[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 6

În sfîrşit, întru laude, pentru a opta, Psalmul lui David.

Proorocescul cuvînt numeşte „a opta” aşezarea ce va să fie. Că, de vreme ce viaţa aceasta de acum se înconjură prin şapte zile ale săptămînii - vremea, începîndu-se de la ziua dintîi şi încetînd în ziua de-a şaptea, iarăşi la cea dintîi se întoarce, şi aşa la cea de a şaptea vine după cuviinţă - dumnezeiescul cuvînt a numit „ziua a opta” veacul cel afară de numărul săptămînicesc.
Şi în Psalmul acesta pomeneşte moartea şi judecata, pentru care a şi pus această deasupra-scriere. Că va zice: „Nu este întru moarte cel ce Te pomeneşte pe Tine, şi în iad cine se va mărturisi Ţie?”, în loc de: Celor ce ies de aici li s-a încuiat uşa pocăinţei şi nu le mai este cu putinţă celor ce în viaţa de acum nu au folosit doctoriile pocăinţei a aduce acolo lui Dumnezeu mărturisirea pentru păcat. Şi mărturiseşte acestor cuvinte şi pilda fecioarelor, care ne-a învăţat că fecioarele nebune, avînd candelele stinse, au rămas afară de uşile cămării de nuntă, bătînd în uşă, dar gonindu-se şi de cămară lipsindu-se, zicînd către dînsele Domnul: „Duceţi-vă, nu vă ştiu pe voi.” Pentru aceasta, după păcatul acela îndoit, Fericitul David aduce această rugăciune lui Dumnezeu, rugîndu-L să se vindece, în viaţa cealaltă nemaiavînd loc doctoriile pocăinţei.
Doamne, nu cu urgia Ta să mă mustri pe mine, nici cu mînia Ta să mă pedepseşti!
Nu se roagă să nu fie mustrat, ci să nu fie mustrat cu urgie; nici nu cere să nu fie pedepsit, ci să nu pătimească acest lucru cu mînie. Zice: Pedepseşte-mă ca un părinte, nu ca un judecător; ca un doctor, nu ca un chinuitor. Să nu măsori munca cu păcatul, ci amestecă dreptatea cu iubirea de oameni.
2 Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sînt!
Un glas ca acesta este potrivit celor ce au păcătuit: că, povăţuind înainte, neputinţa biruieşte păcatul; că, dacă nu se va slăbănogi cuvîntarea dintru noi, nu se vor scula asupră-ne patimile; că, sănătos fiind hăţuitorul, şi întorcîndu-i şi îndreptîndu-i pe cai cu ştiinţă, nu au loc săltările.
3 Vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele şi sufletul meu s-a tulburat foarte,
„Oase”, numeşte aici gîndurile, că - de vreme ce oasele au firea mai uscăcioasă, şi ele poartă trupul - a numit „oase”, cu închipuire, gîndurile, prin care se îndreptează jivina, adică omul. Tulburarea acestora - zice - m-a clătinat şi m-a nestatornicit pe mine. Pentru aceea, mă rog a dobîndi iubirea Ta de oameni, ca să primesc vindecarea.
şi Tu, Doamne, pînă cînd?
4 Întoarce-Te, Doamne, izbăveşte sufletul meu, mîntuieşte-mă pentru mila Ta!
Acest „pînă cînd” nu îl zice mustrînd, ci - ca unul ce era întru chinuiri - se roagă a grăbi cu ajutorul. Şi cu potrivire a adăugat acest „pentru mila Ta”, că zice: Nici mie însumi nu mă bizuiesc, nici nu pun ajutorul Tău pe seama dreptăţii mele, ci mă rog să-l dobîndesc pe acesta pentru mila Ta. Iar acest „întoarce-Te, Doamne” - în loc de: Ia aminte la mine şi nu-Ţi întoarce faţa Ta de către mine! - s-a luat din metafora celor mîniaţi, ce se întorc şi nu voiesc să-i vadă pe cei ce le-au greşit.
