Din povestea de mai jos, mi-au atras atentia niste pasaje pe care le voi extrage. La subiectul "Povesti cu talc" puteti citi povestea in intregime.

"Fericirea de a da altora o parte din noi insine

La targul de sambata din orasul meu, era un taran care vindea fructe la coltul strazii...
Atunci cand i-au cerut o explicatie pentru comportamentul sau neobisnuit, a raspuns ca, pentru el, sambata era ziua lui fericita fiindca putea darui ceva altora."

Deci, omul acela mergea in targ sambata ca sa dea fructe de pomana oamenilor sarmani. Cand facem pomeni, cand daruim? Doar sambata?

Omul daruieste pentru a se asemana cu Dumnezeu. Ori a ne face "lucratorii asemanarii noastre cu El" tine doar de vointa noastra libera. Nu cred ca exista niciun fel de conditionare temporala pentru a darui. In acelasi timp, darul este cea mai evidenta dovada a iubirii dintre oameni, pentru ca, in fond, cat daruim, atat iubim! Insa darul nu este neaparat o realitate materiala, ci una sufleteasca, duhovniceasca. De aceea ce se petrece, in cazul batranului, la nivelul gandului, a facut ca acelasi lucru
sa se transforme dintr-o simpla marfa intr-un dar.