Forum Crestin Ortodox - Certurile din familie

Citat:

În prealabil postat de florentina2014 (Post 581450)

Iar sunt la pamant,iar nu mai am putere
Sotul meu are o perioada in care nu stie decat sa jigneasca,injoseasca,injure! :( Offf... as vrea sa pot face ceva,sa mi se intample o minune,sa se poata schimba,este genul cu care nu ai ce sa discuti,este ca el si gata. :( :( Nu imi ramane decat rugaciunea dar din pacate cand avem astfel se momente nu mai am putere sa citesc,sa ma rog oricat as lupta.Ce pot face duhovniceste sa pot schimba ceva?Mai am vreo sansa vreodata?

Nu ar fi atât de iritabil dacă, printre altele care îi lipsesc (poate are ambiţii prea mari, poate nu se împacă deloc cu ce are...), ar primi o afecţiune consistentă, expresivă. E greu să jigneşti, să înjoseşti, să înjuri pe soţia care este convingător de afectuoasă, de eficientă în a mângâia, a oferi concret şi potrivit cu aşteptările soţului, afecţiune.
E posibil să aibă o nevoie de afecţiune exagerată, să aştepte de la dvs. un comportament afectiv mai degrabă matern, asta pe fondul nu doar al nemulţumirilor curente (care, poate, au ajuns să îi depăşească cu mult limitele de autocontrol) ci şi din pricina unei incomplete capacităţi de autoîngrijire afectivă. Are şi soţul limitele lui, poate mai joase decât ar fi potrivit, dar ce puteţi face? Să îl luaţi aşa cum e şi să căutaţi cu răbdare şi blândeţe motivele pentru care suferă şi calea care i se pare potrivită pentru ca dvs. să îl ajutaţi. Cu siguranţă ar fi mulţumit şi ar mai prinde curaj dacă ar avea o eficienţa sporită suportul dvs.
Dar ştiu că vă e greu... Probabil nu ştiţi cum să îl ajutaţi.
Probabil vă şi sperie, vă nelinişteşte, vă ţine în tensiune permanentă. E greu...

Când eram foarte irascibil cu soţia mea, când mă purtam urât şi cam cum scrieţi despre soţul dvs., când colac peste pupăză mă nenoroceam şi cu alcoolul - am realizat mai târziu, în liniştire, că aveam cel mai mult nevoie de ea, de afecţiunea şi suportul ei. Dar soţia nu bănuia asta (luîndu-se după haina exterioară a comportamentului meu necontrolat) iar eu nici nu apucam să îi spun pentru că mă iritam din orice fleac...
Cu vremea am reuşit să îi comunic aşteptările mele şi în paralel să lucrez la creşterea puterii mele de liniştire şi autonomie afectivă prin alte căi. Am găsit ajutorul duhovnicesc, rugăciunea, cărţile ziditoare de suflet, spovedania, grupurile de suport, oameni calzi şi echilibraţi etc. Soţia mea a reuşit şi ea să înţeleagă că o soţie are de oferit cel mai preţios dar în cadrul familiei: afecţiunea şi atmosfera caldă, iubitoare. Şi lucrurile s-au schimbat, treptat, în bine.

În concluzie, căutaţi să vă dezvoltaţi capacitatea de a îl ajuta atunci când se declanşează criza de furie... Exprimaţi că îl înţelegeţi, învăţaţi comportamentul concret de exteriorizare a afecţiunii (mimică, gestică, intonaţie), daţi-i nădejde prin vorbe simple, încurajaţi-l. Apoi îşi va reveni şi, cândva, vă va fi recunoscător.
În nici un caz nu vă luaţi la harţă cu el sau nu căutaţi să vă dezvinovăţiţi când vă reproşează ceva (şi vă reproşează multe, oho...). Se va simţi neînţeles, înşelat/trădat, provocat şi va fi încă mai rău... Vă va găsi vinovată de toate relele... Desigur că nu e real ce crede, însă aşa i se pare şi e convins că "are dreptate".
Gândiţi că e omul care are cel mai mult nevoie de dvs. şi că sunteţi cea mai în măsură să îl sprijiniţi. Nu vă speriaţi de aspectul exterior al furiei sale, e doar un mod camuflat de a cere ajutor, dar nu recunoaşte, din stupidă mândrie masculină (aşa e modelul cultural al sex-rolului masculin pe la noi românii cocoşi) şi din lipsă de educaţie sănătoasă în plan afectiv.

