Provenienta credintei.
 

Daca vei intreba pe orice om care crede, pe ce cale s-a salasluit credinta in el, cred ca iti va raspunde ca printr-un alt om. Nu cred ca exista om sa-si fi castigat credinta din natura, din lumea vazuta impersonala.

Ai dreptate
Nici un cuvant de convertire nu mi-a zis,ci doar o vedeam ce face,si am fost si eu curios.
E mare putere exemplului ,mai mare decat 1000 de vorbe intelepte

Pentru mine la inceput a fost importanta o cautare a adevarului, o sete de cunoastere si o sete de sens.

:)Si la mine a fost o cautare disperata a unui sens .
Dar azi imi dau seama ca nici nu stiu mai multe despre acel sens,si nici persoana care m-a ajutat nu mai e in viata mea
Deci ,daca este vreun dram de credinta in mine,acesta nu se datoreaza indaratniciei mele de a cauta adevarul,ci numai harului lui Dumnezeu,care nu m-a lasat sa ratacesc in cautarea mea .Astfel peste noapte,cele neintelese nu m-au mai obosit,si linistea a coborat peste sufletul meu.
Cu adevarat ca nici macar inceput mantuirii nu putem pune,si totul vine din har,caci singuri,nu facem decat sa ratacim

Initial, "credinta vine din auzire". Apoi, ea trebuie sa sporeasca si datorita experientei personale, relatiei noastre cu Dumnezeu. Sa nu ne limitam la a citi vietile sfintilor, si experientele lor dumnezeiesti, ci sa incercam, a imita, dupa putere, pilda lor. Numai atunci, vom avea si incredintarea venita din experienta, din "cercare".

Sintagma "crede si nu cerceta", nu numai ca nu este ortodoxa, ba chiar este contrara invataturii ortodoxe. In Biserica, suntem chemati cu totii la experierea lui Dumnezeu, atunci cand auzim: "Gustati si vedeti ca bun este Domnul!" Toti stim ca "bun este Domnul", dar numai unii "gusta" cu adevarat.

eu am stat mult la bunici, ortodocsi practicanti, si de mica am luat contact cu biserica, datorita bunicii mele in special. de mica am crezut in Dumnezeu, dar adevarata credinta a fost ca un electrosoc, ca o zguduire launtrica, un fel de palma precedeata de intrebarea: chiar nu vezi ca te indepartezi de Mine? si asta la moartea bunicii celei mai bune prietene ale mele. si acum ii multumesc lui Dumnezeu pentru "palma" data. :8:

Despre ce credinta vorbesti, cea ortodoxa?
Despre ce om vorbesti, despre omul roman?...pentru ca nu-i clar, dupa cum pui problema generalizezi.

Credinta este una din cele trei virtuti teologice pe care omul le primeste de la Dumnezeu (daca nu gresesc) prin Baia Sfantului Botez. Ea poate creste in timpul vietii sau se poate diminua ori dispare... Omul ia primul contact cu Dumnezeu in familie dar samanta credintei exista in suflet de la Dumnezeu!

Asa cum observa si andreicozia, problema se desparte in doua. Se pune problema credintei in general, si a ortodoxiei in particular.

Fiindca vad ca e diferita povestea, am sa spun cum se intampla si la mine. Si singurul motiv pentru care o spune este doar pentru a oferi o situatie diferita, nu pentru ca spune ca eu am cine stie ce credinta sau traire, nu intelegeti asa.

Eu cred ca omul este o fiinta initial religioasa, cu un anumit dat in acest sens. Dar la fel cum un graunte creste fie drept fie stramb, asa si acest dat se aseaza ca fundament in felul in care ne explicam lumea. La unii acest fundament ramane religios. La altii, apare un fenomen de negare a acestuia, si devine un fundament ateist. E ca un fel de axioma, pe care nu ti-o mai explici, ci cu care explici. Desigur, lucrurile nu sunt asa simple, dar in mare, cam asa vad eu lucrurile.

In timp, acest fundament se intareste sau se rastoarna in functie de experientele fiecaruia, si e o poveste pentru fiecare. Asa explic eu de ce mereu apar dialoguri ale surzilor intre atei si oamenii religiosi. Asa explic si de ce atunci cand se schimba aceasta baza experientele cauzatoare sunt ravasitoare. Caci pentru cineva care schimba un asa fundament in felul in care concepe lumea, e o schimbare din temelii.

Revenind la mine. Eu in copilarie am crescut langa bunici. Care nu erau niste oameni cu deosebita traire religioasa, dar cu mult bun simt si cumsecadenie. Asadar, eu am apucat intai sa imi explic lumea prin Dumnezeu.

Apoi o trauma (in mintea mea) m-a facut sa ma departez. Nu conteaza care e evenimentul. Cert este ca dupa aceea, pe la 17 ani fiind evenimentul, am trait cumva in negare. Nu mai doream si nu mai simteam nevoia sa imi explic mare lucru.

In timp am inceput sa survina necesitatea cautarii raspunsurilor la intrebarile incomode. Fiecare le stie, desi poate pentru fiecare sunt oarecum diferite. Aceasta problema a revenit, a existentei lui Dumnezeu.

Fiind o minte de inginer, ca atata am, felul in care am ajuns eu convins ca exista Dumnezeu a fost acela de a ma uita in jur si de a contempla natura si oamenii. Prin fizica, prin matematica, prin filosofie, dar cel mai mult prin observatie proprie. Nu altfel, nu de la alti oameni. (Desi sunt sigur ca mint aici, adica sunt sigur ca am fost influentat de diversi oameni prin carti, vreau sa spun ca nu a fost un anume om care sa ma lumineze si sa ma aduca pe calea cea buna).

