Cine vrea sa se sfinteasca poate sa o faca si acum. Lui Dumnezeu nu-i face nimeni program. Exista sfintenie si exista sfinti. Totul e sa fim vrednici de Darurile Sale. Depinde cat de mult ne deschidem portile inimii pentru a gazdui sfintenia. Iar viata in sfintenie are niste reguli extrem de stricte. Si spre ce sa tindem daca nu spre sfintenie?

Iar Dumnezeu chiar face minuni prin cine voieste. Da, prin acel seminarist neinsemnat, Gabriel Nicu, Dumnezeu a randuit sa se faca si minuni! Asa, ca prin cei mici si neinsemnati sa fie mustrati cei puternici! Un om ca mine si ca tine a reusit sa-L iubeasca pe Dumnezeu mai mult decat noi.

Parintele era ingrijorat din cauza noastra, a celor care chiar traim in aceste vremuri. Nu cred ca a fost prea aspru si nici prea disperat. A fost doar realist. Ce sa ne spuna? Ca totul e roz si frumos? Ca raul a fost desfiintat? Nu. Parintele ne-a invatat sa avem discernamant, sa intelegem mersul evenimentelor si ne-a dat cu simplitate sfaturi practice pentru a ocoli raul.

Parintele stia cand sa fie bland si sensibil si cand sa fie necrutator. Era bland si sensibil cand te aflai la spovedanie pentru ca nu cumva sa-i ascunzi vreun pacat, de frica. Dar la predici plangeau toti vinovatii! Caci parintele mustra cu tarie pacatele. Ale mele, ale altora si ale lumii intregi. Parintele a inteles sa lupte cu pacatele din noi. Ii era mila de sufletele noaste. Se vedea aceasta, desi ne certa in predici. Nu cauta sa fie pe placul oamenilor, ci pe placul lui Dumnezeu. Si asta o spunea si o demonstra!

Stia ca are putin timp la dispozitie pentru a ne forma si de aceea actiona extrem de energic. Isi supraveghea credinciosii prin darurile sale. Nimeni nu-i putea ascunde nimic. Stia despre fiecare ce face, cum se imbraca, ce gandeste. Acelasi om, parintele Gabriel Nicu, atunci cand vorbea cu fiecare in parte avea alt glas. Se intrista pentru fiecare suferinta pe care o vedea in jur. Glumea, certa si incuraja pe fiecare.

Totul era firesc. Neobisnuitul devenea obisnuit. Minunile nu mai erau percepute ca minuni. Parintelui nu i se parea nimic iesit din comun ca Dumnezeu sa-i asculte rugaciunea. Minunile nu au fost mediatizate in timpul vietii parintelui. Fiecare credincios isi avea tainele sale. Dar cand parintele a plecat, oamenii au simtit nevoia si datoria sa le mai si spuna. Acestea sunt amintiri frumoase pe care le scriu cu multa dragoste, nu cu disperare. Eu cred ca este o datorie! Iar cine ia atitudine cand se vorbeste despre astfel de minuni nu cred ca face voia lui Dumnezeu!

Eu am invatat sa mai fiu si dispretuita. Decat mandrie, mai bine umilinta. Multi fac anume cate o boroboata ca sa fie dispretuiti. Eu inca nu sunt in stare de asa ceva. Pai daca vom cauta numai laude, apoi ne-am primit aici rasplata. Oricum singura nu pot face nimic bun. Dar Dumnezeu merita mai mult. Iar cei care s-au mutat la cele vesnice nu mai au nevoie de smerenie. Fie ca pildele sfintilor de ieri si de azi sa ne ajute sa facem voia lui Dumnezeu!

Spor in toate cele duhovnicesti tuturor!