[Traditie1]

Tratamentul psihiatric prin şoc electroconvulsiv – o crimă împotriva umanităţii


de Lawrence Stevens, J.D.

tradus in limba română de Popa Miruna

Ceea ce se numea electroşoc sau tratament prin şoc electric (EST) este acum in general cunoscut sub denumirea de “terapie electroconvulsiva”, adesea abreviată ECT. Termenul induce in eroare, pentru că ECT nu este o formă de terapie, in ciuda afirmaţiilor partizanilor ei. ECT provoacă leziuni ale creierului, pierderi de memorie şi diminuarea inteligenţei. Într-un articol apărut în 25 martie 1993, in New England Journal of Medicine se afirmă că “terapia electroconvulsivă este folosită în mare măsură pentru a trata anumite boli psihiatrice, in special depresia majoră” (p.839). În numărul din 26 martie 1990 al revistei Newsweek se relatează faptul că “terapia electroconvulsivă (ECT) … se bucură de o resurgenţă. …se estimează că până în prezent între 30.000 şi 50.000 de cetăţeni americani sunt supuşi terapiei de şoc în fiecare an”(p.44). Alte evaluări recente indică un număr de 100.000 de cazuri pe an.
În manualul său “Psychiatry for Medical Students” (Psihiatria pentru studenţii în medicină), publicat în 1984, Robert J. Waldinger, M.D., susţine că “mecanismul de acţiune al ECT nu este cunoscut. …Ca şi cu celelalte terapii somatice din psihiatrie, noi nu ştim mecanismul prin care ECT îşi exercită efectele sale terapeutice”(p.120&389). Psihiatrii pretind că tristeţea sau aşa – zisa depresie este uneori cauzată de anomalii biologice ale creierului, încă necunoscute. Ei spun că printr-un mod de acţiune necunoscut, ECT vindecă aceste anomalii biologice necunoscute. Nu există nici un fel de dovezi valabile care să susţină aceste afirmaţii. În afară de a cauza dezorientare mentală şi pierderi de memorie, ECT nu ajută la eliminarea sentimentului de melancolie numit depresie. Acest lucru rămâne adevărat chiar dacă în prezent tristeţea sau “depresia” este singura împrejurare pentru care ECT este recunoscută ca terapie. Într-adevăr, mai degrabă decât să elimine depresia, pierderea memoriei şi pierderea abilităţilor mentale cauzate de ECT au provocat asemenea angoase la anumite persoane care au fost supuse la ECT, încât multe dintre ele s-au sinucis după ce au primit “tratamentul”.
ECT constă în a lăsa să treacă prin creier un curent electric cu o intensitate de la 70 până la 400 de volţi şi cu un amperaj de la 200 miliamperi la 1,6 amperi (1600 miliamperi). Şocul electric este administrat pe o perioadă de timp de la o fracţiune de secundă până la câteva secunde. Electrozii sunt amplasaţi de fiecare parte a capului în zona tâmplelor sau uneori în faţa şi în spatele unei părţi a capului, astfel încât, electricitatea să treacă doar prin partea stângă sau doar prin partea dreaptă a capului (care se numeşte ECT unilateral). Anumiţi psihiatrii susţin în mod fals că ECT nu permite decât ca o foarte mică cantitate de electricitate să traverseze creierul. De fapt, cei 70 până la 400 volţi şi cei 200 până la 1600 miliamperi folosiţi în ECT sunt foarte puternici. Puterea aplicată în ECT este în realitate tot atât de mare ca cea care se găseşte în prize. Ar putea ucide “pacientul” dacă curentul nu ar fi limitat numai la cap. Curentul electric al ECT este atât de puternic încât poate arde pielea de pe cap în locul unde sunt puşi electrozii. Din acest motiv psihiatrii folosesc electrozi cu gel, de asemenea numit şi gel conducător, pentru a preveni arsuri ale pielii din cauza electricităţii. Electricitatea care trece prin creier produce crize convulsive atât de puternice încât aşa-zişii pacienţi care primesc aceasta aşa-zisă terapie şi-au rupt oasele în timpul crizelor. Pentru a preveni acest lucru se administrează înainte de aşa-zisul tratament un medicament care paralizează muşchiul. Bineînţeles, partea cea mai rea a ECT o reprezintă leziunile provocate creierului, nu oasele rupte.
Electricitatea este doar una din mai multele metode folosite de psihiatrii pentru a provoca crize convulsive pacienţilor în pretinse scopuri terapeutice. După anumiţi psihiatrii, crizele produse prin produse chimice sau gaze inhalate sunt la fel de eficace ca şi ECT. În septembrie 1977, în “American Journal of Psychiatry”, profesorul de psihiatrie Max Fink, M.D., spunea : “Crizele pot fi de asemenea induse printr-un gaz anestetic inhalat, numit flurothyl, fără utilizarea curentului electric şi aceste tratamente sunt la fel de eficace ca ECT”. (p. 992). În aceeaşi pagină el mai spune că prin injectarea medicamentului pentylenetetrazol (Metrazol) în sânge, crizele induse au efecte terapeutice echivalente cu ECT.
