Smerenia si curajul s-ar părea doi termeni opusi. Cu toate acestea, în viata duhovnicească ei se armonizează, ba se si completează. Absenta sau împutinarea unuia slăbeste pe celălalt si între ei trebuie tinut un echilibru. Căci viata crestină orientată numai spre umilintă ia o înfătisare de sclavie spirituală, de pipernicire la literă si pierde curajul. Deasemenea, orientarea numai spre îndrăzneală personală si spre profetism distruge bisericitatea si sobornicitatea crestinismului, provocând fie erezie, fie schismă, deci pierde smerenia. De aceea păstrarea capacitătii de încadrare în disciplină a unui suflet face dovada armoniei si valorii sale. Călugăria slăbeste în suflete slabe si se întăreste în suflete mari.

Dar pilda celor de pe urmă aprinde curajul celor dintâi. Voturile monahale au obligativitate de constiintă. De Dumnezeu ascultăm neconditionat toată viata si fără abatere. Dacă însă povătuitorii nostrii după Dumnezeu, staretii si duhovnicii, devin eretici si ca atare se încarcă din partea Bisericii cu pedeapsa afurisirii sau caterisirii, atunci suntem dezlegati de ascultarea lor pentru că ei au strâmbat dreapta credintă si prin constiinta lor nu se mai exprimă voia lui Dumnezeu. Dar ascultarea de Biserică nu încetează. Obligativitatea voturilor monahale poate înceta numai în cazul extrem de rar când se întâmplă din motive chimice a personalitătii omenesti, deci si a constiintei în cazul deplinătătii de constiintă, însă făgăduintele rămân obligatorii iar lepădarea lor păcat. Încetarea voturilor e încetarea călugăriei. Mănăstirile cu viată de sine au slăbit votul ascultării si al sărăciei si din pricina aceasta sunt o formă decadentă de monahism.