Crestinii in Epistola catre Diognet
 

"Sufletul iubeste trupul care-l uraste si madularele lui; crestinii iubesc si ei pe cei ce ii urasc pe ei. Sufletul e inchis in trup, dar el tine la un loc trupul; crestinii sunt detinuti in lume ca intr-un arest, dar ei tin la un loc lumea. Sufletul nemuritor locuieste intr-un cort muritor; crestinii locuiesc si ei in corturi stricacioase asteptand nestricaciunea in ceruri".
Iata cum erau comparati crestinii in primele secole. Mai sunt actuale aceste cuvinte?

Am mai auzit-o pe Fani (parca) pomenind despre Epistola asta catre Diognet... pare interesanta, dar n-am citit-o. Inteleg ca este scriere patristica obligatorie la facultatea de teologie? Poate dati un link cu textul complet.

Legat de extrasul dat de tine, George, pot sa spun doar ca m-a dus cu gandul la indemnul biblic : cel mai mare se slujeasca celui mic. Asa face si sufletul, care da viata trupului. Asa fac si crestinii adevarati, care isi iubesc aproapele si slujesc celorlalti. Dragostea este cea care tine lumea laolalta!

În această scriere observăm că nu este vorba despre o analiză raţionalistă sistematică, ci consemnarea practicii vieţii sociale creştine, care stă la baza moralei creştine.
Ca orice scriere patristică, în acord cu Tradiţia bisericească, autorul invită destinatarul să facă primul pas spre cunoaştere: părăsirea tuturor gândurilor şi obiceiurilor imorale. (cf. Păstorul lui Herma, Porunca XII, 44 (1) şi 45 (2), pp. 262-263 în PSB, I).
Scrisoarea are la bază experienţa vieţii sociale creştine (nu o anume experienţă a vieţii) care poate fi rezumată la legea naturală, şi în acest caz legea naturală poate fi extinsă la desfăşurarea întregii vieţii atât pe pământ, cât şi în ceruri. Fără a ne opri la un concept, legea naturală poate şi trebuie înţeleasă la nivelul întregii existenţe umane şi nu numai.
,,Pentru că te văd, prea-venerabile Diognetus, foarte doritor a învăţa cu prisosinţă modul cinstirii lui Dumnezeu între creştini şi te văd curios şi răbdător cu privire la acestea, în ce Dumnezeu cred şi ce fel de religie urmează, încât renunţă la tot ce este în lume şi dispreţuiesc moartea, de vreme ce nu cinstesc zeii recunoscuţi de Greci, nici nu ţin superstiţiile evreilor; şi ce este dragostea pe care o împart între ei; şi de ce, în sfârşit, acest nou fel de slujire a venit în lume tocmai acum şi nu demult;
Întâmpin cu prietenie dorinţa ta şi rog pe Dumnezeu, care ne împuterniceşte atât să vorbim cât şi să auzim, să-mi dea puterea de a vorbi, aşa încât să pot auzi că ai înţeles şi că nu am nici un regret pentru ce am făcut.
Vino, atunci, după ce ai părăsit toate prejudecăţile anterioare din mintea ta şi ai lăsat vechile obiceiuri în stare a te rătăci, şi, fiind creat ca la început un om nou, astfel încât potrivit propriei tale mărturisiri, trebuie să fi ascultătorul unei noi învăţături; vino şi contemplă nu numai cu proprii tăi ochi, ci şi cu înţelegerea ta, substanţa şi forma celor pe care voi îi numiţi şi îi cinstiţi ca zei.
Nu este unul piatră la fel cu cea pe care o călcăm? Nu este altul aramă, cu nimic mai presus de acele vase făcute pentru folosinţa noastră? Nu este altul lemn care deja e putred? Nu este altul argint care trebuie păzit pentru a nu fi furat? Nu este altul fier ros de rugină? Altul, lut, cu nimic mai presus de ceea ce se foloseşte în cele mai umile scopuri? Nu sunt toţi aceştia făcuţi din materie stricăcioasă? Nu sunt făcuţi prin tehnica fierului şi a focului?
