[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 18


Întru sfîrşit, al lui David.

De la Fericitul Pavel ne-am învăţat cele trei feluri ale dumnezeieştilor legi. Aşa, zice că una s-a dat fără scrisori, prin zidire şi prin firea oamenilor. Pentru că cele nevăzute ale Lui se văd din zidirea lumii şi se înţeleg prin făpturi. Şi iarăşi: „Neamurile ce nu au lege le fac din fire pe ale legii. Neavînd lege, aceştia îşi sînt ei înşişi lege.” Alta s-a dat cu slove prin marele Moisi. Şi zice că Legea s-a adăugat pentru călcările de poruncă, poruncindu-se şi aşezîndu-se prin Îngeri în mîna mijlocitorului. După aceasta, s-a pus cea de a treia, adică aceea a darului, pentru că zice: „Legea Duhului Vieţii m-a slobozit pe mine din legea păcatului şi a morţii.”
În Psalmul pus înainte, şi Fericitul David împreună-glăsuieşte cu acestea şi îi învaţă pe oameni după aceeaşi rînduială: mai întîi, legea ce propovăduieşte pe Ziditorul întru zidire; apoi, pe cea dată prin Moisi, care a pus mai multă cunoştinţă pentru Ziditorul întru cei ce voiau să ia aminte; după aceasta, pe cea a darului, care curăţeşte sufletele desăvîrşit şi le izbăveşte de sticăciunea de acum. De aceea ne şi trimite la „sfîrşit” Psalmul, căci mai-nainte vesteşte Noul Testament.
Cerurile povestesc slava lui Dumnezeu şi facerea mîinilor Lui o vesteşte tăria.
Zice: Numai arătîndu-se frumuseţea cerurilor şi mărimea, este destul să propovăduiască puterea Ziditorului. Că - dacă cel ce vede o prea-mare şi prea-bună zidire îl laudă pe ziditor; dacă cel ce vede o corabie bine şi frumos făcută îl înţelege pe marangoz (adică pe făcătorul de corabie); dacă, prin privirea icoanei, intră împreună în lăuntru şi pomenirea zugravului - apoi, cu mult mai vîrtos văzîndu-se, zidirea povăţuieşte cu adevărat pe privitori către Ziditorul. Şi a pomenit „cerul” şi „tăria” după urmarea învăţăturii marelui Moisi, pentru că acela a zis întîi: „Să se facă cerul!”, şi apoi povesteşte zidirea tăriei, pe care a numit-o „cer al cerurilor”.
Să nu se mire nimeni însă de numele cu număr de mulţi[COLOR=#800080][1][/COLOR]al cerurilor, fiind obiceiul Scripturii să numească uneori cu număr de unul, iar alteori cu număr de mulţi. Şi Fericitul David îl numeşte cu număr de unul: „cerul cerului Domnului.” Şi iarăşi: „Celui ce îmbracă cerul cu norii.” Şi - cu număr de multe, iarăşi acelaşi: „Lăudaţi-L pe Dînsul, cerurile cerurilor!” Aceeaşi însemnare au amîndouă graiurile, căci cerul acesta văzut s-a făcut ca oarecare acoperămînt al pămîntului, iar cel mai de sus este acoperămîntul acestuia. Deci pentru aceasta se numeşte „cer al cerului” şi „cer al cerurilor”. Este cu putinţă a vedea şi la noi cetăţi care au numire îndoită, pentru că zicem şi „Tarson”, şi „Tarsis”; şi „Tiva”, şi „Tivele”, pentru aceeaşi cetate. Aşa, cei vechi numeau o cetate şi „Michina”, şi „Michinele”, ştiind-o că se numea cu număr de multe. Şi acestea nu s-au zis de mine aşa prost, ci pentru cei ce se ispitesc să numere multe ceruri.
2 Ziua zilei spune cuvînt şi noaptea nopţii vesteşte cunoştinţă.
Urmarea tocmită a nopţii şi a zilei arată hotarele aşezate de Ziditorul, pe care zidirea neînsufleţită nu suferă a le călca. Căci - crescînd, şi micşorîndu-se spre trebuinţa oamenilor, şi una de la alta împrumutînd vreme şi iarăşi plătindu-şi datoria una alteia - ziua şi noaptea arată purtarea de grijă ce stă asupra lor. Iar acest „îi spune cuvînt, şi îi vesteşte cunoştinţă” şi „povestesc slava” nu învaţă că cele văzute sînt însufleţite, ci este facere de faţă[COLOR=#800080][2][/COLOR] care învaţă pe toţi să se povăţuiască de la cele văzute spre Dumnezeu cel nevăzut, şi Aceluia să-I aducă lauda.
3 Nu sînt graiuri, nici cuvinte, ale cărora să nu se audă glasurile lor.
4 În tot pămîntul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii - graiurile lor.
Adică: Nu cu ziceri, nici cu cuvinte care nu se aud, ci în tot pămîntul a ieşit glasul lor, ori, după Achila: „canonul lor”, că - nerostind nici cuvinte, nici graiuri, ci arătînd canonul şi rînduiala lor - ele cheamă tot pămîntul şi marea spre dumnezeiasca laudă.
5 În soare a pus locaşul Său, şi el - ca un mire ce iese din cămara sa.
6 Bucura-se-va ca un uriaş să alerge cale: din marginea cerului - ieşirea lui, şi întîmpinarea lui - pînă la marginea cerului.
Cei trei[COLOR=#800080][3][/COLOR]au tălmăcit acestea mai luminat: „În soare a pus aşezămîntul Său întru dînşii”, adică în ceruri. Aşa a învăţat şi marele Moisi: „Şi a făcut Dumnezeu pe cei doi luminători mari şi i-a pus pe dînşii pe tăria cerului, spre a lumina pe pămînt.” Aceasta a zis-o şi dumnezeiescul David: Şi-a pus locaşul Său în soare, ca el să se asemene, după frumuseţe, cu mirele ce iese din cămară cu multă bună-cuviinţă, iar după grăbnicie – cu un uriaş ce aleargă cu multă putere şi tărie, „nimeni stîndu-i spre împiedicare şi ispitindu-se să-l oprească despre mergerea înainte. Aşa şi acesta: răsare de la răsărit, şi întru o zi trece cerul şi ajunge la apus, împărtăşind toată jivina de a sa fierbinţeală.”
7 Şi nu este cine să se ascundă de căldura lui.
„Căldura” a pomenit-o aici în loc de lumină, arătînd mai mare lucrare decît lumina făcută de mînă, care nu ne încălzeşte decît de aproape, iar soarele - slobozindu-şi razele de departe - ne împărtăşeşte şi de căldură, şi de lumină. Ajung şi acestea să arate oamenilor pe Făcătorul, dar a dat şi lege spre ajutor, care poate să întoarcă pe cei rătăciţi: