Cum gasim echilibrul in viata?
 

Cum gasim echilibrul in viata?

Adica de unde stim cat timp sa muncim, cat timp se ne rugam, cat timp sa invatam, cat timp sa dormim, cat timp sa citim, cat sa mancam, cat sa ne relaxam etc.
Cum sa ne ordonam prioritatile in viata si cat timp sa le acordam?

Daca stiti carti si editoriale despre acest subiect va rog sa postati aici.

Cred că putem găsi un echilibru prin bunăvoinţă şi experienţă. Ţinând cont de îndemnul de a căuta mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, după care toate ni se vor adăuga nouă. Şi ajustându-ne programul zilnic pe parcurs... Răspunsul solicitat prin întrebarea ta pare a se vrea strict şi milităresc, bazat pe o literă de lege/ regulament... Eu nu ştiu aşa ceva. Ai dreptate că avem nevoie de priorităţi, respectiv Dumnezeu pe primul loc, apoi familia, apoi cariera şi celelalte (aşa mi-a zis mie cineva şi mi se pare de bun simţ). Priorităţile o dată stabilite, ne vom ghida după ele şi după principii, nu cred că e nevoie de un program stabilit în ore. Dacă vrei, tot timpul şi tot ce facem ar trebui să fie ca pentru Dumnezeu.

Apoi cam toata viata aceasta tine acest exercitiu de "echilibristica", in care avem parte de lipsuri si excese, de caderi si ridicari.

Daca luam seama la icoana in care este reprezentata scara dumnezeiescului urcus, vom vedea ca urcusul se petrece cu anevoie, indiferent pe ce treapta a scarii ne situam. Esecul ne paste la tot pasul.

Insa tot in aceasta icoana observam cum cei care izbandesc sunt aceia care au privirea atintita numai catre Hristos.

El ne este atat "punct de referinta", cat si "centru de greutate" sau sprijin, in acest urcus pe calea mantuirii.

De multe ori imi pun intrebarea daca am cheltuit timpul cu folos.
Chiar daca fac lucruri bune ma intreb daca nu trebuia sa fac altceva cu timpul meu.

Tot la Hristos ajungem. In masura in care Ii inchinam din "timpul nostru" acest timp nu mai este cheltuit, ci castigat, invesnicit.

Dar problema aici apare, in faptul ca vorbim de "timpul nostru", cand de fapt este timpul Sau, acela pe care ni-l daruieste tinandu-ne in existenta. Si aici ne lipseste constiinta acelui "Ale Tale, dintru ale Tale...". Egoismul nostru se vadeste pana si in modul in care ne raportam fata de timp.

La îndemnul preotului sau al diaconului "toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!" din timpul Sf Liturghii, noi, mirenii, răspundem "Ţie Doamne". Eu cred că acesta este răspunsul potrivit. Din păcate repetăm papagaliceşte "Ţie Doamne", neluând seama la acest îndemn, nepunându-l în practică...adică vorbe goale, fără fapte.

Eu aş mai spune aşa: munceşte şi te roagă, roagă-te şi munceşte...sau în timp ce munceşti roagă-te. Nu cred că există o normă...munceşti atât cât îţi cere viaţa, serviciul etc..

ps: consider potrivit răspunsul Annytei şi al lui Marius

Foarte bine ai punctat. Totuşi tind să cred a fost mai mult o neatenţie în exprimare, alexdu încerca să-şi expună o idee, fără să fie atent la un detaliu. Oricum, de folos i-ar fi să înţeleagă ceea ce ai punctat foarte bine.

Un părinte spunea că la judecată vom da seama şi de timp, de cum am folosit timpul.

"Ora et labora", "roaga-te si lucreaza" este indemnul urmasilor Sf Benedict. Ei isi impart cele 24 de ore ale unei zile in trei: 8 ore se roaga, 8 ore lucreaza, 8 ore dorm. Asta e si ordinea prioritatilor. Duminica si in alte zile cand nu lucreaza, cele 8 ore pentru lucru sunt inlocuite cu distractie, de obicei intalniri fratesti.

Pe de alta parte, nimeni nu cere laicilor, adica celor care au urmat "calea Martei, cea care alearga" sa se roage cat fratii benedictini. Participarea la Liturghia duminicala este de porunca, rugaciunile de seara, de dimineata si inainte de masa sunt, chiar daca nu de porunca, intens recomandate. In rest, forma noastra de slujire fata de Domnul este in a-l sluji pe aproapele: parintii si fratii nostri, copiii nostri precum si toti care sunt "aproapele", chiar si...levitii.