Nu i-a făcut pe unul sculptorul, pe altul fierarul, pe altul argintarul şi pe celălalt olarul? Nu a fost fiecare înainte de a fi lucrat, o bucată de materie? (adaosul nostru, pentru că lipseşte textul). Nu s-ar putea ca acele lucruri care acum sunt vase formate din acelaşi material, să devină asemenea (idolilor n.n.), dacă ar fi intervenit măiestria meşterului?
Oare nu s-ar putea ca aceştia pe care voi îi cinstiţi acum, să fie transformaţi în vase ca celelalte vase? Nu sunt toţi surzi! Nu sunt ei toţi orbi! Nu sunt ei fără viaţă! Nu sunt toţi fără simţuri! Nu sunt ei fără mişcare! Nu sunt ei gata să se degradeze!
Pe aceste lucruri voi le numiţi zei, pe acestea le cinstiţi şi lor le slujiţi, făcându-vă astfel asemenea lor. Din această pricină urâţi pe creştini, pentru că nu le socotesc pe ele zei.
Dar nu cumva voi înşivă îi dispreţuiţi pe cei care-i consideraţi zei, mai mult chiar decât creştinii?[18] Nu cumva îi insultaţi şi ofensaţi atunci când îi adoraţi pe cei făcuţi din piatră şi lut fără a-i păzi, iar pe cei făcuţi din argint şi aur, îi păziţi noaptea iar ziua angajaţi paznici pentru a nu fi furaţi?
Sau prin acele daruri pe care vreţi să le duceţi lor, nu cumva îi pedepsiţi de vreme ce credeţi că au simţ? Ce să mai spunem despre cinstirea adusă prin sângele şi fumul jertfelor! Care din voi ar suporta asemenea insulte dacă ar fi în locul zeilor! Nici un om nu ar primi acest lucru, nu ar îndura asemenea gesturi, afară dacă ar fi forţat, pentru că este înzestrat cu simţ şi raţiune. O piatră, însă, îndură pentru că este insensibilă. Stropind zeii voştri cu sânge arătaţi că nu au simţuri, nici suflare.
Cu privire la obiceiul creştinilor de a nu sluji zeilor, voi găsi uşor multe îndreptăţiri, dar pentru că ce am spus nu este suficient, voi merge mai departe în acelaşi fel ca până acum.
Şi apoi, îmi imaginez că tu eşti foarte doritor să asculţi ceva despre faptul că creştinii nu urmează aceleiaşi forme de cinstire divină precum evreii. Dacă ei s-ar feri de slujirea descrisă mai sus şi ar cinsti cu adevărat pe Unul Dumnezeu ca Domn al tuturor, ar fi corect; dar dacă ei Îi aduc cinstire în felul în care am arătat, greşesc foarte mult.
În timp ce păgânii, aducând asemenea lucruri celor care sunt lipsiţi de simţ şi auz, dau un exemplu de nebunie; ei, pe de altă parte, gândind că oferă aceste lucruri lui Dumnezeu ca şi cum El ar avea nevoie de ele, dau dovadă mai curând de o faptă nebunească, decât de o faptă de cinstire.
Pentru că Cel care a făcut cerul şi pământul, cu toate cele ce sunt în el, şi Care ne dă toate cele de care avem nevoie, cu siguranţă că nu cere nici unul din aceste lucruri pe care Însuşi ni le dă, lucruri care ei cred că sunt hrana Lui.
Dar cei care îşi imaginează că prin mijlocirea sângelui, a fumului sacrificiilor şi a jertfelor arse, aduc jertfe bineplăcute Lui şi că prin aceste fapte Îi aduc respect şi cinstire, aceştia crezând că pot să-i ofere orice Celui Care nu are nevoie de nimic, îmi par că nu au nici un respect mai mare decât cei care aduc aceeaşi cinstire lucrurilor fără simţuri, şi care deci nu sunt capabile să se bucure de asemenea onoruri.
