[COLOR=Black]Era odată o colonie de leproşi demnă de toată mila. Erau oameni care nu aveau de făcut nimic ziua întreagă şi pentru care nimeni nu putea face nimic. Erau singuri, abandonaţi şi toată ziua nu făceau altceva decât să se învârtă în jurul zidurilor.[/COLOR]
[COLOR=Black]Şi totuşi exista un om care mai păstra o urmă de licărire în ochi. Putea să zâmbească şi dacă îi ofereai ceva putea chiar să-ţi spună [COLOR=Red]“Mulţumesc”.[/COLOR][/COLOR]
[COLOR=Black] Acesta era singurul om care mai era om, care mai păstra ceva uman.
[/COLOR]
[COLOR=Black] Sora care avea grijă de ei era nerăbdătoare să ştie motivul acestei ciudăţenii, ce-l determina să se agaţe de viaţă? L-a urmărit câteva zile şi a putut să vadă că deasupra zidului interzis apărea în fiecare zi o faţă. O bucăţică din faţa unei femei nu mai mare decât o mână, dar plină de viaţă şi numai zâmbet.[/COLOR]
[COLOR=Black] Bărbatul trebuia să fie acolo, aşteptând să primească zâmbetul, hrana puterii sale şi suportul speranţei sale. El urma să-i întoarcă zâmbetul şi apoi capul trebuia să dispară. Apoi lunga aşteptare pentru ziua următoare putea să înceapă din nou[/COLOR]
[COLOR=Black] Când într-o zi sora l-a luat prin surprindere, omul a spus simplu: “Este soţia mea.” Şi după o scurtă pauză a continuat. “Înainte de a veni aici, ea m-a ascuns şi a avut grijă de mine încercând tot posibilul. Un tămăduitor i-a dat o unsoare ca să-mi trateze boala.
În fiecare zi trebuia să mă ungă pe faţă cu excepţia unui colţişor… cât să mă atingă cu buzele sale.[/COLOR]
[COLOR=Black] Am fost găsit şi luat. Ea m-a urmat aici şi vine să mă vadă în fiecare zi. Atunci îmi dau seama că ăsta-i singurul motiv care mă ţine în viaţă.[/COLOR]