Boala necrutătoare



În anul 1948, am fost arestat si eu, condamnat si trimis la penitenciarul Pitesti, unde fusese adus si Valeriu Gafencu. Acolo am făcut cunostintă cu el si am schimbat câteva cuvinte, în cursul unei plimbări comune în curte. Prima impresie a fost deosebit de puternică. Mi se părea că din el emană fără încetare un fluviu de iubire si o energie luminoasă, ce mă făceau să mă gândesc la aura din jurul Sfântului Serafim de Sarov. Era, fără îndoială pentru mine, o personalitate charismatică. (...)

Am aflat că era într-o celulă, la acelasi etaj cu mine si că se îmbolnăvise de plămâni din cauza frigului, foametei si celorlalte conditii inumane, specifice regimului „dur”, de exterminare, ce avea să preceadă si să pregătească „reeducarea” de la Pitesti. Detinutii trebuiau să fie doborâti la pământ, să nu poată opune nici un fel de rezistentă fizică, iar sufleteste să fie cât mai slabi. Considerându-se însă că bolnavii de plămâni nu erau apti să reziste „probelor de reeducare”, s-a hotărât evacuarea lor din închisoarea Pitesti si trimiterea la penitenciarul-sanatoriu Târgu Ocna. Medicul oficial al închisorii a întocmit o listă după care, la sfârsitul lui decembrie 1949, s-a format un lot din care făceam parte si Valeriu Gafencu si eu. Valeriu era într-o stare gravă. De abia putea să se tină pe picioare. (...)

Alimentatia de la Târgu Ocna, mai bună, si repaosul prelungit la pat, împreună cu putinele medicamente ce i s-au administrat, i-au îngăduit să dobândească, temporar, o ameliorare. Desi nu se putea încă ridica din pat, energia lui în propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu a crescut. Deoarece în penitenciarul-sanatoriu, la început, regimul era destul de liber, la patul lui puteau veni si bolnavi din alte camere. Îl ascultau si se pătrundeau de adevărurile rostite de el. Multi au primit atunci acea lumină crestină care i-a însotit apoi întreaga viată. S-au scurs câteva luni si de la Pitesti au sosit noi loturi de bolnavi, unii dintre ei victime ale reeducării. Terorizati de cele întâmplate acolo si înspăimântati până la groază de perspectiva de a fi retrimisi, cum erau amenintati, s-au constituit într-un grup pe care ofiterul politic l-a însărcinat să declanseze si la Târgu Ocna procesul de „demascare si reeducare”.

Aurelian Gută, Craiova: “ Nu l-am auzit niciodată plângându-se”



(...)Grija lui pentru mântuirea crestină depăsea cu mult persoana proprie si chiar România si românismul. Era adânc interesat de înflorirea crestinătătii, în forme de ecumenicitate si universalitate, sub semnul spiritualitătii ortodoxe si se gândea mereu la destinul final al omenirii. Nu făcea referiri la timpul ce trecuse si la anii ce vor mai veni până la izbăvirea noastră. Am înteles că încălca limitele obisnuite ale timpului si spatiului, trăind după dimensiunile eternului. (...)

Starea lui Valeriu se agrava. Din cauza lungului sir de luni petrecute în pat, fără miscare, si din cauza slăbiciunii si insuficientei circulatiei sângelui, i-au apărut pe corp escare mari ce nu puteau fi vindecate cu nici un chip, cuprinzându-i o mare suprafată a spatelui, coapselor si gambelor. Alti bolnavi, în situatie asemănătoare, se văitau, blestemau si se revoltau, căci usturimile si durerile rănilor erau îngrozitoare. Pe Valeriu nu l-am auzit niciodată plângându-se, desi pe chipul său se putea citi suferinta accentuată, iar în ochi îi apăreau lacrimi de durere, când era pansat, cu migală si dragoste frătească de detinutii doctoranzi în medicină Ion Ghitulescu, Nae Floricel si Aristide Lefa, timp de ore în sir. Din fâsii de cămăsi rupte, confectionam bandaje pentru acoperirea escarelor, dar din lipsa substantelor medicamentoase necesare, fâsiile se lipeau de răni si produceau dureri cumplite când erau desfăcute. Din gura lui Valeriu nu se auzea nici un vaiet, dar după un timp, broboane de sudoare îi acopereau fruntea boltită. Medicii observau; era semnul că răbdarea atinsese limita. Atunci se opreau si-l lăsau putin să-si revină. (...)