În final, aş vrea să vă propun un mod diferit de a vedea situaţia, anume în termeni de psihologie a ostaticului. Noi oamenii suntem ostatici şi luăm ostatici.
Suntem ostatici ai nemulţumirilor noastre, ai resentimentelor noastre, ai furiei noastre, ai viciilor noastre, ai unor relaţii prost conduse etc. Ce face un om care e ostatic înlăuntrul lui? De obicei ia el însuşi ostatici, capturîndu-i ca într-o menghină în furia lui, în acuzele lui, în nemulţumirile lui etc.
Acum vine partea mai dificilă: cum ne comportăm cu un ostatic? Răspunsul pe scurt: ne arătăm dispuşi să îl ajutăm în problema care îl ţine ostatic, indiferent de natura ei. Poate nu ştim cum să facem, dar ne oferim să cooperăm, mizăm pe aprecierea disponibilităţii noastre de a fi suportivi, de a coopera pentru folosul ostaticului. În paralel găsim prilejul potrivit să vorbim despre noi ca despre oameni - nu ca despre obiecte neînsufleţite, nici ca despre victime şi nici ca despre instanţe morale. Doar mărturisim ce simţim, cum ne doare situaţia, ce sperăm să facem folositor. Aducem astfel o perspectivă umană în faţa ochilor ostaticului, iar prin asta îi dezarmăm furia şi tendinţa spre un comortament violent, distructiv asupra noastră.
Poate veţi descoperi împreună complicatele iţe ale păcii, ale iubirii. Trebuie să mişcaţi ceva! Şi, credeţi-mă, ce vă spun e cât se poate de "duhovnicesc", dacă priviţi printre rânduri. A ne purta duhovniceşte nu înseamnă a rula citate biblice şi liste de rugăciuni permanent, nu a citi acatiste când ar trebui să facem ciorbă, baie copilului sau să călcăm cămaşa soţului ori, mai ştiu eu, când ar trebui să fim cu totul dedicaţi sarcinilor de la serviciu. Nici a posti nebuneşte cum ne vine, nici a lua o mască smerită, nici a face cruci peste cruci. Nu, asta e doar moft şi nepricepere şi, mai ales, e ascundere sub o mască pseudo-evlavioasă sterilă, să fiu iertat. Duhovnicesc e omul care, pornind de la Evanghelie, caută mai întâi să înţeleagă bine ce scrie acolo, apoi îşi face o ordine sufletească pe măsura Poruncilor (eu aş alege în mod expres Predica de pe munte) şi, cu acestea lămurite, caută o cale de a traduce în acţiuni concrete Învăţătura, aşa cum cere fiecare situaţie de viaţă pe care o trăim. Acesta e un mod foarte duhovnicesc de a trăi, dincolo de obişnuitele şi absolut necesarele noastre conduite bisericeşti, de post şi rugăciune etc. Dacă "duhovnicescul" nu are nici un impact concret asupra noastră, dacă ne face inadaptaţi, ineficienţi şi neputincioşi, dacă ne face doar abstracţi şi bolborositori, apăi acela nu e duhovnicesc ci e de-a dreptul nebunesc sau drăcesc. Să fim deci în căutarea duhovnicescului concret, care se exprimă în fapte concrete, de iubire eficientă, acolo unde trăim fiecare.

Doamne ajută!