Dar cu privire la scrupulozitatea lor asupra mâncărurilor şi a superstiţiilor de respectare a sâmbetelor, şi mândriei lor asupra circumciderii, şi a fanteziilor lor asupra postului sau asupra lunilor noi, care sunt cu totul nedemne şi ridicole de prezentat – nu cred că doreşti să afli mai multe de la mine.
Pentru că, pentru a accepta că numai unele lucruri făcute de Dumnezeu sunt spre folosul oamenilor iar altele sunt nefolositoare şi în zadar, cum poate fi corect? Şi a vorbi greşit despre Dumnezeu, ca şi cum El ne-ar fi oprit să facem ceea ce e bun în ziua de Sabat, cum să nu fie aceasta răutate?
Şi a te mândri cu tăierea împrejur a trupului ca dovadă a alegerii şi ca şi cum pe seama acesteia ei ar fi iubiţi în mod special de Dumnezeu, nu este o discuţie ridicolă?
Şi cu privire la respectarea lunilor şi anilor, stelelor şi a lunii, şi ordonarea lor potrivit propriilor lor tendinţe, a planurilor lui Dumnezeu şi vicisitudinile anotimpurilor, unele pentru sărbători şi altele pentru doliu – cine ar socoti acest fapt o parte a cinstirii divine, dacă nu mai curând o dovadă de nebunie?
Presupun atunci că eşti destul de convins că creştinii se abţin corect de la trufie şi greşeli comune şi de la spiritul trupesc şi laudele zadarnice ale evreilor, dar cred că nu vrei să afli misterele despre ciudata lor cinstire a lui Dumnezeu.
Pentru că cei bine-credincioşi nu se deosebesc de alţi oameni nici prin patrie, nici prin limbă, nici prin obiceiurile pe care le ţin. Căci ei nici nu locuiesc în cetăţi proprii, nici nu folosesc o limbă anume, nici nu duc o viaţă străină.
Comportamentul pe care-l urmează nu a fost cugetat prin speculaţiile unui om iscoditor; nici nu se proclamă apărătorii vreunei învăţături omeneşti. Ci, locuind atât în oraşele greceşti, cât şi în cele barbare, după cum a apucat fiecare, şi urmând obiceiurile băştinaşilor în îmbrăcăminte, hrană şi în restul comportamentului esenţial, ne arată minunata şi nespusa lor vieţuire.
Ei locuiesc în propriile ţări, dar numai ca trecători. Ca cetăţeni participă cu alţii la toate lucrurile şi totuşi îndură toate ca nişte străini. Orice ţinut străin le e ca o patrie, şi orice loc de naştere, ca un ţinut al străinilor. Se căsătoresc aşa cum fac toţi; dau naştere la copiii; dar nu îşi aruncă copiii.
Au o masă comună, dar nu şi un pat comun. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Îşi duc zilele pe pământ, dar sunt cetăţeni ai raiului. Se supun legilor prescrise, dar totodată le depăşesc prin vieţuirea lor. Iubesc pe toţi oamenii şi sunt prigoniţi de toţi. Sunt necunoscuţi şi condamnaţi; sunt duşi la moarte, dar înapoiaţi vieţii. Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi. Sunt lipsiţi de toate lucrurile, dar în toate au de prisos; sunt înjosiţi, şi totuşi sunt îndreptăţiţi; sunt blestemaţi şi binecuvântează; sunt înjuraţi şi plătesc înjurătura cu cinstirea; fac bine, dar sunt pedepsiţi ca răufăcători.
Când sunt pedepsiţi, se bucură ca şi cum s-ar trezi la viaţă; sunt asaltaţi de evrei ca străini şi sunt prigoniţi de greci; totuşi cei care-i urăsc nu pot să aducă mărturie pentru ura lor.

