despre lacrimile cele bune

sunt curios cati dintre noi varsa lacrimi,atunci cand merg la sfanta taina spovedaniei,sau cati spun rugaciuni de luminare si iertare a pacatelor inainte de aceast sfanta taina...eu foarte rar am reusit sa fac aceasta....poate chiar niciodata....de aceea eu cred ca primul pas spre pocainta este realizarea...ca am gresit....iar spovedania ar trebui sa fie cel putin odata pe samtamana..... la laici,iar preotii si mai des...............
cu smerenie
andu

Da, intradevar putini sunt cei care varsa lacrimi la Sfnta Spovedanie si nu numai acolo, ci si la rugaciune.Spovedania trebuie facuta foarte des, deoarece odata cu trecerea timpului pacatele sunt acoperite de uitare si nu le mai consideram, sau nu ne mai aducem aminte de ele atunci cand ne spovedim mai tarziu de o luna. Spun o luna pentru ca a fost o perioada cand ma spovedeam lunar si era bine.Lacrimile vin atunci cand ne doare intradevar pentru tot ce facem, pentru cele mici si pentru cele mari, atunci cand primim lucrurile asa cum sunt ele, ca ingaduite de Dumnezeu,atunci cand ne amintim ca suntem trecatori aici pe pamant si ca va veni momentul judecatii, atunci cand iubim cu adevarat."De mi-as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am NIMIC NU SUNT" Cu dragoste Carmen

Eu as vrea sa aflu care este modul corect de a discerne intre "lacrimile cele bune", si lacrimarea din concupiscenta (placere!), ipocrizie, nesinceritate........etc.?????????

prima data cand mi-a parut rau pentru ce am facut a fost dupa ce am fost in acea secta ce nu mi-a dat pace atatia ani.Mi-am dat seama ca nu se mai putea.Dupa ce am violat acea femeie cu inca 3 mebrii din secta am zis PANA AICI!!Am fost sa ma spovedesc si am marturisit absolut tot.Atunci am varsat primele lacrimi de cainta.Pur si simplu strigam la Dumnezeu "Multumesc Doamne ca ai ridicat aceasta piatra de pe umerii mei"

Adevarat, ca sunt si lacrimi care doar par bune!
Si te apuca chiar si la Liturghie! Parintele Galeriu si parintele Cleopa au scris minunat despre discernerea darului lacrimilor!

Eu cred ca nu trebuie sa tragem concluzii numai din lacrimi. Desigur ele sunt o caracteristica a pocaintei, dar nu singura. Durerea din inima si suspinul launtric sunt lacrimile launtrice,care sunt mai inalte decat cele exterioare.
Un om a venit la cuviosul parinte Paisie Aghioritul si i-a spus: " Ce aspru sunt Parinte! N-am nici o lacrima! Inima imi este ca o piatra. Ce inima impetrita am! Vai mie!" Desi era foarte sensibil, se simtea foarte aspru pentru ca nu plangea. Suspina insa din adancul inimii lui! Vedeti, acestea sunt tocmai lacrimile launtrice de mai sus de care spuneam si sunt mai inalte decat cele exterioare.
Daca vom merge la spovedit cu inima zdrobita si smerita Dumnezeu nu o va urgisi. Nimeni nu poate sti suspinul si durerea inimii a celui ce merge la spovedit iar lacrimile nu sunt unica modalitate de a arata acest suspin.

..depinde de fiecare in parte daca ,atunci cand a facut ceva rau, plange. Unii nu plang ci pur si simplu se simt rau si regreta adanc in interiorul lor ceea ce au facut. Asta nu inseamna ca nu regreta cu adevarat. Nu e nevoie de lacrimi pt ati putea exprima regretul, nu intodeauna.

Concupiscenta = este un termen care se refera absolut la placerea senzual-trupeasca...
Deci nu este corect folosit acest termen ca sinonim al cuvantului "placere" in toate celelalte sensuri ale sale.
Cat despre "lacrimile bune sau rele"...parerea mea este ca nu exista asa ceva...lacrimile vin intotdeauna dintr-o motivatie launtrica ,ele apar ca manifestare a constiintei atat in bucurie cat si in suparare ,cainta ,emotii de tot felul...etc.
Cum apar sau daca apar la unii si la altii in timpul spovedaniei sau cand au facut o anumita fapta ,nu cred ca ar trebui sa ne preocupe si nici nu cred ca avem de unde sa stim cu adevarat ce fac cei de langa noi in acest sens si in respectivele momente...nu putem sti decat ceea ce simtim noi si cum ne manifestam noi in acele momente ,iar ceea ce fac altii vedem ,de fapt si din pacate ,prin si din prisma noastra...de aceea avem usor tendinta sa spunem :"unii fac asa ,simt asa..." ,realitatea fiind ca noi suntem cei care facem si simtim in acel fel... ne place insa mai mult sa spunem despre gradina altuia decat despre propria curte...

Prima spovedanie "adevarata" a fost inecata cu lacrimi. Plingeam cu atitea lacrimi, incit nu mai puteam sa vorbesc. Pur si simplu stateam in genunchi in fata preotului si plingeam, iar el se uita la mine si astepta ca eu sa termin pentru a spune si ce aveam pe inima.
Nu voi uita niciodata acea spovedanie. Atunci am plins cel mai mult.
Au trecut ceva ani de atunci.