[geo.nektarios]

[SIZE=3]Căderea în păcat ne-a îndepărtat pentru un timp de acest nobil ţel al vieţii noastre. A fost nevoie ca Însuşi Fiul lui Dumnezeu să ne răscumpere prin Jertfa Sa sângeroasă pentru a ne reda posibilitatea înfierii. Prin Întruparea, viaţa de ascultare, Răstignirea, Învierea şi Înălţarea Fiului lui Dumnezeu ca om s-a pus în firea noastră, pe care El şi-a asumat-o, temelia mântuirii neamului omenesc. Dar mântuirea noastră se înfăptuieşte propriu-zis prin sălăşluirea lui Hristos în noi, cu trupul Său înviat, înălţat şi pnevmatizat, umplut de Duhul Sfânt şi devenit prin acesta transparent. [/SIZE]
[SIZE=3]“Prezenţa lui Hristos este totdeauna marcată de odihna Duhului asupra Lui şi prezenţa Duhului înseamnă prezenţa lui Hristos asupra căruia se odihneşte. Duhul este Cel care străluceşte, adică stă ca o lumină asupra lui Hristos, iar Hristos este Cel care ne este pus în lumină de Duhul.”[/SIZE][SIZE=3][COLOR=#0000ff]6[/COLOR][/SIZE][SIZE=3] Hristos este Lumina lumii, arătându-ne permanent calea de urmat, măsura desăvârşirii la care omul este chemat să se ridice. Dar împreună cu Hristos ni se arată şi Duhul Sfânt ca lumină, în stare de rugăciune, pe măsura ce înaintăm spre izvorul nesecat al vieţii. Insistând în chemarea lui Hristos, în legătura tot mai continuă şi iubitoare cu El, facem să se intensifice în noi prezenţa lui Hristos şi a Duhului Sfânt ce iradiază din El ca lumină a iubirii. Iar “Duhul Sfânt, pătimind împreună cu noi de slăbiciunea noastră, ne cercetează şi când suntem necuraţi. Şi dacă află că numai mintea noastră i se roagă cu dragoste de adevăr, se sălăşluieşte în ea şi alungă toată ceata de gânduri şi de înţelesuri care o împrejmuiesc, îndemnând-o spre dragostea de Dumnezeu.”[/SIZE][SIZE=3][COLOR=#0000ff]8[/COLOR][/SIZE][SIZE=3] [/SIZE]
[SIZE=3]Fără Duhul am fi străini şi departe de Dumnezeu; prin împărtăşirea sufletului nostru de El ne unim cu dumnezeirea. Fiul îndumnezeieşte făptura, dar o face numai în Duhul, care o sensibilizează, o pregăteşte pentru întâlnirea cu Dumnezeu, punând-o în faţa Tatălui ca o jertfă cu bună mireasmă duhovnicească. Această sensibilizare a sufletului se produce prin credinţa dătătoare de viaţă, prin iubirea sinceră faţă de Dumnezeu, şi implicit faţă de aproapele, iar acestea sunt rodul lucrării Sfântului Duh. El răspunde prin Fiul şi împreună cu Fiul la iubirea Tatălui, revărsată de Tatăl asupra Fiului tot prin Duhul Sfânt. “Numai Duhul Sfânt poate produce şi în noi răspunderea la iubirea şi la apelul Tatălui, aduse în noi tot de Duhul. Numai El poate trezi şi întări în noi sensibilitatea şi responsabilitatea de fii faţă de Tatăl Ceresc.”[COLOR=#0000ff]9[/COLOR][/SIZE]
[SIZE=3]Sfântul Duh, Sfinţitorul, este a treia persoană a Sfintei Treimi. "El este consubstanţial, adică de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul şi egal cu Ei. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie ne descoperă limpede această învăţătură despre Duhul Sfânt."[/SIZE][SIZE=3][COLOR=#0000ff][10][/COLOR][/SIZE][SIZE=3]10[/SIZE]
[SIZE=3]Teologia Ortodoxă nu identifică lucrarea Sf.Duh cu lucrarea lui Hristos şi nu o leagă numai de efectele extraordinare, ci şi de cele instituţionale, mai cu seamă de Sfintele Taine. Trimiterea Sf.Duh la Cincizecime creează un „mai mult”, ceva nou faţă de lucrarea lui Hristos.[/SIZE]
[SIZE=3]Opera sfinţirii se efectuează pe calea puterii dumnezeieşti înnoitoare a fiinţei, care ni se transmite prin Harul Duhului Sfânt, dat prin Sfintele Taine. Sfinţirea persoanei credinciosului este o sfinţire a unităţii sale psiho-somatice, a sufletului şi a trupului, care nu pot fi despărţite. Lucrările divine sunt legate indisolubil de cuvintele divine şi de Harul divin care dă putere credincioşilor de viaţă, îi însulfleţeşte, îi transformă. Lucrarea Duhului asupra credincioşilor este posibilă prin faptul că sufletul nostru are două feluri de facultăţi: ale cunoaşterii şi ale vieţii. Cunoaşterea şi voinţa, ca acte vitale şi libere, ne arată că adeziunea noastră în Biserică, adică încorporarea în Hristos rste un act liber, o hotârare proprie, în urma căreia noi conlucrăm cu dumnezeirea, prin funcţiile teoretice şi practice ale sufletului nostru. Rugăciunile au un caracter fix, sunt unfel de mărturisiri de credinţă. Dar credinţa premerge lucrărilor Harului, dar sunt şi întărite de ele.[/SIZE]