Ca să spun tot într-un cuvânt – ceea ce este sufletul în trup, astfel sunt creştinii în lume. Sufletul este răspândit prin toate părţile trupului, şi creştinii sunt împrăştiaţi prin toate cetăţile lumii. Sufletul locuieşte în trup, deşi nu este al trupului; şi creştinii locuiesc în lume, dar nu sunt ai lumii (Ioan 17, 11, 14).
Nevăzutul suflet este închis de trupul văzut, şi creştinii sunt cunoscuţi într-adevăr a fi în lume, dar credinţa lor rămâne nevăzută. Carnea urăşte sufletul şi luptă împotriva lui (I Petru 2,16).
Totuşi nu suferă nici un rău, pentru că este prevenită de la plăcerile distractive; lumea, de asemenea urăşte creştinii, deşi nu-i fac rău, pentru că se împotrivesc plăcerilor.
Sufletul iubeşte membrele trupului, care urăşte sufletul. Sufletul este închis în trup, deşi ţine acel corp. Sufletul nemuritor locuieşte într-un locaş muritor; şi creştinii locuiesc ca trecători în corpurile stricăcioase, căutând un sălaş desăvârşit în ceruri.
Sufletul, lipsit de hrană şi apă, devine mai bun; la fel creştinii, deşi supuşi zi de zi la pedepse devin din ce în ce mai numeroşi. Dumnezeu le-a rânduit această mare demnitate pe care ar fi nedrept să o părăsească.
Pentru că, după cum am zis, aceasta nu este o simplă invenţie pământească dezvăluită lor, nici un sistem de opinii omeneşti, pe care să-l considere corect pentru a-l respecta atât de minuţios, nici dezlegarea unor taine omeneşti încredinţate lor, ci Însuşi Dumnezeu adevărat, care este Atotstăpânitor, nevăzut şi Creatorul tuturor lucrurilor, a trimis din cer şi a răspândit printre oameni adevărul şi pe sfântul şi necuprinsul Cuvânt, şi L-a întărit în inimile noastre.
Nu a trimis, aşa cum şi-ar imagina cineva, vreun slujitor sau înger, sau judecător, sau unuia din cei cărora li s-a încredinţat conducerea lucrurilor din ceruri, ci pe adevăratul Creator şi Meşter al tuturor lucrurilor prin care El a creat cerurile, prin care a închis marea în propriile ţărmuri, ale Cărui porunci toate stelele le urmează exact, de la Care soarele a primit măsura trecerii lui zilnice pentru a fi zărit, Căruia luna se supune, fiind poruncită lumina nopţii, şi Căruia stelele de asemenea se supun, urmând luna în mersul ei, prin Care toate lucrurile au fost rânduite şi aşezate în hotarele lor corespunzătoare şi Căruia toate se supun – cerurile şi lucrurile care sunt în ele, pământul şi lucrurile care sunt în el, marea şi lucrurile care sunt în ea – focul, aerul şi abisurile – lucrurile care sunt în înălţimi, lucrurile care sunt în adâncuri şi lucrurile care se află între ele. Un astfel de vestitor le-a trimis El.
Atunci, cum cineva ar putea gândi, a fost trimis în scopul exercitării tiraniei sau pentru a inspira frică şi teroare? În nici un caz, ci sub puterea iertării şi blândeţii. Precum un rege îşi trimite pe fiul său care este tot rege, la fel L-a trimis pe El; ca Dumnezeu L-a trimis; pentru oameni L-a trimis; ca un Domn L-a trimis, căutând să convingă, nu să ne forţeze; pentru că violenţa nu are nici un loc în caracterul lui Dumnezeu.
Pentru a ne chema L-a trimis, nu pentru a urmări să se răzbune; pentru a ne iubi L-a trimis, nu pentru a ne judeca. Îl va trimite totuşi să ne judece, şi cine va suferi venirea Sa? (pauză în text)
Nu-i vezi daţi la fiarele sălbatice urmărindu-se să se lepede de Dumnezeu, şi totuşi neînfrânţi? Nu vezi că cu cât sunt chinuiţi, pe atât numărul celorlalţi creşte? Nu pare a fi o lucrare a omului: aceasta este puterea lui Dumnezeu; acestea sunt mărturiile arătării Sale.
Căci, cine dintre oameni a înţeles deplin ce este Dumnezeu înainte de venirea Lui? Accepţi învăţăturile deşarte şi prosteşti ale celor care sunt consideraţi filosofi vrednici de crezare?
Ale unora care spun că focul era Dumnezeu, numindu-l Dumnezeu prin care ei înşişi ar fi apărut treptat; ale altora că era apa sau alte lucruri făcute de Dumnezeu. Dar dacă vreuna din aceste teorii ar fi vrednică de crezare, atunci oricare din lucrurile create ar putea fi considerate a fi Dumnezeu. Dar asemenea păreri sunt doar declaraţiile greşite şi timide ale înşelătorilor;
Nici un om nu L-a văzut vreodată, nici nu L-a cunoscut, până ce Însuşi S-a descoperit. Şi El S-a arătat prin credinţă, singura prin care ne este dat să Îl vedem pe Dumnezeu.
Pentru că Dumnezeu, Domnul şi Ziditorul tuturor lucrurilor care a creat toate lucrurile şi le-a rânduit anumite legi, S-a arătat Însuşi nu numai ca un prieten al omenirii, ci şi ca un îndelung-răbdător. Da, El a fost întotdeauna cu o asemenea însuşire şi este şi va fi mereu, îngăduitor şi bun şi liber de mânie, şi adevărat, şi singurul Care este bun. El a făcut în mintea Sa un mare şi deosebit plan pe care l-a împărtăşit Unicului Său Fiu.
Deci, câtă vreme a păstrat şi a ţinut planul Său în taină, părea că nu se preocupă de noi, şi că nu are nici o grijă de noi. Dar după ce S-a descoperit şi arătat, prin iubitul Său Fiu, a oferit toată binecuvântarea lucrurilor pe care le-a pregătit de la început odată cu noi, astfel încât să vedem şi să fim treji. Care din noi s-ar fi aşteptat la aceste lucruri? El a ştiut, deci, de toate lucrurile din mintea Sa, alături de Fiul Său potrivit iconomiei păstrate între ei.

