[patinina34]

Iar Simmah a zis acest stih aşa: „Bine este cuvîntat Domnul, Cel ce a făcut slăvită mila Sa mie, ca într-o cetate îngrădită de jur-împrejur.” Şi zice: Aşa m-a înconjurat cu a Sa iubire de oameni, ca pe o cetate pe care locuitorii o împrejmuiesc cu ogradă tare.
22 Iar eu am zis întru uimirea mea: Lepădat m-am făcut de la faţa ochilor Tăi! Pentru aceasta ai auzit glasul cererii mele cînd am strigat către Tine.
Iar eu - zice - socoteam că m-am făcut departe de grija Ta după ce am căzut în păcat; dar, rugîndu-mă şi auzind Tu cuvintele mele cele smerite, nu m-ai trecut cu vederea. Şi după cuviinţă a numit păcatul „uimire”, pentru că, pe calea dreptăţii călătorind, a ieşit dintru aceea, s-a abătut, s-a poticnit şi a căzut între tîlharii mîncători de cruziciuni. Şi însuşi acest lucru arată fapta bună a lui David, căci nu era obişnuit cu păcatul, ci a pătimit alunecarea ieşind doar puţin dintru acea voire. De aici, preface cuvîntul întru sfătuire, din cele pentru sine arătînd dumnezeiasca iubire de oameni şi purtare de grijă:
23 Iubiţi pe Domnul, toţi cuvioşii Lui! - că adevărurile caută Domnul şi răsplăteşte celor ce se mîndresc de prisos.
Zice: Se cuvine ca voi, toţi cei ce voiţi a călători pe calea dumnezeiască, să iubiţi cu sîrguinţă pe Stăpînitorul tuturor, Care foloseşte adevărul ca pe un dreptar şi îi munceşte pe cei ce au nemăsurată trufie. Că n-a zis aşa prost: „celor ce se mîndresc”, ci: „celor ce se mîndresc de prisos”. Destul este şi acest cuvînt a arăta dumnezeiasca bunătate: că suferă pe cei ce cugetă oarecum mai înalt, iar pe cei îngîmfaţi şi umflaţi de trufie cu nesăturare îi dă la pedepsele cele potrivite.
24 Îmbărbătaţi-vă şi să se întărească inima voastră, toţi cei ce nădăjduiţi spre Domnul!
Deci: Ştiind acestea, cei ce străbateţi viaţa de acum cu nădejdea cea dumnezeiască, întăriţi sufletele voastre cu bărbăţie şi plecaţi-vă îndrumărilor Cîrmaciului. Această sfătuire ne este potrivită şi nouă, celor ce avem mîngîierea prin nădejde.