[mariamargareta]

Dragă VSOVI, deoarece văd că tot n-ai înţeles ce-i cu al 7-lea patriarh, am să citez din blogul noulierusalimnip.wordpress.com un paragraf care poate va lămuri definitiv acest “mister”. Citez:

“Proorocie” despre patriarhii viitorului
“ În urma lui Iustin şi în urma lui, se va sui pe tronul dumnezeiesc un om de mare valoare, care îşi va iubi oile şi monahii şi monahiile…” (25-26 mai 1978.)
Cine citeşte această proorocie n-are cum să nu fie tentat să se mire de acurateţea cu care ea pare că s-a împlinit. Într-adevăr, exprimarea “În urma lui Iustin şi în urma lui, se va sui…” , deşi pare ambiguă, nu se poate referi decât la a 7-lea patriarh, căci dacă era vorba de al 6-lea, s-ar fi formulat simplu “În urma lui Iustin se va sui…”. Or, al 7 patriarh instalat în Biserică este Prea Fericitul Daniel, binecunoscut ca “un om de mare valoare” , a cărei rodnică activitate de Mitropolit al Moldovei l-a confirmat şi ca “un iubitor al turmei sale”. Surpriza însă apare atunci când coroborăm această proorocie cu o alta, cu acelaşi subiect, emisă în 29 aprilie/12 mai 1990. Aici se afirmă cu totul altceva: al 6-lea Patriarh este Teoctist! Într-adevăr, într-o enumerare a patriarhilor B.O.R, pe poziţiile 5 şi 6 apare, în această “proorocie”, acelaşi patriarh: Teoctist. Explicaţia este simplă, şi ea rezultă şi din explicitarea ce se face mai departe în corpul acetei “proorocii”: Se consideră că Teoctist a fost patriarh de 2 ori! Între cele două păstoriri ar fi fost perioada de scurtă retragere la Sinaia din anul 1990, când patriarhul Teoctist a vrut, într-adevăr, să se retragă din scaun, copleşit de răutatea unor spirite potrivnice, care profitau de acele vremuri tulburi, de mare instabilitate politică. Proorocia din 1990 prezintă aşadar următoarea listă de patriarhi. Cităm:
“Scoală-te din nou şi şezi în mijlocul bisericii! Iată, citeşte aici:
1. Miron
2. Nicodim
3. Iustinian (sic!) (corect era Justinian)
4. Iustin
5. Teoctist
6. Teoctist
7.
Ia aminte, că Eu aleg din nou Ierusalimul şi mă voi îmbrăca în mantia răzbunării” (29 aprilie/12 mai 1990)
Se nasc imediat câteva întrebări:
a. Cine e al 7-lea patriarh? Evident că, acum toată lumea ştie “cine a descoperit America”. Dar atunci, în 1990, o proorocie care se respectă ar fi spus şi numele celui de-al 7-lea Patriarh care urma să vină. Atunci, da!, credibilitatea ei ar fi câştigat o cotă impresionantă. Dar aşa… la poziţia 7 locul a rămas gol , deoarece nu se ştia cine urmează.
b. Ce se ascunde în aşezarea forţată a lui Teoctist de două ori în scaunul patriarhal? Este cunoscut că deşi Patriarhul Teoctist a vrut să se retragă, voinţa lui nu s-a materializat în nimic! B.O.R. nu a avut alt patriarh decât pe Teoctist în acea perioadă, chiar dacă el era în concediu de odihnă la Sinaia. Nimeni nu i-a luat locul nici măcar o zi! Pretenţia că pe tronul patriarhal au luat locul doi patriarhi cu acelaşi nume (Teoctist) care au ocupat poziţiile 5. şi 6. este ridicolă. Ea urmăreşte însă ceva: să auroleze poziţia a şaptea, în care liderii pucioşi aveau mari speranţe că va fi aşezat “omul lor”, arhiereul Irineu Bistriceanul. După cum se ştie, soarta le fu potrivnică, şi Irineu Bistriţeanul şi-a prelungit statutul de episcop-vicar până în zilele noastre.
c. Ce viitor i se prezice patriarhului de pe poziţia a 7-a?
Ei bine, ceea ce se spune despre acesta întrece toate aşteptările (deşi aici s-a aplicat la fix proverbul acela: “Nu-i pentru cel ce se potriveşte, ci pentru cel ce se nimereşte!”. Cităm din nou, ce i se “prooroceşte” în continuare lui Teoctist în 1990:
“ Ia aminte, că trebuie să stai încă o dată pe scaunul bisericii, că te-am găsit potrivit să aşez prin tine pe cel de-al şaptelea uns. Ia aminte bine, că s-au împlinit cei şaptezeci de ani de sub puterea fiarei roşii. Acum Eu aşez din nou Ierusalimul. Te-am adus a doua oară pe scaunul bisericii să-Mi pot aşeza vremurile aşa cum erau până la domnia fiarei roşii. Şi Îmi voi unge prin tine cu untdelemnul sfinţeniei pe cel de-al şaptelea uns. Acela este de la Mine; întru acela binevoiesc. Peste el voi coborî legile Mele pe care Mi le-aţi stricat; cu el voi îndrepta iarăşi vremurile pe care Mi le-aţi schimbat; şi cu el voi netezi cărările şi voi îndrepta calea vieţii, ca să vină spre Mine poporul Meu cel orbit de nelegiuiri. Ia aminte, că ţi-l voi face cunoscut. Iată toiagul şi crucea biruinţei. Păstrează-le pentru ungerea acestui slujitor al Meu. Amin, amin, amin. (29 aprilie/12 mai 1990)
În încercarea de a decripta acest text, ajungem volens – nolens la nişte contradicţii inacceptabile.
Cei “şaptezeci de ani de sub puterea fiarei roşii” sunt oarecum aplicabili la puterea comunistă din Rusia, în care Revoluţia Bolşevică a răsturnat monarhia în anul 1917. Deşi, nu sunt nici măcar şaptezeci, ci şaptezeci şi doi (sau chiar 73 – căci proorocia are loc în 1990!”). Nu este aplicabilă interpretarea că este vorba de comunism în genere, adică la scara întregii planete, deoarece comunismul a continuat să reziste în lume foarte bine şi liniştit, până în zilele noastre, măcar în China şi în Cuba. Întrebarea care se pune imediat este: ce are comunismul din Rusia cu cel din România? (în afară de o origine comună) Nimic, îndată ce ele au evoluat diferit: în spaţii diferite şi în timpuri diferite şi în perioade diferite şi cu conducători diferiţi. Comunismul în România a durat “doar” 44 de ani, din 1945 până în 1989. Or, în această “proorocie” este vorba în mod clar despre România, deoarece se pretinde că “cel de-al şaptelea uns” va “îndrepta iarăşi vremurile” şi va “netezi cărările “ schimbate sub puterea “fiarei roşii” şi va “îndrepta calea vieţii “. Dar în nici un caz nu s-ar fi putut face acestea după “şaptezeci de ani de sub puterea fiarei roşii”, ci abia după 44 de ani!
Dar ce să însemne oare “îndreptarea iarăşi a vremurilor”? Ea se referă la “stilul nou”, care a dus schimbarea zilelor în care se ţin sărbătorile din calendar.
S-au împlinit aceste “proorocii” înlănţuite ca un şirag de mărgele? Nu s-a împlinit niciuna.
Teoctist nu l-a mai “uns” pe Irineu Bistriţeanul cu “undelemnul sfinţeniei”, ca să ajungă direct patriarh (adică, fără alegeri – deşi îi era drag şi-l preţuia mult), pentru că însăşi procedura de alegere a patriarhului a suferit între timp schimbări importante, în care cuvântul de recomandare, sau propunerea, sau desemnarea neoficială ( prin “ungere”) a succesorului de către vechiul patriarh a fost înlocuită prin procedura democratică a alegerilor libere şi secrete. În aceste condiţii Irineu n-a avut nici cea mai mică şansă. Nici măcar nu a figurat printre candidaţi, pentru că nici n-a dorit s-o facă.”Toiagul şi crucea biruinţei” prin care urma să fie “uns” Irineu Bistriceanul, “întru care binevoise “Dumnezeul de la Noul Ierusalim-Pucioasa” s-au dovedit a fi nişte himere şi nişte minciuni fără nici o putere sau autoritate.
Stilul nou n-a fost schimbat cu cel vechi, aşa cum năzuiau în secret liderii pucioşi, iar “vremurile” au rămas tot “neîndreptate”.
“Netezirea cărărilor “ n-a mai devenit apanajul Patriarhului, ci a rămas tot la îndemâna politicienilor vremii, care le-au netezit cum au putut, sau mai degrabă cum au vrut, încât unele hopuri au ajuns dâmburi, iar altele hârtoape.
Şi acum, ne întoarcem la prima “proorocie”. Păi dacă Patriarhul Daniel este “un om de mare valoare, care îşi iubeşte oile, şi monahii şi monahiile”, de ce nu vin monahii şi monahiile de la “Mănăstirea Noul Ierusalim” la el, în dealul Patriarhiei, şi în virtutea acestei“proorocii, să-i sărute mâna , să-l recunoască drept Patriarh şi să i se supună ca nişte fii duhovniceşti? Aida, de! Asta chiar că e inacceptabil pentru îngâmfaţii de pucioşi, care se cred fiii duhovniceşti ai Celui Prea Înalt. Pezevenchii ăştia de monahi fără potcap şi monahii fără culion preferă să-l proclame fraudulos şi “în taină” ca Patriarh-fantomă al Bisericii-fantomă numită Noul Ierusalim, pe… Irineu Bistriceanul, pe care-l pomenesc la slujbe în panegirice, iar de Daniel nici nu vor să audă! Halal împlinire a “proorociei” lui Verginica! Başca, nici pe episcopul locului, Nifon Mihăiţă, nu-l recunosc aceşti “monahi” pezevenchi care vor musai “neatârnare”, deşi “mânăstirea” de la Pucioasa ar fi trebuit să i se supună lui Nifon întru totul spre ascultare, fiind în eparhia Sfinţiei Sale. Nu-i vorbă, că nici măcar stareţ n-au “călugării” de la Pucioasa, ca să-i conducă pe calea frumoasei ascultări, aşa că…unde nu-i cap, vai de picioare!

Am încheiat citatul.
Aşa că, dragă VSOVI, ne trebuie cap ca să nu dăm cu piciorul în ţepuşe, cum bine zici.
Maria Margareta
maargaareetaa@gmail.com