Am fost botezat ortodox, dar de trait ca atare nici acum nu am ajuns sa traiesc. Desi aceasta nevoie e implinire o simt si o impartasesc din ce in ce mai acut. Insa ca sa revenim la poveste, am ajuns ortodox dupa ce am citit cat am putut eu de bine patericul egiptean, vietile sfintilor si mai ales filocalia. Nu toata filocalia, desigur, anumite scrieri.

De atunci ma rog sa ajung sa merit cat de cat numele de crestin ortodox.
Sper ca nu v-am plictisit cu polologia mea.

Eu sunt un magar si am problemele magarului lui Buridan. Suna a gluma, sa vedeti cat e de serios.

Daca cititi despre acest magar, o sa vedeti ce implicatii adanci are o parabola a unui calugar istet. Magistrul Buridan era unul din ultimii scolasti si sofisti ai apusului si erau multe discutii in vreme daca exista liber arbitru sau nu. Unii credeau si spuneau (bazandu-se stricto sensu pe o afirmatie a apostolului Pavel) ca de la nastere unii sunt alesi iar altii vase ale pierzarii. Altii spuneau ca dimpotriva, nasterea e asa, dar plasarea intr-o tabara sau alta este la liberul arbitru.

Iar Buridan vine si zice: imaginati-va un magar egal de flamand si de insetat aflat la distanta egala de o caldare cu apa si de o gramada de fan. Acest magar risca sa moara de foame daca exercita liberul arbitru asa cum il descrie situatia precedenta. Bazandu-se pe sine, nu va sti niciodata ce sa faca mai intai. Risca sa moara de foame, de sete, sau de amandoua stand si incercand sa vada care sa fie prima.

Suna superficial. In realitate parabola are implicatii foarte profunde si ma voi hazarda sa incerc sa le descoperim aici.
In viata terestra suntem rar pusi in situatii atat de extreme incat binele si raul sa se discearna cu usurinta. Cele mai multe situatii sunt cele unde suntem plasati la aparenta egala distanta de optiuni care par echivalente. Eu de exemplu, examinand un pacient, pot avea numeroase optiuni care par echivalente, si ca el sa nu moara netratat am datoria sa discern la timp (in timp util pentru suferinta lui si nu facand sofisme) care e conduita de urmat. Iata cel mai cunoscut exemplu: ma vaccinez de gripa porcina sau nu? Va consola pe cineva ca vaccinul este inocuu in alte 999 de cazuri daca in cazul copilului sau se produce o nenorocire? Nu. Sunt eu exonerat? Chiar daca legea ma exonereaza, cu constiinta nu e asa simplu.

A incerca abordari pur rationale in asemenea situatii este la fel de gresit cu a fi habotnic. Parintele Teofil Paraianu (pe care l-am mai pomenit odata cu aceasta remarca) spunea ca deciziile bune se iau cu amandoua, si cu credinta si cu ratiune si ca e bine sa nu lipseasca nici una nici cealalta. Cei numai rationali vor produce un bine statistic care poate fi anulat complet sau chiar dovedit rau de urmatoarea evolutie a situatiei. Cei habotnici nu vor fi pur si simplu pragmatici. Ca sa faci praf de pusca, nu ajunge sa te rogi. Daca Hitler bate la usa si in loc de praf de pusca te rogi, vor muri oameni. Asta spune ceva: sa binecuvantam pe Dumnezeu pentru momentele de echilibru din viata cand raul si binele nu sunt optiuni dure, sau-sau. Sa folosim aceste momente ca antrenament. Asceza asta inseamna: exercitiu. Indiscutabil vin si momentele, cum spunea Marin Preda, cand "timpul nu mai are rabdare". Dar cata vreme are, sa ne facem temele, sa nu punem prea mult ego-ul inainte si sa valorificam a crede deopotriva cu a gandi. Orice sculptura la inceput e o piatra oarecare. Orice inventie la inceput e un gand absurd. A alege este cu adevarat la indemana noastra. A alege corect este un dar. Credinta autentica dupa mine este despre a primi acest dar. Nu cred ca vom rezolva totul si vom trai intr-o lume perfecta aici si acum. Dumnezeu nu e accesibil cu rugaciuni de tip "doamne-doamne, fa piatra ciocolata". Dar exercitarea alegerilor si primirea darului de a le face pe cele bune sunt antrenamentul si respectiv fructul credintei.

Un film propagandistic rau facut, Kingdom of Heaven (mergi, fraiere din Arkansas si mori pentru noua cruciada in Irak) are, ca orice lucru uman facut cu arta, si cateva remarci excelente. Citez una:

"But remember that, even when those who move you be kings or men of power, your soul is in your keeping alone. When you stand before God you cannot say "but I was told by others to do thus" or that "virtue was not convinient at the time. This will not suffice. Remember that."

(Adu-ti aminte ca, si atunci cand cei care te misca (care-ti dau ordine) sunt regi sau oameni cu putere, sufletul este in posesia ta si numai a ta. Cand vei sta in fata lui Dumnezeu nu vei putea spune "dar mi s-a spus de altii sa fac asa" sau "virtutea nu era convenabila (de exercitat) la acel moment". Nu vor fi de ajuns acestea. Adu-ti aminte de asta.)

Binele pe care-l alegem cand este usor de ales, pentru ca urmam trasee ale virtutii date de altii si este si convenabil sa o facem, duce la ce spunea Iisus: facand aceasta sa spuneti "slugi ticaloase suntem, ca am facut doar ceea ce trebuia sa facem". Este un bine, dar nu ne face buni, nici apti sa discernem cand e greu de discernut, nici altceva in general decat "executanti". Binele adus de credinta este cu totul altfel.