| costel |
31.08.2007 15:38:53 |
Gresiti. Pentru a aduce lumina in acest sens, voi posta cateva randuri dintr-un articol al lui Mantzaridis:"Criza ecologica este un derivat din criza antropologica. Intreaga creatie, cu exceptia omului, se supune desavarsit voii lui Dumnezeu. In lumea sensibila doar omul, ca faptura libera, poate refuza voia lui Dumnezeu si poate fi biruit de propria sa voie. Dar intrucat cauza existentei si mentinerii tuturor fapturilor este voia dumnezeiasca, refuzarea voii acesteia duce la confuzie si distrugere.
Refuzarea voii dumnezeiesti s-a facut in lumea sensibila de catre om.
Dar in vreme ce in intreaga istorie a omenirii pana in timpurile moderne reaua intrebuintare a creatiei, cu relativ inceata ei evolutie, a creat probleme ecologice mai mici, prin revolutia industriala si dezvoltarea stiintei si a tehnologiei, acest uz gresit sau abuz de creatie s-a intensificat si problemele au devenit tot mai mari. Indeosebi dupa al doilea razboi mondial si dupa raspandirea ideologiei dezvoltarii, abuzul asupra creatiei a inceput sa aiba proportii dramatice. Omul a intervenit brutal in curgerea fireasca a lucrurilor si a provocat schimbari nefiresti. A promovat raportarea utilitarista la lume si a inlaturat natura si mediul lui inconjurator. Nu l-a mai interesat lumea naturala si frumusetea ei naturala, ramanand strain si fara adapost in lumea artificiala construita de el insusi. Intre om si creatia naturala se ingramadesc produsele si subprodusele tehnologiei. Orase inumane macina sanatatea trupeasca si sufleteasca a omului, totodata deformandu-i estetica. Linistea si intimitatea mediului inconjurator natural le inlocuiesc zgomotul, asfaltul, betonul si viata mecanicizata. Poluari de tot felul il ameninta cu moartea omul si viata.
Criza aceasta, ca derivat antropologic, este corect combatuta doar daca se combate in omul insusi. Fara schimbarea omului nu se poate astepta schimbarea in evolutia ecologiei. Cand omul nu abordeaza criza ecologica in legatura ei cu criza spirituala si morala prin care trece el insusi, ii scapa adevaratele ei dimensiuni si nu se poate apropia de cauza ei reala. In cazul acesta, masurile pe care le ia pentru protectia mediului - oricat de folositoare ar fi - se dovedesc superficiale si ipocrite, pentru ca nu ating cauza crizei. Reiese de aici limpede importanta vocii Bisericii. Scopul Bisericii nu este sa se asocieze luptei sau eforturilor serviciilor statului, mai ales date fiind putinele posibilitati si saracele mijloace de care de regula dispune. Biserica nu exista pentru a servi statului, ci pentru a oferi lumii ceea ce acesta - sau oricare alta institutie lumeasca - nu ii poate oferi. Scopul Bisericii este sa dea marturia "creatiei celei noi", care biruieste stricaciunea si moartea; a acestei creatii care este asteptata, dar care si este prezenta deja in viata cotidiana. In aceasta noua creatie se realizeaza schimbarea radicala a omului, care influenteaza direct viata cotidiana si activitatea lui. Prin credinta in Dumnezeu si tinerea poruncilor omul isi afla adevaratul sine si raporturile lui corecte cu aproapele si lumea materiala. Intra in armonie cu ratiunile lucrurilor. Astfel, nu il vatama pe aproapele, nici nu foloseste rau lucrurile.
Combaterea crizei ecologice nu trebuie inteleasa ca o chestiune generala si abstracta. Nu este ceva ce ii priveste nedefinit pe oameni sau umanitatea, ci pe fiecare in parte si pe toti laolalta. Daca omul nu constientizeaza raspunderea lui personala pentru criza ce exista inlauntrul lui si in jurul lui, nu poate aborda corect criza ecologica. Dar aceasta constientizare nu este doar o chestiune de sensibilitate personala, ci si de educatie. Daca educatia este pervertitoare - asa cum se intampla astazi - atunci se toceste si sensibilitatea care exista in persoane. Raspunsul final al Bisericii este dat la nivelul ontologic si se bazeaza pe principiul persoanei, care de altfel determina intreaga ei viata."
|
