De multe veacuri setea arzătoare,
Mocnind în spuza vremurilor,greu,
Tânjea după izvor,după răcoare;
Era nevoia vie de-mpăcare
A omenescului cu Dumnezeu.
De multă vreme aștepta pământul
Să se deschidă punte către cer,
Legând astfel teluricul cu Sfântul
Cum din vechime glăsuia Cuvântul
În prorocii țesute în mister.
Când vremea s-a-mplinit,ca-n scrisul filei,
Divinul într-un Om S-a întrupat
Venind din cer cu revărsarea milei,
Dar pe pământ nici n-a fost „știrea zilei”
Și nici în clasamente n-a intrat.
Au fost doar turmele sub clar de lună
Și lângă ele stând,niște păstori,
Când a venit din ceruri vestea bună;
N-au fost nici scribi,nici cronicari să spună
Că au sosit ai mântuirii zori.
Se derulau alte evenimente,
Erau și-atunci,ca azi,mondenități.
Salvarea-n fața morții evidente
Nu părea știre pentru clasamente,
Nu putea trece la priorități.
S-a dezbrăcat de cer Dumnezeirea
Venind în ieslea devenită pat
Să scape de la moarte omenirea;
Un fapt uluitor,sfidând gândirea,
Și totuși ocolit,netrâmbițat.
Se urmărește și acum,tenace,
Al senzaționalului miraj,
Însă Isus e „știrea”despre pace
Iar ce-i spiritual nici azi nu face
Și nici atunci nu a făcut...tiraj.
Primiți azi vestea bună,mântuirea,
Chiar dacă nu e știre pentru top:
În iesle-a poposit Dumnezeirea
Și-I mai vedem și astăzi strălucirea,
Dar nu cu ochi de gazetar miop.
|