Valeriu Gafencu, împreună cu nedespărtitul său frate de credintă si suferintă Ion Ianolide, au creat la Târgu Ocna o adevărată comunitate spirituală, la care au aderat si de la care s-au adăpat oameni noi ce L-au cunoscut atunci mai adânc pe Dumnezeu, precum si altii care Îl purtau în inimă, dar nu-I descifraseră încă toată măretia. Tot datorită acestor două suflete alese de Dumnezeu, s-a scris la Târgu Ocna o pagină deosebită a solidaritătii si armoniei crestine între oameni. Este pagina pastorului Wurmbrand, pagină care a trecut de mult granitele României si a devenit un fapt cunoscut în numeroase cercuri.

Jertfa de sine



Unul dintre bolnavii ce-l iubeau si-l admirau, Victor Leonida Stratan, obtinuse printr-o interventie specială de la familie, un pachet cu streptomicină. Deoarece starea lui era ceva mai bună, a venit cu medicamentele si i le-a pus în brate lui Valeriu, fericit că îi poate salva viata. Valeriu le-a primit si a doua zi l-a înstiintat pe Stratan că a hotărât să le cedeze pastorului Wurmbrand, spunând că acesta se află, de asemenea, într-o stare gravă si salvarea lui ar însemna mult pentru dezvoltarea crestinătătii, deoarece este o personalitate recunoscută, cu relatii internationale si mare putere de influentă. Stratan s-a supărat si a declarat că nu este de acord. Atunci, cu blândete, Valeriu i-a spus că din moment ce i-a dăruit medicamentele, acum ele îi apartin si are libertatea să le folosească potrivit îndemnului constiintei lui. Într-adevăr, medicamentele au fost folosite de pastorul Wurmbrand, a cărui viată a fost astfel salvată. (...)

Moartea lui s-a petrecut, ca si viata, sub semnul credintei fierbinti si al jertfirii de sine. Cu o zi înainte de marea trecere, i-a spus lui Ioan: „Mâine voi muri. Vreau să-mi iau rămas bun de la cei mai apropiati prieteni. Fă tu asa fel încât să vină pe rând la mine, în liniste.” Atunci au început să se perinde discret, la căpătâiul lui, toti cei ce-l iubeau, îl respectau si-l admirau. Şi nu erau putini. Într-adevăr, în ziua anuntată a murit, pecetluind cu jertfa lui o existentă închinată credintei crestine si atingând, după întelegerea noastră omenească, înalta si rara stare de „theosis”. Era ziua de 18 februarie 1952.

trebuie sa mentionezi de unde ai scris asta,asa se cade;dar cred ca din cartea pe care eu o recomand tuturor sa o citeascaINTOARCEREA LA HRISTOS de Ioan Ianolide.GRESESC CUMVA!?

Am vazut la tv un film in 4 parti inchinat personalitatii sfantului inchisorilor, Valeriu Gafencu. Tin minte, ca inainte de a muri, Valeriu Gafencu a cerut o cruciulita, pe care a plasat-o in gura, in intentia de a putea fi identificat cu ocazia deshumarii. Oare s-a intreprins ceva in acest sens?

nu stiu daca s-a intreprins ceva,dar iata citeva afirmatii de credinta ale lui valeriu gafencu dare pot fi considerate ca un TESTAMENT PT.URMASi.cITEZ PUTIN DIN CARTEA LUI ioan ianolide intoarcerea la HRISTOS:
ADEVARUL e dragostea care se jertfeste ptcei saraci si prigoniti.
DUMNEZEU nu este de vinzare.TRANZACTII DE CONSTIINTA NU SE POT FACE.Pt. libertatea mea sufleteasca iau decizia de a muri.Este bine sa SE SPUNA RASPICAT ADEVARULsi eu adevarul il slujesc.Nu sint judecatorul altora ci marturisitorul lui DUMNEZEU.
Nu exista zidiri sub soare care sa dureze fara DUMNEZEU.dUMNEAVOASTRA NU VRETI SA-L PRIMITI[ADICA CEI CARE VOIAU SA-L CORUPA SA DEVINA DELATOR,INFORMATOR],EU NU POT PRIMI MOARTEA SUFLETEASCA.
am fost,sint si voi ramine legionar

FoARTE FRUNOS

Sunt luate din revista Rost

Cu numeroase plagi tuberculoase pe trup - care supurau permanent - Gafencu si-a asteptat moartea cu o seninatate care i-a inmuiat si pe gardienii-calai. Trupul sau se facuse cu adevarat lacas al Duhului Sfant. Pentru credinta sa, Valeriu a fost invrednicit de Dumnezeu sa-si cunoasca ziua mortii.

Pe 2 februarie 1952, el si-a rugat camarazii sa-i procure o lumanare si o camasa alba, pe care sa i le pregateasca pentru ziua de 18 februarie a aceluiasi an. A mai cerut ca o cruciulita (pe care se pare ca o avea de la logodnica sa) sa-i fie pusa in gura, pe partea dreapta, spre a fi recunoscut la o eventuala dezgropare.

La 18 februarie, intre orele 14.00 si 15.00, dupa momente de rugaciune incadescenta (cu fata transfigurata), Valeriu a rostit ultimile cuvinte: “Doamne, da-mi robia care elibereaza sufletul si ia-mi libertatea care-mi robeste sufletul”.

La targa unde a fost depus, spre a fi dus intr-o groapa comuna (a tuberculosilor), au venit si s-au inchinat, pe rand, toti detinutii, iar calaul Petre Orban a plecat din inchisoarea pentru intreaga zi, pentru a-i lasa sa-si ia ramas bun de la Valeriu. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale. Si-a sacrificat, pentru Hristos si neam: tineretea, profesia, familia, libertatea si viata.

Prietenia cu Wurmbrand

În această perioadă a sosit la Târgu Ocna si pastorul protestant Richard Wurmbrand. Evreu, fost comunist militant, convertit la crestinism în împrejurări exceptionale, se remarcase prin atitudinea de dârză mărturisire a lui Hristos si de combatere a comunismului ateu ce se instaura în tară. Ca urmare, a fost arestat si tinut în regim de exterminare, singur în celulă, timp de ani de zile. Adus în stare de mizerie fiziologică, cu 22 de plăgi tbc osoase, care supurau pe trup, nici nu se putea tine pe picioare, când a sosit la Târgu Ocna. Ceilalti bolnavi, care aveau o stare relativ mai bună, l-au înconjurat cu toată grija si iubirea. Unii detinuti, care în viata civilă erau medici, îi pansau rănile si îl îngrijeau cu totală dăruire. Din cauza stadiului avansat al maladiei, a fost plasat în camera celor mai grav bolnavi, camera 4, unde se afla si Valeriu Gafencu. Între cei doi a început un schimb de cunostinte si comentarii religioase, dar în spiritul bunei credinte si al dragostei crestine, care urmăreste apropierea de adevăr, nu impunerea unei opinii anume. Se înfruntau nu două personalităti alese, ci două conceptii si mentalităti crestine: cea ortodoxă si cea protestantă. (...)

Cei care au asistat la convorbirile celor doi de la camera 4 ne-au spus însă ulterior că, de cele mai multe ori, cel care biruia era Valeriu, obligându-l pe pastorul protestant să recunoască justetea punctului său de vedere. Acesta i-a mărturisit o dată lui Valeriu: „As vrea să intru în Împărătia Cerurilor pe aceeasi poartă cu dumneata".[...]