[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 38

Întru sfîrşit, lui Iditum, cîntarea lui David.

Oarecari din scriitori au dat Psalmul acesta lui Iditum şi au zis că el l-ar fi scris, dar deasupra-scrierea ne învaţă în alt chip: Psalmul este al lui David, iar lui Iditum i s-a dat să-l cînte, lui fiindu-i încredinţată ceata cîntăreţilor. Şi ne trimite „la sfîrşit”, căci povesteşte cu jale prostimea firii omeneşti şi arată sfîrşitul ei. Marele David a zis Psalmul cînd era gonit de Avesalom şi ocărît de Semei, şi are multă împreună-glăsuire cu cel rînduit mai-nainte.
Zis-am: Păzi-voi căile mele, ca să nu greşesc eu cu limba mea. Pus-am gurii mele strajă cînd s-a sculat păcătosul împotriva mea.
2 Amuţit-am, şi m-am smerit şi nici de bine n-am grăit, şi durerea mea s-a înnoit.
Graiurile Psalmului au multă împreună-glăsuire cu istoria. Căci, pe cînd marele David fugea de tirania copilului ucigător de tată, Semei, întîmpinîndu-l în cale şi împroşcîndu-l cu pietre, îl ocăra şi cu cuvinte, numindu-l „nelegiuit” şi „bărbat al sîngiurilor”. Iar dumnezeiescul David, folosindu-se de obişnuita lui filosofie, nu numai că nu l-a muncit pe dînsul, ci şi pe unul din voievozi, care se ispitea să-l însuliţeze, l-a oprit, zicîndu-i: „Lăsaţi-l să mă blesteme, că Domnul i-a zis lui să grăiască de rău pe David, şi cine-i va zice lui: Pentru ce ai făcut aşa? Ca să vadă Domnul smerenia mea şi să-mi răsplătească mie Domnul bune pentru blestemul lui din ziua aceasta.”
Aşadar David a făcut multă purtare de grijă pentru limbă şi de-a pururea a înconjurat-o ca şi cu un zid, ştiind că mădularul acesta este cu covîrşire lesne-alunecos. Aşa a făcut şi atunci cînd Semei, nefiind cu nimic nedreptăţit, i-a stătut împotrivă - că pe dînsul îl numeşte „păcătos”, ca pe un nedrept. Căci zice: Într-acea vreme „am amuţit, şi m-am smerit şi nici de bine n-am grăit”. Şi foarte se aseamănă acestea cu cele zise în istorie: „Lăsaţi-l pe dînsul să mă blesteme, că Domnul i-a poruncit lui să grăiască de rău pe David, doar ar vedea Domnul smerenia mea şi mă va scoate pe mine astăzi din mîna vrăjmaşilor mei.” Iar aici zice: M-am asemănat surdului ce cu totul nu auzea, şi m-am smerit pe sine-mi, aşteptînd de aici cîştigul, şi „durerea mi s-a înnoit”. Adică: Fiind ocărît de acela, am venit întru pomenirea păcatului îndrăznit de mine şi m-am împuns cu chinuirile, socotind că pentru acesta sînt ocărît, tiranisit şi silit a fugi, izgonindu-mă din casele împărăteşti. Acestea iarăşi au multă rudenie cu istoria, pentru că acest „Domnul i-a poruncit să grăiască de rău pe David” are pomenirea păcatului pentru care s-a făcut certarea.
3 Înfierbîntatu-s-a inima mea în lăuntrul meu şi întru cugetul meu se va aprinde foc.
Acest stih: „Înfierbîntatu-s-a inima mea în lăuntrul meu”, Simmah l-a tălmăcit aşa: „Cînd îmi veneam întru sine-mi, mă ardeam cu foc”, adică: Aducîndu-mi aminte de păcatul meu, mă ardeam cu focul mîhnirii.
4 Grăit-am cu limba mea: Arată-mi, Doamne, sfîrşitul meu şi numărul zilelor mele care este, ca să cunosc de ce mă lipsesc eu.
Deci - zice - nu am răspuns nimic către cel ce mă ocăra, iar pe Domnul tuturor L-am rugat să-mi facă arătat sfîrşitul vieţii mele, foarte dorind săvîrşirea.
5 Iată, cu palma ai pus zilele mele măsurate, şi statul meu - ca un nimic înaintea Ta.
Pe acesta, iarăşi Simmah l-a tălmăcit aşa: „Iată, ca nişte palme măsurate ai dat zilele mele, şi traiul meu - ca un nimic în preajma Ta.” Şi zice: Doresc sfîrşitul, ştiind firea omenească nu mult-trăitoare, pentru că viaţa noastră - alăturîndu-se lîngă viaţa Ta - pare că nici nu s-a alcătuit. Că Tu eşti fără de început şi nemărginit, iar viaţa noastră se măsoară ca şi cu palma şi cu degetul. Aici a arătat puţina vreme a vieţii omeneşti. Aşa zice şi în alt loc: „O mie de ani înaintea ochilor Tăi, Doamne, ca ziua de ieri care a trecut şi ca straja în noapte.” Şi aiurea: „Cerurile şi pămîntul vor pieri, iar Tu rămîi, şi toate ca o haină se vor învechi, şi ca o îmbrăcăminte le vei înfăşura pe ele, şi se vor schimba, iar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu vor lipsi.”
Însă toate sînt deşertăciune, tot omul ce viază!
Drept aceea - zice - toată firea oamenilor - şi cei bogaţi, şi cei săraci - se aseamănă aburului ce se risipeşte, şi în zadar şi în deşert zidesc, sădesc şi adună bogăţie şi avuţie.
6 Deşi ca un chip trece omul, dar se tulbură în zadar: strînge comori, şi nu cunoaşte cui le adună pe ele.
Cu nimic - zice - nu se deosebesc oamenii cei vii de cei scrişi în icoană, că şi firea acestora, şi a acelora, curge asemenea şi se strică cu vremea. