Sentimentul culpabilitatii
 

Meditând la caracterul antinomic al învăţăturii creştine, părintele Nicolae Steinhardt remarca, între altele, faptul că "Pe aceasta (nevinovăţia - n.n.) nu ne-o poate reda decât Hristos, pe calea Lui paradoxală ca întotdeauna: dându-ne sentimentul culpabilităţii" (Jurnalul fericirii).
Sfatul Psalmistului de a avea păcatul pururea înaintea noastră (Psalmul 50), cugetările patristice potrivit cărora lacrimile pocăinţei constituie un al II-lea botez, precum şi experienţele noastre de viaţă ne îndreptăţesc să credem că, într-adevăr, conştiinţa morală a fost pusă în noi ca un judecător aspru, "nemitarnic", care să ne înlesnească autoanalizarea propriilor fapte mai înainte de Judecata de apoi, când orice regret va fi tardiv şi zadarnic. Sentimentul culpabilităţii este un antidot al păcatelor, un mijloc de dobândire a adevăratei pocăinţe.
Totuşi, aşa cum avertiza Evagrie Ponticul în scrierile sale, nu trebuie să transformăm în patimă antidotul patimii (diversele nevoinţe ascetice). Astfel, ne putem pune întrebarea: ce facem, atunci când sentimentul vinovăţiei începe să devină o piedică în înaintarea noastră duhovnicească? Ce atitudine ar trebui să avem, atunci când conştientizăm faptul că regretul pentru un păcat este excesiv de stăruitor, putându-se transforma într-o maladie spirituală? Ştim că exagerăm, dar totuşi, atunci când încercăm să continuăm o anumită activitate, ne revine în minte faptul că, de fapt, noi suntem autorii acelui păcat pe care-l detestam la alţii etc, etc? :)
Cum să gestionăm această stare (firească şi constructivă până la un punct), atunci când începe să afecteze pacea noastră sufletească?
Ştiu, mi se va spune că trebuie să evităm orice păcat, pentru a nu ajunge în astfel de situaţii. Aşa este! Totuşi, Părinţii Bisericii ne îndeamnă ca înainte de păcat să ne temem de dreptatea divină, iar după păcat (dacă n-am rezistat ispitei) să nădăjduim în mila şi dragostea Tatălui ceresc... :) De asemenea, un răspuns simplu (şi corect din punct de vedere teologic) ar fi: prin Spovedanie, se obţine iertarea tuturor păcatelor şi, implicit, eliberarea conştiinţei. Da, dar ce facem cu cei care nu şi-au găsit încă un duhovnic şi se ruşinează să-şi descarce sufletul în prezenţa celorlalţi, nefiind familiarizaţi cu relaţia părinte-fiu duhovnicesc? De asemenea, ce facem cu cei care cred din toată fiinţa lor în Dumnezeu, dar, din cauza ignoranţei, refuză să se integreze în viaţa liturgică a Bisericii şi nu conştientizează valoarea Sfintelor Taine? De asemenea, cum îi ajutăm (aceste cazuri îmi par cele mai grave) pe acei creştini care, după ce au comis un păcat grav pe care-l regretă profund, se spovedesc, ştiu că Dumnezeu i-a iertat, dar n-au puterea de a se ierta pe ei înşişi, de a se împăca deplin cu propria conştiinţă?
Care este opinia dvs în această privinţă? Cum se poate evita atât indiferentismul moral, cât şi întristarea excesivă pentru păcate?
Sfântul Ioan Gură de Aur remarca faptul că deznădejdea nu-l lasă pe creştin să se ridice, iar nepăsarea îl face să cadă. În acelaşi sens, mult mai aproape de noi în timp, Sfântul Siluan Athonitul menţiona cele două idei ispititoare, pe care adversarul spiritual ni le insuflă pentru a ne îndepărta de Dumnezeu: "eşti un sfânt" şi, în extrema cealaltă, "nu te vei mântui".
Cum dobândim dreapta socoteală? Cum dobândim căinţa şi cum o depăşim atunci când apare ispita exagerării?

Doamne ajută!

Cred ca umilinta si nejudecarea aproapelui constituie o componenta indispensabila urcusului duhovnicesc. Conteaza foarte mult sa nu fim atat de "critici" cu ceilalti si sa nu le vedem chiar pe toate. In cazul in care acoperim pacatul si limitele apropaelui nostru, diavolul isi va pierde puterea de a ne stimula o sensibilitate exagerata.

Desigur, numai harul Duhului Sfant ne ajuta sa dobandim "dreapta socoteala", incluzand pocainta, schimbarea autentica si deznadejdea.

Laura, ai pus multe întrebări, la care să răspundem mai întâi? :-)

Referitor la "căinţa excesivă" - nu cred că există aşa ceva, sau poate formularea nu este cea mai fericită. Sunt păcate mai mici şi unele mai mari. Uneori păcatul/ fărădelegea pe care l-am făcut (am făcut-o) ne apasă chiar după ce ne-am spovedit şi am fost iertaţi. Asta nu înseamnă că nu credem în taina spovedaniei, dar e firesc să regretăm din suflet, o perioadă mai lungă, un păcat, o neascultare mai grav(ă), mai ales că suntem nevoiţi să-i suportăm şi consecinţele.
Important este să fim sub ascultarea duhovnicului şi să ne deschidem sufletul înaintea lui. Şi să avem răbdare.
Este adevărat că uneori trebuie să învăţăm să ne iertăm şi noi înşine, pentru a putea merge mai departe.

Referitor la dreapta socoteală, eu cred că se dobândeşte şi prin experienţă, în măsura în care ne străduim să ducem o viaţă creştină. Cu ajutorul lui Dumnezeu, fireşte.

Ca o concluzie, din experienţa personală, ascultarea duhovnicului este cheia/ răspunsul la cele mai multe din întrebările lansate în acest topic.

Deznădejdea?

"Dreapta socoteala" o detine doar Dumnezeu. Noi oamenii ne imbatam cu "apa neiceouta" atunci cand vorbim cum ca am detine socoteala cea dreapta. Nu putem "socoti drept" cu o minte corupta si o inima beteaga, dar, in schimb, putem nadajdui ca va veni o zi macar, in care Dumnezeu va socoti drept prin si pentru noi.
Atat timp cat oftam ori de cate ori constiientizam ca am gresit, nu'i rau, asta inseamna ca suntem treji, si nu riscam sa persistam in greseala , ori macar avem "un punct zero" de unde putem incepe a ne corecta.
Daca nu reusim sa ne iertam noi insine, inseamna ca, ori anticipam recidiva, ori suntem tematori de noua postura de "iertat", care implica si lupta crancena pentru pastrarea acesteia.
"Pacatele ti-au fost iertate, du-te dara, si nu mai pacatui"
Usor de obtinut dar foarte greu de pastrat...din pacate.

Nu pretind că aş deţine dreapta socoteală, dar aceasta este o virtute, ca şi bunătatea, iubirea, îndelunga răbdare etc. Desigur, nu suntem noi desăvârşiţi în virtuţi, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să ne străduim să le dobândim într-o măsură cât mai mare.
Eu aşa am înţeles lucrurile.

Referitor la iertarea de sine, aveţi dreptate în ceea ce spuneţi...

Sfintul Francisc de Sales ne-a lasat multe scrieri in acest sens, iar in Romania a aparut cartea "Arta de a ne folosi greselile" care se refera exact la acest lucru. Iata ce-i spunea sfintul Francisc unei surori despre tulburarea provocata de caderea in aceleasi pacate :" Scuza-ma, pacatele veniale nu trebuie sa ne tulbure, nici sa ne nelinisteasca, ci trebuie sa avem neplacere fata de ele. Dar, spunea el, nelinistea este cauzata de amorul propriu, care se supara de greutatea pe care o intimpina in practicarea virtutilor si din cauza ca trebuie sa reincepem mereu; neplacerea, dimpotriva, e un efect al harului ceresc, care ne inspira aversiune fata de ceea ce este neplacut dumnezeiescului plac al Creatorului nostru."

Ce avem de facut? Sa nu descurajam. Daca gresim Domnul nostru va fi fericit sa ne acorde iertarea Lui atunci cind i-o cerem.

Da, foarte interesantă idee. Nu m-am gândit că este posibil ca sensibilitatea noastră exagerată să fie stimulată tocmai prin obişnuinţa de a-i judeca pe ceilalţi.

Doamne ajută!

Sigur că da, ne ajută harul divin... dacă şi noi conlucrăm în mod liber cu el.

Doamne ajută!