Când Mântuitorul Iisus Hristos a spus: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei, 5, 43) nu limita semnificaţia aproapelui. Raportarea noastră - din punct de vedere social -, vizavi de aproapele,are drept sens iubirea umană care - în cele din urmă – înseamnă respectarea semenului, indiferent de religie, de opinie, de statut socio-profesional. Poate interveni însă o barieră de comunicare, aceea ca aproapele să nu înţeleagă ce este iubirea. Iubirea nu înseamnă numai starea de bine a sinelui, de confort, adesea ea are ca fundament sacrificiul. Iubirea însemnă curăţie, rânduială, predanie, bunătate, temelia binelui şi a dreptăţii, cărora li se alătură inspiraţia, firescul şi măsura, simplitatea, cuminţenia cugetului, socotinţei. Sunt şi necazuri, înfruntări, poate şi căderi de lungă durată. Dar când fac parte din mersul rectiliniu al lucrurilor - niciodată dincolo de suportabilitate, atunci ele trebuie înţelese doar ca o dojană divină pentru necumpănirea noastră.
Putem iubi în multe feluri. O primă manifestare a iubirii semenului este iubirea socială, întrajutorarea, adică să slujim prin cuvânt, prin faptă, prin gând binele comunităţii. Fiecare o poate face în felul său, important este să se ferească în a face rău. Este primul pas al iubirii ca act filantropic, sau ca act de caritate şi de milostenie. Desigur, aici nu luăm în considerare trândăvia, pentru că atunci am deveni părtaşi la păcatul lenei. Ar fi - în cele din urmă - încurajarea unei forme a hoţiei. Da, facem un act filantropic acolo unde într-adevăr este nevoie de el. Apostolul Pavel spunea clar: „Cine nu lucrează, nici să nu mănânce.”
Un alt mod de a iubi este iubirea duhovnicească, dar este cale lungă, anevoioasă şi plină de încercări până a-i simţi beneficiile. Pentru noi toţi, ordinea firească aceasta este: dovedim iubirea faţă de semeni ca să tindem la iubirea lui Dumnezeu. E un proces natural, simplu, bazat pe trei principii: uman, sufletesc şi dumnezeiesc.
Luând ca punct de plecare principiul că trebuie să fii OM ca să poţi iubi, înseamnă că trebuie să trăim, aşa cum l-a conceput Dumnezeu pe om, întru puritate şi devotament. Creatorul aşteaptă de la noi să ne implicăm cu toată zestrea fiinţei noastre în actul iubirii, nu doar să spunem vorbe frumoase despre ea.
Parafrazându-l pe Marin Preda, „Dacă iubire nu e, nimic nu e…”, prin extrapolare, nici Univers nu e…, nici Dumnezeu nu e…! Cercetându-ne lumea interioară vom afla în timp iubirea adevărată şi – în final – iubirea lui Dumnezeu. Mulţumindu-ne doar cu surogate ale iubirii nu avem dreptul să ne lamentăm cu traiul nostru mizer şi nefericit. Iubirea – deşi pare un clişeu învechit – este o taină care înnobilează firea omenească, gata să se manifeste, gata să rezoneze între sufletele pereche, care devin prin îngemănare UNUL.
Într-o lume în care schimbul faptelor, al trăirilor, al gândurilor, ajutorarea cerşetorilor, promisiunile gratuite şi multe, multe altele devin în mentalul colectiv dovada învederată a iubirii semenilor, Vocea Divină va fi pentru totdeauna stinsă.
DANIELA GIFU
Mi-a placut foarte mult acest eseu dspre Iubire.