5 Că nu este întru moarte cel ce Te pomeneşte pe Tine, şi în iad cine se va mărturisi Ţie?
Mă rog - zice – a dobîndi vindecarea în vremea de acum, ştiind că celor ce ies cu răni din viaţa aceasta nu li se va da nici o vindecare, nemaiavînd loc pocăinţa. Foarte bine s-a filosofat aceasta de dumnezeiescul David, că nu întru moarte, ci întru viaţă este cel ce pomeneşte pe Dumnezeu. În iad nu este mărturisire şi pocăinţă, căci Dumnezeu a rînduit aici viaţă şi lucrare, iar acolo - cercarea şi luarea de seamă a celor lucrate. Şi este osebit lucru al veacului al optulea a nu mai da vreme oamenilor ce sînt întru el spre lucrarea faptelor bune sau rele, ci, ale căror lucruri va fi semănat cineva seminţele întru sine, întocmai ale acelora va culege şi roadele. Pentru aceea legiuieşte să lucrăm pocăinţa aici, căci în iad este nelucrătoare o sîrguinţă ca aceasta, că zice: De vreme ce lungă mi s-a făcut vremea pocăinţei, mă tem să nu apuce moartea - întru care nu este mărturisire - înaintea milei Tale. Pentru aceasta cer să se grăbească mila Ta.
Apoi, învaţă pe ascultător că, împreună cu iubirea de oameni a lui Dumnezeu, se cade să urmeze şi faptele noastre, căci - de am pune înainte neputinţa noastră, ori tulburarea, ori bunătatea lui Dumnezeu, dar nu se vor pune înainte cele ale noastre - nici un folos nu ne este nouă.
6 Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în fiece noapte patul meu cu lacrimile mele, aşternutul meu voi uda.
Ştiu că mari şi grele am păcătuit, dar petrec lăcrimînd totdeauna, tînguindu-mă pentru cele îndrăznite de mine. Încă şi patul pîngărit de acea fărădelege îl voi spăla pururea cu lacrimi, ispitindu-mă a-l curăţi prin acestea. Şi, măcar de voi dobîndi lăsare, nu voi înceta făcînd acest lucru - că aceasta însemnează „spăla-voi în fiece noapte patul meu şi-l voi uda.”
7 Tulburatu-s-a de mînie ochiul meu,
Însăşi partea văzătoare a minţii mele s-a tulburat, pentru mînia Ta, Stăpîne! Că „ochi” a numit aici „mintea”, pentru aceea a şi pomenit numai un ochi.
învechitu-m-am întru toţi vrăjmaşii mei.
Decît toate - zice - mai grele îmi sînt ocările vrăjmaşilor mei: acestea mă cheltuiesc, şi mă topesc şi aduc asupră-mi bătrîneţe fără de vreme.
8 Depărtaţi-vă de la mine, toţi cei ce lucraţi fărădelege, că a auzit Domnul glasul plîngerii mele. Auzit-a Domnul cererea mea,
9 Domnul rugăciunea mea a primit.
Zice: Să nu mă batjocorească pe mine cei ce nu văd fărădelegile lor, şi se bucură de greşelile mele. Că am dobîndit dumnezeiasca milostivire, şi nădăjduiesc prin acelea care m-am rugat să mi se treacă cu vederea greşelile şi să mi se dea iertare.
10 Să se ruşineze şi să se tulbure toţi vrăjmaşii mei, să se întoarcă şi să se ruşineze foarte degrabă!
Zice: Deci, acestea ştiindu-le, încetaţi a-mi aduce ocări şi - de vreme ce nu luaţi în minte nelegiuirile voastre - umpleţi-vă de ruşine, şi de gîlceavă şi de tulburare. Căci dumnezeiasca judecată este dreaptă şi plină de frică.