Atunci, pe măsură ce timpul de la început a trecut, El ne-a permis să fim purtaţi de porniri nelegiuite, fiind conduşi de dorinţa plăcerii şi diferite pofte.
Aceasta nu pentru că El era bucuros de păcatele noastre, ci pentru că pur şi simplu le-a îndurat; nu pentru că El ar fi încuviinţat timpul faptelor nedrepte de atunci, ci pentru că El căuta să formeze o minte cunoscătoare a dreptăţii, astfel încât fiind convinşi în acel timp de nevrednicia de a dobândi viaţa prin propriile noastre fapte, trebuia acum prin milostivirea lui Dumnezeu să fim răscumpăraţi; (sensul e dubios) şi fiind astfel creaţi, ni s-a arătat în noi înşine[19] că nu eram vrednici să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu, ci numai prin puterea lui Dumnezeu.
Dar când vicleniile noastre au ajuns la culme şi s-a arătat clar că răsplata lor, pedeapsa şi moartea, erau gata asupra noastră; şi când s-a apropiat timpul pe care Dumnezeu l-a rânduit mai înainte pentru a arăta puterea şi bunătatea Sa (lacună), cum unica iubire a lui Dumnezeu, prin marea grijă de oameni, nu ne-a privit cu ură, nu ne-a alungat, nici nu ne-a amintit nedreptăţile noastre împotrivă, ci a arătat o mare îndurare, şi S-a născut cu noi.
El Însuşi a luat asupra Lui povara fărădelegilor noastre, El a dat pe propriul Fiu ca răscumpărare pentru noi, Unul Sfânt pentru păcătoşi, Unul nevinovat pentru vină, Unul drept pentru nedreptate, Unul necorupt pentru corupţi, Unul nemuritor pentru cei ce sunt muritori. Prin ce altceva ne-ar fi putut acoperi păcatele decât prin dreptatea Sa? Prin cine altcineva ar fi fost posibil ca noi, păcătoşii şi necredincioşii să fim justificaţi, decât prin singurul Fiu al lui Dumnezeu?
O dulce schimbare! O lucrare nepătrunsă! O bunătăţi depăşind orice aşteptare! Ca vicleniile multora să fie ascunse într-Un singur drept şi ca dreptatea Unuia să justifice pe mulţi păcătoşi![20]
Aşadar fiind convinşi în vremurile de mai înainte (î.Hr.) că firea noastră nu putea supravieţui, şi având acum descoperit pe Domnul care poate salva chiar şi ceea ce era imposibil, prin aceste fapte deopotrivă, a voit să ne facă să credem în bunătatea Lui, să-L cinstim ca pe Hrănitorul nostru, Părintele, Învăţătorul, Sfătuitorul, Vindecătorul, Înţelepciunea noastră, Lumina, Cinstea, Slava, Puterea şi Viaţa astfel încât să nu trebuiască să fim preocupaţi de hrana şi îmbrăcămintea noastră.
La fel şi tu dacă doreşti această credinţă, de asemenea vei primi mai întâi de toate cunoştinţa Tatălui.
Pentru că Dumnezeu a iubit omenirea, motiv pentru care a creat lumea, căreia i-a dat stăpânire peste toate lucrurile din ea (Otto şi Böhl – ,,de pe pământ”), căreia (omenirii) El i-a dat raţiune şi înţelegere, singura căreia i-a dăruit favorul de a privi spre El Însuşi, pe care a făcut-o după chipul Său, căreia i-a trimis pe singurul Său Fiu născut, căreia i-a promis o împărăţie în cer, şi pe care o va da celor care-L iubesc pe El.
Şi când vei dobândi această cunoaştere, cu ce bucurie crezi că va fi răsplătit? Sau cum vei iubi tu pe Cel Care te-a iubit astfel mai înainte? Şi dacă-L iubeşti vei fi doar un imitator al bunătăţii Lui. Şi nu te mira că un om poate ajunge un imitator al bunătăţii Lui. Poate dacă vrea.
