„Iadul, suferinţa de a nu mai putea să iubeşti“ la Dostoievski
 

"Suferinţa nu este din vina lui Dumnezeu, ci este urmarea tragică şi dureroasă a păcatului. Dar Dumnezeu poate face ca şi suferinţa să fie întoarsă spre binele nostru atunci când îi dăm un sens. „De pe dealurile bucuriilor, în văile necazurilor“ a decurs viaţa lui Dostoievski, şi la fel şi-a închipuit şi viaţa eroilor săi. Părintele Zosima este întruchiparea sfinţeniei, a adevăratei vieţi creştine care are drept virtuţi libertatea, bucuria, iubirea, simplitatea, discreţia, smerenia, toate acestea opuse „virtuţilor“ sfântului de paradă, ascetului fals care este Ferapont"- Parintele Holbea.
In alt context cand vorbeste despre iad Dostoievski aminteste de "vesnicia singuratatii". Iadul este mai intai o stare existentiala lipsita de comuniunea cu Dumnezeu.

Daca Dumnezeu e dragoste atunci extrapoland un pic putem sa ne imaginam usor iadul ca pe un loc fara iubire, departe de Dumnezeu. Si chinurile iadului pot fi interpretate ca suferinte fizice ce decurg din lipsa dragostei dumnezeiesti. Daca pe pamant fiind, in aceasta viata, vegheati cum suntem de ingerul nostru pazitor si sub protectia proniei lui Dumnezeu, mereu aflandu-ne, suferim si ne zbatem in pacate si singuratate de multe ori.. cum trebuie sa fie atunci cand ne paraseste Dumnezeu? Cand nu ne mai iubeste? :(
Cumplit.

Da, parintele Zosima e figura cea mai luminoasa din intunecatul roman Fratii Karamazov. Imi aduc aminte cat m-a impresionat scena in care batranul staret ingenuncheaza in fata lui Mitea, cand il vede pentru intaia data, pentru ca shtia ca el va fi martirul, el va fi judecat si condamnat pe nedrept (intocmai ca Iisus).
Tot de la parintele Zosima (de fapt, de la Dostoievski insusi) am invatat urmatoarea rugaciune simpla: " Miluieste-i, Doamne, pe cei care n-au pe nimeni sa se roage pentru sufletul lor; mantuieste-i, Doamne, si pe acei care nu vor sa Ti se inchine Tie". Dupa care adauga: "Rugamintea aceasta nu porneste din mandrie, Doamne, caci eu insumi sunt cel mai nevrednic dintre toti."

chinurile iadului sunt reale, nu metafore pt suferinte fizice
 

http://www.razbointrucuvant.ro/2010/...i-o-realitate/

(.. dar si Dostoievski are dreptate: iadul este suferinta de a nu putea iubi )

erata: psihice. (cum se corecteaza titlul?)

"Mă simţeam arzând şi totuşi nu mă consumam. De zece sau de unsprezece ori pe zi trebuia să fiu curăţat de funinginea iadului care-mi acoperea tot trupul
...
am fost chinuit timp de două zile de insuportabilul frig al Tartarului, în aşa fel încât focul să nu mă poate arde şi nici încălzi. După dorinţa înalt Prea Sfinţiei Sale, arhiepiscopul Antonie de Voronej, mi-am ţinut mâna deasupra unei lumânări timp de o jumătate de oră şi, deşi era învelită cu un strat gros de funingine, nu s-a încălzit câtuşi de puţin.
...
tot trupul meu era muncit de acest vierme vătămător care se târa prin tot trupul meu şi într-un chip îngrozitor, de nedescris, îmi rodea organele mele vitale. Deşi îmi ieşea prin nas, gură şi urechi, totuşi revenea din nou în trup."


Ana,

Creierul tau, ratiunea ta chiar poate sa fie de acord cu aberatiile de mai sus sau nici macar n-ai citit linkul pe care l-ai postat? Tu si altii de altfel...

Da, Florin Ionut. Cred. De ce nu as crede?
Cred ca exista iad pregatit pt. diavoli (Matei 25:41).. deci un "loc" real.
Iar muncile: Unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge (Marcu cap 9).. (ba inca si in VT la Isaia 66:24)

Ce daca "ratiunea" mea nu concepe ce este aia un vierme? sau foc nestins? sau tartar? Sa zic ce nu exista pt ca nu pot pricepe?

Apropo de staretul Zosima, eu m-am folosit cel mai mult de sfarsitul sau, cand toti se asteptau sa aiba moaste, iar trupul lui a inceput sa putrezeasca mult mai rapid decat e normal. Asta ca sa ne smereasca si sa ne aduca aminte ca oricat de mult s-ar sfinti omul in lumea asta, chipul ei trece.

Da, este superb acest sfarsit, aratand cum lumea cauta mereu semne si minuni, si nu le e de ajuns bunatatea, smerenia, iubirea pe care o emana un om pentru a-l cinsti.