A filosofa sau a crede?
 

Multi dintr-e noi credem pur si simplu,fara sa ne putem atatea intrebari,fara sa ne framantam daca totusi exista ceva mai presus de noi care ne hotaraste,sau infuenteaza destinele.E doar doar religia cea care ne starneste credinta,care ne-o insufla.Credem in om sau credem in mesajul omului,divinizam oameni sau coboram divinul spre noi.Tind sa ajung la concluzia ca nu exista certitudini ci doar constatari,si acestea pot fi de multe ori eronate.De multe ori credem si dupa aceea suntem dezamagiti,si nu sunt putine cazurile in care ajungem in asemenea stari inca doar o credinta in ceva suprunatural sau aderarea la un cult religios ne satisface,ne da o oarecare stabilitate emotionala.E atat de fascinant universul acesta religios,acest taram al sacrului,dar totusi originile lui sunt inca incerte.Ce alegeti credinta in ceva gata dogmatizat si batut in cuie,spre exemplu o religie institutionalizata, ce va ofera siguranta sau cautarea patimiasa in adancurile sacrului unde poate nu gasesti ceace te asteptai dar macar o afli singur.Deci crezi sau cercetezi?

Credinta este rodul unor rationamente mai elaborate, mai simple sau chiar simpliste.

Calea catre credinta trece intotdeauna printr-o forma sau alta de rationament.

(in special, silogisme)

Intelegerea naturii "obiectului credintei" depinde si ea tot de procese de rationare: mai complexe, mai simple sau simpliste.


De exemplu, un rationament simplu despre natura Lui Dumnezeu:

Dumnezeu este o Persoana.
fara a investiga insa in intimitate natura "Persoanei".

Este o atribuire substitutiva denumita generic substituirea unei denominatii necunoscute absolut cu o denominatie necunoscuta relativ.

Este ceea ce se numeste o dogma limitativa.

Un rationament mai complex despre natura Lui Dumnezeu:

Dumnezeu nu poate fi inteles in chipuri (forme).

In definitie intervine o "negatie".

Aceasta forma de negatie - care tinde spre intangibilitate (dincolo de chipuri) - are un rol psihologic lucrativ - de investigare profunda a formelor, pentru a gasi Chipul Lui Dumnezeu dincolo de ele.



"Simtirea este clara, cand ratiunea este clara".

sau altfel spus

"Simtirea este clara cand filosofia este clara"

Eu aleg Adevarul.
Dupa cum bine observi exista o fascinatie a credintei,la scara culturala,contrapusa oarecum cautarii perpetue . Dar nu cred ca este o simpla nevoie emotionala de stabilitate . Nu cred ca este o comoditate a gandirii noastre,contrapusa unei alte atitudini opuse,care sa se ocupe cu cercetarea a toate.
Dupa mine disctinctia nu este intre a crede si a cercetea. Si cei ce cred in Dumnezeu cerceteaza,poate mai mult decat cei care se ocupa cu filozofia
Distinctia principale este revelatia unei forte exterioare noua, care se regaseste in valori preexistente in noi .Este o armonizare a tendintei noastre interioare catre absolut, cu o forta exterioara noua,dar care e capabila sa trezeasca perfectiunea in noi.
Valorile capata sens,si absolutul devine real
Deci pt mine ,principala distinctie nu este cunoastere/necercetare , ci
cautarea continua si neimplinta / regasire de sine .

Si ce alegeti pana la urma credinta in universul speculativ sau epuizarea,bineinteles niciodata nu va fi epuizat subiectul,rationala.Noi definim divinul dar avem vreo certitudine cu exceptia credintei care sa poata fi privita in mod obiectiv?

Mai ai nevoie sa cauti daca ai gasit deja?Si pana la urma noi nu stim ce cautam,noi doar gasim...De multe ori nu te multumesti cu -adevarurile- gata fundamentate.A afirma ca deti adevarul inseamna a nega existenta lui...

Din punct de vedere rational ,e normal sa cauti,deci adevarurile de a gata nu ar indeplini aceasta conditie.
Dar eu nu vorbesc de ratiune,de logica.Logica aceasta geometrica si -a atins limitele.
Eu vorbesc de cautarea sa si neliniste,chiar daca este facuta cu ratiunea, de cautarea de valori. Omult cauta valorile care sa ii aduca linistea si siguranta.Nu stie ce va gasi,cum bine remarci,deci nu e un joc cu solutie finita,dinainte cunoscuta.
Aventura ratinii ,prin credinta,este ca porneste la drum cautind ligica in toate,si sfarseste gasind valoarea,care vine din exteriorul sau ,prin Cuvantul Evanghgeliei ,dar reverbereaza extraordinar si in interior
Omul pleaca sa descopere lumea,si se gaseste cu uimire pe sine. gaseste niste valori,cum ar fi iubirea,afirmatee in exteriorul sau ,dar care vibreaza extraordinar cu sufletul sau.
Deci iata reunite : explicatia atotcuprinzqatoare,prin Dumnezeu , sinele,prin emotia simtita, si confirmarea de la ceilalti ,prin descoperirea unitatii tuturor oamenilor
Eu zic ca este un joc myult mai profund ,decat simpla explicare logica,liniara si geometrica.

Daca alegi a crede, aceasta presupune a incepe o lupta cu egiosmul pentru a ajunge sa iubesti (avem diferite patimi, de aceea este si bine sa fim langa cineva care ne ajuta sa ne invingem patimile nu sa le incurajeze, si renuntarea la patimi sau la propriul confort pentru ca asa este dogma/pentru ca asa vrea Dumnezeu/pentru ca vrei sa fii mai bun/sa ajuti pe altii/etc. inseamna sa te apropii de Iubire) ai sa capeti pace. Eventuale incercari ale vietii iti vor oferi raspunsuri pe care nici nu le cautai.
Daca alegi sa cercetezi vei cauta mult si bine...si dupa ce ai impresia ca stii o multime de stiinta si poti sa faci diferenta intre dogme/filosofii, etc...simtul tau critic va alege sa devalorizeze esenta pentru ca ai cautat in directia gresita...tot nu intelegi iubirea.
Binenteles ca cele mai multe vieti combina ambele variante..pentru vor sa completeze credinta (pe care o au sau cred ca o au) cu altceva.
Cum te porti se reflecta in relatia ta cu Dumnezeu si cu altii.
Iesi cu o una/unul si incepi un interogatoriu.....cam stii care va fi rezultatul: va incerca sa-ti raspunda la fel sau se va indeparta...

Marturisesc ca nu inteleg aceasta disjunctie. Aceasta punere a problemei in termeni de "sau-sau". In ceea ce ma priveste, cred SI cercetez. Banuiesc ca de asta mi-a dat Domnul atat darul credintei, cat si pe acela al glagoriei: cu scopul de a le folosi intru descoperirea cailor Lui.

Dar crezi ca e bine sa ne amagim,sa renuntam la lupta si sa ne complacem in rigiditatatea actualelor credinte religiose,eu unul mai bine ma lupt cu dumnezeul propovaduit de actualii lideri religiosi.Unde e totusi Dumnezeu daca pe pamant lipseste?

Sa sti ca intr-un text sacru hindus se spune ca sunt doua cai de a te uni cu esenta divina:calea credintei,cel care crede nestingherit si nu are nevoie de dovezi si cea a filosofiei,a cautatorului care niciodata nu se va multumi cu ce s-a gasit, cu normele prestabilite.Sa ne gandim putin ce s-ar intampla daca toti ar crede pur simplu,ar o epidemie de naivitate cronica...Insa nici un scepticism radical nu ar fi mai benefic.