Pot fi mantuiti si neortodocsii? Iata o intrebare grea al carei raspuns il stie cu exactitate numai Dumnezeu.
Sa vedem insa ce intelegem prin mantuire. Mantuirea inseamna (una dintre posibilele definitii) a avea partasie (a fi in comuniune) cu Dumnezeu, a ne impartasi prin har de viata divina, sa dobandim prin har ceea ce Dumnezeu are prin fire. Adica (de) Adevar, Bunatate, Intelepciune, s.a.m.d. (atributele divine).
Cum ne mantuim? Fiecare confesiune crestina are propria varianta (cel putin ca nuante). Ortodoxiei ii este specific caracterul ontologic al mantuirii, spre deosebire de juridismul conceptiilor occidentale. Daca judecam din perspectiva ortodoxa, atunci judecata lui Dumnezeu va fi un fel de constatare: se va vedea (constata) in ce masura fiecare om a reusit sa transforme chipul lui Dumnezeu in asemanare cu Dumnezeu, in ce masura ne-am lasat transformati de har (i.e. in ce masura am cooperat cu Dumnezeu).
Lucrarea lui Dumnezeu are insa mai multe aspecte. Dupa cel mai general, nu exista creatura a lui Dumnezeu care sa nu beneficieze de sustinerea divina (prin simplul fapt ca exista). Dupa intelesul cel mai restrans, a dobandi harul inseamna intimitatea cu Dumnezeu, la care sunt chemati oamenii, inseamna a primi "Duhul infierii". "Scopul vietii crestine este dobandirea Duhului Sfant" - spunea Sf. Serafim de Sarov.
In Sf. Scriptura se gasesc pasaje ("calea cea stramta", "turma mica") din care se poate trage concluzia ca "extra Ecclesiam nulla salus" (Sf. Ciprian). Aceasta este invatatura traditionala a Bisericii, care pretuieste la adevarata valoare lucrarea mantuitoare a Domnului Hristos si implinirea celor poruncite de El.
Dar sunt si cateva pasaje din care rezulta o conceptie mai elastica:
La "Romani" se vorbeste de legea (constiintei) sadita in inima omului.
La "Corinteni" de lucrul fiecarui propovaduitor, care va fi cercetat in foc.
In cer sunt "multe locasuri" si nu sunt doua stele care sa straluceasca la fel.
Sfantul Nifon de Constantiana a avut o vedenie a judecatii. El vorbeste de niste oameni orbi care "stau de-a dreapta", dar nu se pot bucura deplin de lumina din rai.
Exemplele pot continua.
In ceea ce ma priveste, nu ezit sa critic o anumita cale gresita (heterodoxa), dar nu ma pot pronunta asupra soartei unor heterodocsi. Este drept ca partasia cu "Duhul Adevarului" o are numai cineva care traieste in adevar (de fapt relatia cauza-efect este tocmai invers: cine are comuniune cu "Duhul Adevarului", acela traieste in adevar), numai ca Dumnezeu stie mai bine inima fiecaruia si nu putem pune noi granite. "Duhul sufla unde vrea".
Apoi, daca suntem sinceri, trebuie sa privim si in propria ograda. Este drept ca in problemele fundamentale de credinta noi am pastrat credinta Parintilor, insa cand e vorba de unele detalii (mai ales in viata practica), lucrurile nu stau asa de roz. Intr-un anume sens si noi cei "oficial" ortodocsi suntem putin departati de ortodoxie, fie datorita influentelor straine pe care le-am acceptat, fie propriei comoditati duhovnicesti.
In plus, experienta noastra directa cu crestini de alte confesiuni ne spune ca acolo unde exista credinta sincera in Hristos, atunci aceasta nu este in zadar. Sa ne aducem aminte ca in unele manastiri sunt pictati chiar niste filosofi greci pagani, care s-au impartasit si ei de Ratiunea (Logosul) divina intr-o oarecare masura (v. Sf. Iustin Martirul si Filosoful). Daca acestia au o oarecare partasie cu Dumnezeu, cum nu vor avea mai mult niste oameni care il accepta pe Hristos ca Mantuitor, i se roaga, doresc mantuirea, duc o viata morala. De pilda, cunosc pe cineva care s-a facut calugarita catolica. Imi pare rau ca e catolica (asa s-a nascut) si nu ortodoxa, dar a crede ca un om bun cum este ea ajunge in iad este greu sa accept.
Poate ca folosirea acelui criteriu amintit mai sus (judecata lui Dumnezeu va fi o constatare a gradului in care am transformat chipul in asemanare) este mai linistitoare pentru constiinta noastra si ne fereste si de pacatul judecarii aproapelui.
|