O mărturisire a lui Valeriu Gafencu
„Azi noapte, când voi dormeați, am avut o vedenie. Am înțeles temnița. Am văzut moartea și învierea temniței. Am văzut pământul deschizându-se și înghițind închisoarea. Pământul și-a luat pământul înapoi. Cu surprindere am văzut apărând în loc o biserică. La început era mică. Încetul cu încetul a crescut, asemenea unei flori. Când a ajuns mare, cât temnița noastră, am intrat cu sfială în ea. Fraților, nu sunt nebun. V-am găsit în biserică rugându-vă. Catapeteasma era obișnuită, având pe ea sfinții care ne-au ajutat de atâtea ori. Dar, pe pereți, nu mi-a venit să cred... Pe cine am văzut în icoane? Erau de-ai noștri, îmbrăcați în zeghe. Pe unii i-am recunoscut ușor, pe alții mai greu. Aveau aură de sfinți. În spate, în iezerul cel de foc, i-am văzut pe cei care ne hăituiau sufletele. Nu erau toți acolo, unii erau cu voi..."
|