Pentru că fericirea nu constă în stăpânirea peste fraţii săi, sau în căutarea conducerii asupra celor slabi, ori în bogăţie, ori arătând violenţă faţă de cei ce sunt inferiori. Nimeni nu poate deveni un imitator al lui Dumnezeu prin aceste lucruri.
Căci acestea nu duc la slava lui Dumnezeu. Dimpotrivă, cel care ia asupra lui greutăţile aproapelui său, cel care, în orice stare socială ar fi el, este gata să ajute pe cel în lipsă; cel care, oricâte lucruri ar fi primit de la Dumnezeu, împărţindu-le celor nevoiaşi, devine un dumnezeu al celor care primesc: este un imitator al lui Dumnezeu.
Atunci vei vedea, încă de pe pământ că Dumnezeu în ceruri domneşte peste tot;atunci vei începe să mărturiseşti tainele lui Dumnezeu; atunci vei iubi şi admira deopotrivă pe cei care suferă pedeapsă pentru că nu vor să se lepede de Dumnezeu; atunci vei condamna înşelăciunea şi greşeala lumii când vei cunoaşte cum este să trăieşti adevărat în cer, când vei dispreţui ceea ce aici este cinstiti ca moarte, când te vei teme de ceea ce cu adevărat este moarte, care este păstrată pentru cei care vor fi condamnaţi la focul cel veşnic, care va chinui chiar şi pe cei care spre sfârşit se încredinţează lui.
Atunci vei admira pe cei care în numele dreptăţii îndură focul care este doar de moment, şi îi vei socoti fericiţi când vei cunoaşte acel foc.
Nu vorbesc despre lucruri străine mie, nici nu urmăresc să ajung la ceva neimportant printr-o judecată dreaptă; ci fiind un ucenic al Apostolilor, am ajuns un învăţător al păgânilor. Împart lucrurile, date mie de cei care sunt vrednici slujitori ai adevărului.
Pentru că cine dintre oameni, drept învăţat şi născut prin Cuvântul iubitor, nu caută să înveţe bine lucrurile care au fost clar descoperite de către Cuvântul ucenicilor Săi, vorbindu-le deschis, într-adevăr neînţelese de cei necredincioşi, ci vorbind cu ucenicii, care fiind socotiţi credincioşi de către El, au primit o cunoaştere a tainelor Tatălui?
Din acest motiv El a trimis pe Fiul ca să fie descoperit în lume; iar El, fiind dispreţuit de poporul (evreilor), a fost crezut de către păgâni când a fost predicat de Apostoli. El este Cel Care era de la început, Care a apărut ca nou şi a fost găsit vechi, şi totuşi Care se naşte mereu nou în inimile sfinţilor. El este Cel Care, fiind din veşnicie, este numit astăzi Fiul; prin care Biserica s-a îmbogăţit, iar harul larg răspândit, creşte în sfinţi, dând înţelegere, descoperind taine, anunţând timpuri, înveselind pe cel credincios, oferind celor care caută; prin care marginile credinţei nu s-au distrus, nici hotarele stabilite de părinţii din trecut.
Prin urmare, frica de lege este slăvită şi harul profeţilor este cunoscut, şi credinţa evangheliştilor este stabilită, şi tradiţia Apostolilor este păstrată, şi harul Bisericii tresaltă; har, care, dacă nu-l întristezi, vei cunoaşte acele lucruri pe care Cuvântul le învaţă, prin care El (Tatăl) voieşte, şi când El mulţumeşte. Toate cele câte am fost îndemnaţi[21] să vă spunem prin voinţa Cuvântului care ne porunceşte, vi le-am transmis cu osteneală şi din iubirea lucrurilor care ne-au fost descoperite.

