Este adevarat ca...
 

Sfantul Siluan Athonitul a spus: "cine nu plange (varsa lacrimi) pentru propriile pacate, aceluia Dumnezeu nu ii va ierta pacatele"?

Daca este adevarata aceasta afirmatie as dori sa stiu in ce carte (si ce capitol al cartii respective) scrise de arhimandrit Sofronie se gaseste.

Multumesc si Doamne Ajuta!

Ai aici cartea Sfântului:
http://sfantulioancelnou.trei.ro/car...smereniei1.htm

Cred ca ai retinut gresit ceva, anume relatarea unei experiente a Sfântului când el cazuse în deznadejde si credea ca Dumnezeu nu-i va ierta pacatele.


Citatul dat de tine seamana cu un cuvânt din Pateric despre Sf. Arsenie cel Mare:

41) Se mai spunea, ca in toata vremea vietii sale cand sedea la lucrul mainilor lui, avea o carpa in san pentru a-si sterge lacrimile care picau din ochii sai si auzind avva Pimen, ca a adormit, lacrimand, a zis: fericit esti, avvo Arsenie, ca te-ai plans pe tine in lumea aceasta. Ca acela ce nu se plange pe sine aici, acolo se va plange vesnic. Deci, ori aici de voie, ori acolo de munci, este cu neputinta a nu plange.



Plângerea pacatelor nu înseamna neaparat a lacrima ci a ne cai profund pentru ce am facut, a simti o mare scârba.

Am gasit ceva similar cu invatatura Sfantului Siluan si anume despre pocainta si lacrimi a Sfantului Simeon Noul Teolog:

Fragmente din cartea "IN LUMINA LUI HRISTOS"--Viata si invatatura sfantului Simeon Noul Teolog-- autor Vasili Krivosein editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane Bucuresti 2005


El insusi (Sf Simeon Noul Teolog) afirma ca darul lacrimilor este dat celor care-l cauta cu adevarat si arata de asemenea ca impietrirea inimii si greutatea de a plange nu reprezinta ceva propriu unor anumite firi, ci provin din nepasare si lene duhovniceasca.

"Cu neputinta este a curata vesmantul murdar in lipsa apei si fara lacrimi inca mai cu neputinta este de a spala si a curati sufletul de petele si spurcaciunile sale.
Sa nu aducem indreptatiri primejdioase pentru suflet si desarte, sau, mai bine spus, cu desavarsire mincinoase si bune sa ne piarda, ci sa cautam din tot sufletul nostru aceasta imparateasa a virtutilor - pocainta... ea mai intai spala de murdaria lor pe cei care se impartasesc de ea; apoi ea curata totodata patimile smulgandu-le ca pe niste coji de rani... si aceasta nu este totul: intinzandu-se ca o flacara, incetul cu incetul ea le da afara, arzandu-le neincetat ca pe niste spini... iata toate cele pe care cu lacrimi, sau mai curand prin lacrimi, le lucreaza focul dumnezeiesc al pocaintei; dar fara lacrimi, dupa cum am spus, nimic din acestea, nici in noi si nici in alta persoana, nu s-a produs niciodata si nici nu se va produce". (pag. 35)

--------------------------------------------------------------------------------

Pocainta trebuie sa fie deplina si sa cuprinda omul intreg:

"Numai sa ne pocaim din tot sufletul nostru si sa lepadam nu numai faptele noastre rele, ci pana si gandurile viclene si necurate ale inimii noastre".

Fara pocainta lepadarea monahala nu slujeste la nimic:
"Oricine a pacatuit cu adevarat... si a astupat cu noroiul placerilor simturile sufletului sau, chiar daca ar imparti toate bunurile sale saracilor, sau ar parasi toata stralucirea dregatoriilor si tot luxul sau, palate si cai... si pana si pe cei mai apropiati ai sai, prietenii si rudele sale, fara abatere, chiar daca ar veni sarman si nevoias sa primeasca haina monahala, el are inca nevoie, pe durata intregii sale vieti, de lacrimile pocaintei, pentru a curati noroiul gresalelor sale. Si inca mai mult, daca asemenea mie, funiginea si noroiul patimilor sale fara numar nu ii acopera numai fata si mainele sale, ci intreg trupul sau, pe de-a-ntregul. Nu, va spun ca e prea putin pentru noi sa impartim bunurile noastre pentru a curati sufletele noastre, daca nu plangem si nu ne tanguim din adancul sufletului, fratilor. Dupa parerea mea, fratilor, cu adevarat, daca in loc de a avea toata grija spre a ma curati insumi cu lacrimi de intinaciunea gresalelor mele, eu ies din aceasta viata intinat, dupa dreptate atat Dumnezeu, cat si ingerii Sai isi vor rade de mine si ma vor arunca cu diavolii in focul vesnic" (pag.64)
--------------------------------------------------------------------------------


Pocainta trebuie sa devina o stare permanenta:

"Este cu putinta intregii lumi, fratilor, nu numai calugarilor, ci si mirenilor, ca totdeauna si incontinuu sa se pocaiasca, sa planga si sa se roage lui Dumnezeu si, printr-o asemenea purtare, sa dobandeasca si toate celelalte virtuti".


Importanta lacrimilor ca element indispensabil al pocaintei este subliniata in nenumarate randuri.

"Inainte de cainta si de lacrimi - nimeni sa nu va insele prin cuvinte desarte si sa nu ne ratacim pe noi insine - nu se afla in noi pocainta, nici adevarata remuscare, nici frica de Dumnezeu in inimile noastre, nu ne-am invinovatit insine si sufletul nostru n-a dobandit constiinta judecatii viitoare si a pedepselor vesnice. Daca el ar fi dobandit aceste simtaminte si ar fi intrat aici, lacrimile cu adevarat ar fi curs imediat; fara ele inima noastra secatuita nu poate niciodata sa se induioseze, nici sufletul nostru sa dobandeasca smerenia duhovniceasca si nu avem puterea de a deveni smeriti. Or, cel care n-are aceasta asezare nu se poate uni cu Duhul Sfant si, nefiind unit cu El dupa curatire, el nu mai poate sa se astepte la cunoasterea si la contemplarea lui Dumnezeu, nici nu este vrednic sa fie invatat virtutile ascunse ale smereniei". (pag. 65)
--------------------------------------------------------------------------------


Se vede aici ca lacrimile pocaintei sunt considerate ca o cale ducand la contemplatie si la unirea cu Duhul Sfant.
Este nevoie de o pocainta personala pentru a dobandi viata vesnica:

"Fiecare dintre noi sa invinovateasca nu pe Adam, ci pe el insusi, daca noi cadem in vreun pacat, oricare ar fi acest pacat, si fiecare sa faca sa se vada la el o pocainta vrednica, daca vrea sa dobandeasca viata vesnica in Domnul".