[SIZE=3]Tainele sunt lucrări sfinte, care într-o formă văzută, prin mijlocirea slujitorilor, împărtăşesc Harul nevăzut al lui Dumnezeu, prin Hristos şi Duhul Sfânt. Toate Tainele au centrul în Hristos, Care e în Biserică. Ele sunt lucrările lui Hristos, prelungite în Biserică, adică în realitate vizibilă şi simbolică a Sa, instituite de El şi continuate şi efectuatede El Însuşi, prin Duhul Sfânt.[/SIZE]
[SIZE=3]Prin Sfintele Taine ne naştem la o viaţă nouă supranaturală, creştem şi ne unim într-un chip minunat cu Mântuitorul. Ele lucrează asupra omului întreg, trup şi suflet, pentru că ale sufletului cunoştinţe sunt vitale, ele domină şi dirijează voinţa liberă a credinciosului, astfel încât cunoaşterea creştinului este o cunoaştere vitală, cunoaştere în care credinţa raţională ne iluminează şi ne transfigurează.[/SIZE]
[SIZE=3]Tainele sunt evenimente ale întregii Biserici, la care participă tainic toţi credincioşii, adică întreaga Biserică, „întrucât au fost făcuţi membre ale lui Hristos, iar funcţionalitatea Bisericii, nu este individuală, ci obştească, în comuniunea integrală a trupului lui Hristos”.[COLOR=#0000ff][11][/COLOR] Biserica este sfinţitoare, dar numai actele instituite de Domnul Hristos sunt Taine, celelalte sunt sunt sfinţiri ale Bisericii, care poartă denumirea de lucrări sfinţitoare – ierurgii, sau de sacramente.[/SIZE]
[SIZE=3]Rugăciunea şi chemarea Sfântului Duh sunt cele două modalităţi prin care sacerdoţiul mijloceşte prezenţa lui Hristos şi a Duhului Sfânt în Biserică, în lucrarea lor asupra trupului credincioşilor şi a sufletului fiecărui membru al Bisericii. Rugăciunea este singurul mod de comuniune cu Dumnezeu, folosit de Însuşi Fiul lui Dumnezeu, în dialogul Său cu Tatăl. Şi între subiectul uman şi cel divin se face aceeaşi legătură, prin rugăciune, astfel încât aceasta devine modalitatea fundamentală de intercomuniune credincios-Dumnezeu, în cult. Viaţa divină este o realitate de natură spirituală, de aceea teologia ortodoxă pune mare preţ pe rugăciune, care percepe si captează Harul divin invizibil. Rugăciunea este modalitatea generală de intercomuniune divino-umană, pe care o poate efectua liber orice credincios, in particular („tu însă când te rogi, intră în cămara ta şi închizând uşa roagă-te Tatălui tău, Celui într-ascuns, şi Tatălui tău, Care vede într-ascuns, îşi va răsplăti ţie” – Matei VI,6), sau în comunitatea trupului Bisericii, iar în acest cay Biserica dă formula rugăciunii, care exprima conţinutul revelaţional, legat de continuitatea operei soteriologice, prin Harul Sf.Duh.[/SIZE]
[SIZE=3]„Invocarea Duhului Sfânt este tot o rugăciune, însă ea are o structură fixă, dată de Hristos sau de Biserică, este scurtă şi folosită numai pentru lucrarea de sfinţire a Duhului Sfânt asupra credincioşilor, asupra naturii, sau asupra întregului mediu de viaţă a credincioşilor. Ea nu poate fi schimbată, pe când rugăciunea în genere are un caracter mai labil, datorită şi condiţiilor schimbătoare a vieţii umane şi ale versalităţii psihicului uman, precum şi Bisericii, care este pusă în faţa unor noi probleme ale umanităţii şi cărora trebuie să le răspundă prin Hristos cel veşnic de faţă.”[/SIZE][SIZE=3][COLOR=#0000ff][12][/COLOR][/SIZE]
[SIZE=3]Fiecare Taină are invocarea sa proprie a Sf.Duh, după cum „remarcă şi Paul Evdochimov, ‘în centrul fiecărei Taine există Cincizecimea sa proprie, adică coborârea Sf.Duh’”.[COLOR=#0000ff][13][/COLOR][/SIZE]