După ce ai citit şi ascultat cu atenţie aceste lucruri, vei cunoaşte ceea ce Dumnezeu dăruieşte, după cum Îl iubim cu dreptate, fiind făcuţi un paradis al plăcerii, înfăţişând în voi înşivă[22] un copac oferind toate felurile de roade şi înflorind frumos, fiind împodobit cu diferite fructe.
Pentru că în acest loc au fost plantaţi copacul cunoştinţei şi copacul vieţii; dar nu copacul cunoştinţei este cel care distruge, ci neascultarea.
Într-adevăr, nu în zadar sunt acele cuvinte scrise, care spun cum Dumnezeu, de la început a sădit pomul vieţii în mijlocul paradisului, dezvăluind viaţa, şi când cei care au fost făcuţi la început, nu au folosit această cunoaştere cum se cuvine şi au fost lăsaţi goi.
Pentru că nici o viaţă nu poate exista fără cunoaştere, nici cunoaştere singură fără viaţă. Acolo unde au fost sădite, sunt strâns unite. Apostolul, înţelegând puterea, (acestei legături) şi combătând acea cunoaştere fără adevărul poruncilor aplicate în viaţă, declară: ,,cunoaşterea semeţeşte, iar iubirea zideşte” (I Cor 8,1).
Pentru că, cel care crede că ştie orice, fără adevărata cunoaştere, aşa cum este mărturisită de viaţă, nu cunoaşte nimic, este înşelat de Şarpe, datorită iubirii vieţii. Dar cel care îmbină cunoaşterea cu teama şi caută viaţa, sădeşte în nădejde, privind spre rod. Lasă inima ta să fie înţelepciunea ta; şi lasă viaţa ta să fie adevărată cunoaştere primită sufleteşte.
Crescând acest copac şi arătând fructul lui, vei fi întotdeauna culegător în acele lucruri dorite de Dumnezeu, pe care Şarpele nu le poate dobândi, şi pe care înşelăciunea nu le poate atinge; prin urmare nici Eva nu mai este coruptă, ci crezută ca o fecioară; şi salvarea este arătată, şi Apostolii sunt înzestraţi cu înţelegere, şi Paştele Domnului se apropie, şi corul este adunat laolaltă, şi sunt rânduiţi în ordine potrivită, şi Cuvântul se bucură învăţând sfinţii, – prin care Tatăl este slăvit: a Cărui slavă să fie în veci. Amin.[23][1] Considerată neautentică cf. I.G. Coman, Patrologia, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 1956, p. 51. Eusebiu de Cezareea o atribuia Sf-lui Iustin Martirul.
[2] Henry Wace D.D. (1836-1924) & William C. Piercy, M.A., A Dictionary of Christian Biography and Literature to the End of the Sixth Century AD., with an Account of the Principal Sects and Heresies, Hendrickson Publishers, reprinted by John Murray, London, 1911.
[3] Cyril C. Richardson (1909-1976), Early Christian Fathers, Philadelphia, Westminster Press, 1953, pp. 206-212.
[4] H. Wace, op. cit.
[5] Ibidem.
[6] Philip Schaff (1819-1893), History of the Christian Church, vol. II, Ante-Nicene Christianity, A.D. 100-325), a III-a ediţie, Washington, Oak Harbor, 1997.
[7] De ex. în cap I autorul invită pe Diognet să se lepede de omul cel vechi, pe când în cap. II deja se constată această lepădare (vino, după ce te-ai lepădat…).
[8] Philip Schaff, Ante-Nicene Fathers, I, The Apostolic Fathers with Justin Martyr and Irenaeus, Wm. E. Eerdmans Publishing Company, reprint 2001.
[9] Dom P. Andriessen, L’Apologie de Quadratus conservée sous le titre d’Epitre à Diognète, in ,,Recherches de théologie ancienne et medievale”, 13, (1946), pp. 5-39, 125-149; 14 , (1947), pp. 121-156.
[10] C. Richardson, op. cit.
[11] H. Wace, op. cit.
[12] Texts and Studies, vol I, no 1, pp. 86.
[13] Primitive Christianity, E.T., 1911.
[14] R. H. Connolly, The date and Autorship of the Epistle to Diognetus, în The Journal of Theological Studies, 36 (oct, 1935), pp. 347-353.
[15] Studies and Documents, 12, 1940.
[16] Cyril Richardson, op. cit.
[17] Traducere după Ante-Nicene Fathers, I, The Apostolic Fathers with Justin Martyr and Irenaeus, Philip Schaff, Wm. E. Eerdmans Publishing Company, reprint 2001. Traducerea pr. D. Fecioru din col. PSB, I, Bucureşti, 1979, p. 337 este inadecvată. Sub imperativul folosului duhovnicesc pentru creştinii fără o pregătire teologică, uneori propoziţii întregi sunt omise ori adaptate după bunul plac.
[18] Se vorbeşte despre acest termen, deci lucrarea este după Antiohia, sec. I d.Hr.
[19] O dovada patristică timpurie a legii naturale.
[20] Bossuet susţine că este o asemănare cu Sf. Justin Martirul, Cuvânt despre Circumciziune, tom 3, p. 171.
[21] Apare folosită persoana I plural.
[22] Apare iarasi folosită persoana I plural după ce anterior s-a folosit persoana I singular.
[23] Asemănare cu doxologia lui Clement.

