priviri de gheata
 

O doza de rautate toti avem, dar la unii ea da si expresia chipului.
Acea rautate care se doreste a fi mascata, pe care omul incearca s-o ascunda si care rareori se transpune si in fapte, din cauza ca omul incearca sa-si para lui insusi un om bun si nu recurge la actiuni impotriva aproapelui; rautatea, ura declansate mult prea usor, indreptate spre toti oamenii si spre nimeni in mod special, care foarte usor se vadesc printr-o privire ce te ingheata si care efectiv te face sa tresari involuntar.
De unde atata ura, atata rautate si inima impietrita? Si cum se scapa de ele?

Gheata se topeste la caldura
 

Privirile de gheata se incalzesc daca sunt infruntate de priviri calde, pline de iubire.
Garantat!

Deoarece eu sunt cea care arunca astfel de priviri (n-as fi vrut s-o recunosc, dar ma vad nevoita s-o fac) astept raspunsuri de la toti cei care au citit cuvinte ale vreunor parinti care sa fi vorbit despre rautate - din ce se hraneste, cum o scoti din inima etc. sau sfat de la un preot.

Arunc astfel de priviri celor din jur, chiar si fara sa-i cunosc sau sa-mi fi pricinuit vreun neajuns, doar pentru ca sunt prost dispusa sau suparata din nu stiu care motiv si nu conteaza ca sunt in biserica.

Ma intereseaza sa scot raul din mine cu totul. Prea multe imi scapa pentru ca, desi merg deseori la biserica, ma spovedesc sincer, totusi rautatea e inca in mine.

Faptul că te preocupă energia sufletească a cărei expresie fizionomică este un chip neprietenos, este deja un început bun, fiindcă înainte de a stabili locul unde vrei să ajungi, ai nevoie de o localizare precisă şi lucidă al punctului unde eşti acum.

Răutatea rareori este fatalitate genetică, ea are nişte cauze care o hrănesc încă din perioada copilăriei timpurii când se conturează în noi primele schiţe ale caracterului, este legată nemijlocit de relaţia cu părinţii şi fundalul afectiv al primilor şapte ani din viaţă, depinde de traume, sensibilităţi şi dependenţe.
Fără să fie o regulă general valabilă, răutatea îşi face cuib într-o inimă care n-a receptat iradierea benefică a iubirii sau, din varii cauze, i-a închis uşa în nas.

Pe de altă parte, concomitent cu îmbisericirea persoanei, apar ispitele care se folosesc din plin de toate defecţiunile omului celui vechi şi acumulările negative din trecut. Întâlnirea cu Hristos prilejuieşte şi cea mai autentică întâlnire cu noi înşine, cu ceea ce suntem în miezul adânc al fiinţei. E un moment dureros care spulberă părerea de sine, ne aduce într-un punct zero de unde începe să lucreze învierea simultan cu rezistenţa morţii, construcţia cu demolarea, într-un proces îndelungat şi anevoios. Spovedania, sfintele Taine, îndrumarea duhovnicului şi înţelegerea profundă a sensului vieţii în Hristos sunt tot atâtea medicamente redutabile care ne pot vindeca, în timp şi cu răbdare, de răutate şi alte boli sufleteşti încuibate prin abisurile sufletelor noastre. Creşterea duhovnicească este luptă fără sfârşit şi, chiar dacă facem progrese semnificative, întotdeauna rămâne mult loc de mai bine.

Fa-ti prieteni numai oameni buni. Sfantul Ioan Gura de Aur zicea ca de aceea ne-a pus laolalta Dumnezeu pe cei rai cu cei buni ca ce rai sa se vindece cu bunatatea celor buni.
De una singura n-ai sa te poti schimba.
:)

Multumesc mult! E minunat ca ai inteles problema mea si ca mi-ai dat raspunsul de care aveam nevoie! Doamne ajuta!

Bucuria e de partea mea! Dumnezeu să ne ajute pururea şi să ne miluiască!