Este interesant de a remarca, cel puţin, că oricare din aceşti trei agenţi diferiţi care produc crize convulsive – flurothylul inhalat printr-o mască de gaz, Metrazolul injectat subcutanat cu un ac sau electricitatea care traversează capul – pot fi din punct de vedere psihiatric la fel de “terapeutici”. Psihiatrii susţin că accesul convulsiv este “terapeutic”, nu metoda de inducere a accesului. Dar de ce aceste crize convulsive induse prin oricare din aceste trei metode diferite ar fi la fel de “terapeutice” ?
O teorie este că aceste trei modalităţi sunt la fel de terifiante pentru victima (“pacientul”) care primeşte “tratamentul”. În cartea sa “Against Therapy” (“Împotriva terapiei”), publicată în 1988, psihanalistul Jeffrey Masson, Ph.D., pune această întrebare : “De ce psihiatrii torturează oamenii numind această tehnică terapie prin electroşoc ?(p.xv). În cartea sa “Battle for the Mind : A Physiology of Conversion and Brain-Washing” (“Bătălia pentru spirit : o fiziologie a conversiei şi a spălării creierului”), William Sargant scrie : “Istoria tratamentului psihiatric a dovedit într-adevăr că dintotdeauna au existat încercări de a vindeca tulburările mentale prin folosirea şocurilor fiziologice, a fricii, a diverşi agenţi chimici; şi că astfel de metode au produs întotdeauna rezultate strălucite la anumite categorii de pacienţi”(p.82). În cartea sa “Breakdown” (“Depresia nervoasă”), psihologul Norman S. Sutherland a subliniat faptul că din observaţiile sale, ECT era “în mare măsură un obiect al terorii”. El mai adaugă că “sunt foarte multe relatări din partea unor pacienţi care comparau atmosfera din spital când se administra ECT cu aceea a unei închisori în ziua execuţiei” (p.196).
Apărătorii ECT susţin că datorită adăugării anesteticului care face ca acum procedura să fie lipsită de durere, groaza provocată de ECT este în întregime de domeniul trecutului. Acest argument scapă din vedere elementul central. Dezorientarea mentală, pierderea memoriei, pierderea abilităţilor mentale, realizarea după trezirea din “terapie” că esenţa fiinţei a fost distrusă de “tratament” crează teroarea – nu numai în primul rând suferinţa fizică. ECT sau electroşocul loveşte în nucleul personalităţii şi din acest motiv este un obiect al terorii. Aşa cum au scris Lothar B. Kalinowsky, M.D. şi Paul H. Hoch, M.D., în cartea lor “Shock Treatments, Psychosurgery and Other Somatic Treatments in Psychiatry” (“Electroşocurile, psihochirurgia şi alte tratamente somatice în psihiatrie”) : “Frica de ECT totuşi este o problemă mult mai gravă decât s-a crezut la început. Aceasta se referă la o frică care se dezvoltă şi creşte numai după un anumit număr de tratamente. Este diferită fată de frica pe care pacientul nefamiliarizat cu tratamentul o avea faţă de prima aplicare. … Experienţa torturantă a eului năruit este cea mai convingătoare explicaţie pentru frica ulterioară de acest tratament”(p.133). Modul prin care ECT îşi realizează efectele constă în faptul că victimele acestei presupuse terapii îşi modifică comportamentul, modul în care îşi manifestă emoţiile şi îşi exprimă ideile în scopul de a evita să mai fie torturaţi şi distruşi de “terapie”. Nu este întotdeauna posibil să refuzi ECT, pentru că ea este adesea administrată împotriva voinţei pacientului. În “The Powers of Psychiatry” (“Puterile psihiatriei”), publicată în 1980, Robitscher Jonas, J.D., M.D., profesor la Universitatea Emory comentează : “Psihiatria organizată continuă să se opună oricăror restricţii fixate prin legi, reglementări sau alte mijloace legale prin “dreptul” ei de a administra electroşocuri împotriva voinţei pacienţilor”(p.279). Chiar şi acum, în cursul anilor 90, doar un singur stat din Statele Unite – Wisconsin – interzice toate administrările involuntare de ECT.
De vreme ce frica “pacienţilor” de ECT face parte din motivele pentru care ECT “funcţionează”, psihiatrii adesea obţin rezultate numai ameninţând oamenii cu ECT. Aşa cum spune psihiatrul Peter R. Breggin, M.D., în cartea sa “Electroshock : It`s Brain Disabling Effects” (“Electroşocul : efectele sale distructive asupra creierului”) : “Pentru pacienţii care sunt martori la efectele distructive ale ECT, dar fară să fi trecut prin ea, efectul ECT nu este mai puţin intimidant. Ei fac tot ceea ce le stă în putere pentru a coopera în scopul de a evita o soartă similară”(p.173).