Da, eu citasem din epistola catre Diognet, fragmentul:

CAPITOLUL V
Pentru că cei bine-credincioşi nu se deosebesc de alţi oameni nici prin patrie, nici prin limbă, nici prin obiceiurile pe care le ţin. Căci ei nici nu locuiesc în cetăţi proprii, nici nu folosesc o limbă anume, nici nu duc o viaţă străină.
(....)
Ei locuiesc în propriile ţări, dar numai ca trecători. Ca cetăţeni participă cu alţii la toate lucrurile şi totuşi îndură toate ca nişte străini. Orice ţinut străin le e ca o patrie, şi orice loc de naştere, ca un ţinut al străinilor. (...)
Îşi duc zilele pe pământ, dar sunt cetăţeni ai raiului.

Multumesc georgeval! Datorita tie am acum si o traducere romaneasca, pe care am inregistrat-o imediat.

Mirela, face parte din Parintii apostolici, si este de obicei cuprinsa in primul volum de opere patristice in mai toate colectiile.

Fraza "Orice ţinut străin le e ca o patrie, şi orice loc de naştere (patrie), ca un ţinut al străinilor." este fraza cheie dupa mine:
Este in legatura cu intrebarea de la inceput.

Eu una ma tem ca nu prea ne aratam ca sarea pamantului si drojdia care face sa creasca aluatul - sau cum spune autorul, ca sufletul poentr trup, poentru societatea actuala.
Daca preocuparea noastra principala raman chichitele de forma si o forma pietista, legalista a credintei, atunci este si de asteptat sa se intample asa.
Vai noua, carturarilor si fariseilor!

Multumesc, George, pentru transcrierea acestei Epistole si Fani, pentru comentariile postate.

Mi-a placut foarte mult cum vorbeste despre Hristos, la cap. XI:
Ai dreptate, Fani... formalismul si pietismul sunt un pericol mai actual ca oricand, acum cand crestinismul s-a facut cunoscut pana la marginile pamantului. Dar sa nu descurajam, sa nu uitam ca Nadejdea este una din marile virtuti crestine. Doamne ajuta!

Epistola catre Diognet este intr-adevar o "perla" a literaturii patristice. Ideea generala a Epistolei catre Diognet, aceea ca un crestin beneficiaza de doua cetatenii, pamanteasca si cereasca, se completeaza cu invatatura Sfantului Apostol Pavel ca nu avem cetate statatoare aici, pe pamant, ci in cer.

Citind epistola observam ca ea prezinta mai degraba un plan ideal decat unul real. Prezinta imaginea crestinului ideal, autentic. Aceasta scriere ramane peste veacuri un important reper pentru noi cei care ne-am indepartat de ethosul Bisericii primare.