 

Am ajuns la concluzia ca nu se poate face nimic pentru ei.
In primul rand ca primariile au alte interese nu de-a ajuta pe cei in nevoi si din pacate am intalnit cazuri in care oameni de suflet au incercat sa se implice in a ajuta pe acesti " oameni ai strazii " dar din pacate au esuat fiindca acesti oameni sunt deja obisnuiti cu acest mod de viata, se complac in el si nu se pot adapta la o schimbare, fie ea si in bine.
S-au obisnuit cu cersitul, cu frigul, cu arsita noptilor de vara, se multumesc cu putinul pe care-l au, parca nu-si doresc schimbarea!
Acum un an am ajuns la parintele Arsenie Papacioc pentru ai cere un sfat in legatura cu o persoana fara adapost, fara serviciu, fara nimic si imi aduc aminte cum maicuta care avea grija de parintele mi-a spus cu glas domol ca acesti tineri sunt irecuperabili, ca nu se pot adapta la o viata normala dupa toate traumele prin care au trecut pana la o varsta anume. Zicea ca aparent ei isi doresc schimbarea dar cand vrei sa-ti pui planul in aplicare nu mai raspund cerintelor si sfaturilor care se impun pentru integrarea lor in societate. Mi-am dat seama destul de repede ca a avut dreptate si n-am sa uit niciodata aceasta discutie cu maicuta.

In ceea ce ii priveste pe oamenii strazii, societatea de azi nu este interesata( si nici nu va fi ) in nici un fel de acestia, neoferindu-le nimic ( nu cred ca acestia ar accepta, din motive doar de ei stiute ) pentru a iesi din starea in care se afla ( personal nu cred ca ar putea, chiar daca s-ar stradui sa ii schimbe, si nici nu cred ca vor ). Am inteles ca ar fi asa numitele adaposturi de noapte si cantine sociale ( sau ale saracilor ) dar nu cred efectiv ca si acestea (daca sunt) le-ar ajuta cu ceva, din moment ce acesti oameni ai strazii au "stilul lor" de viata : cotrobaitul prin tomberoane, adunat pet-uri, fiare vechi, paine, sticle, etc...... Plus de aceasta sunt si o gramada da caini comunitari ce ii insotesc pe acesti " boschetari ".
Pe de alta parte nu are nimic in comun saracia cu " a locui " pe strada. " Boschetarii " sunt o categorie aparte, cred ca au si o organizare a lor, locuri pe unde isi fac veacul...

„Boschetari” e un termen folosit parcă pentru a-i exclude, pentru a-i lovi încă o dată pe cei care au ajuns să doarmă pe unde apucă din cauza inadaptabilităţii lor (la fel şi cuvântul „aurolac”).

Oamenii ăştia nu s-au născut pe stradă. Ei au dus cândva o viaţă normală, ca oricare dintre noi. Unii au dezechilibre psihice. Fie le-au avut dinainte şi asta a făcut să fie excluşi de familie şi de prieteni, fie le-au dobândit în stradă, pentru că nu e uşor să-ţi păstrezi mintea întreagă în asemenea condiţii de viaţă.

E adevărat că nu le poţi schimba stilul de viaţă cu care s-au obişnuit. Însă nevoia lor cea mai acută, dincolo de cele materiale, e să primească o mângâiere, să ne fie milă de ei, să nu-i aruncăm, de exemplu, din scările blocurilor pe unde se mai aciuează. Adăposturile puse la dispoziţie de primărie sunt murdare şi nu oferă siguranţă. Oamenii care sunt plătiţi acolo să aibă grijă de amărâţii ăştia nu sunt, cel puţin unii, prea miloşi.

E dureros să vezi cât de puţină milă le oferim noi, care ne considerăm un popor creştin. De ce nu ne putem organiza mai mulţi (pentru că singur nu poţi face mare lucru) şi, cu ajutorul Bisericii, să-i adunăm de pe străzi şi să-i ducem, fie şi doar pentru a dormi sau a mânca, într-un loc unde să fie bine primiţi?

Locul sărmanilor, al celor care nu se pot ajuta singuri, al celor care nu prea au simţul realităţii, al neadaptaţilor, nu e în stradă.
Sunt printre ei persoane care nu sunt încă pierdute, care pot fi încă ajutate, pentru că sunt la începutul rătăcirii.
Ce se întâmplă cu asistenţa socială de la noi? Sunt deja vreo 20 de ani de când există specializarea asta la facultatea de teologie. Cu ce se ocupă asistenţii sociali pregătiţi acolo?

Ceea ce au nevoie cel mai mult e o vorba buna. Adica sa vorbim cu ei, sa nu-i tratam cu superioritate. Apoi vin necesitatile materiale, in caz ca nu en permitem putem sa-i indrumam la un adapost sau o cantina a saracilor.

E adevarat ca unii sunt si lenesi, asa s-au obisnuit. Dar suma pare putin cam mica, chiar si pentru un om al strazii. Cred ca nu renteaza, probabil din cersit aduna mai mult intr-o jumatate de ora, afacerea lui e mai buna.

Pînă la recuperarea lor totală, trebuie să treacă prin foame şi lipsuri. Cei cîţiva lei donaţi pentru moment pot ajuta să treacă ziua mai uşor şi să ducă acasă copiilor ceva de papa.

Faceţi un calcul: 8 lei pentru jumătate de oră de muncă înseamnă 16 lei pe oră.

Acum înmulţiţi 16 cu numărul orelor de muncă dintr-o săptămână, respectiv 40: veţi fi surprins să descoperiţi că rezultatul este 640 lei, neimpozitabili.

Încă o dată: 640 lei pe săptămână, în condiţiile în care există români care muncesc pentru aceşti bani o lună încheiată.

Vi se mai pare puţin ?

Trecând peste acest aspect, sunt de părere că cea mai bună metodă pentru a-i ajuta este să căutăm şi să luăm legătura cu organizaţii specializate despre care ştim că se ocupă cu asemenea cazuri şi să donăm bani sau alimente sau îmbrăcăminte.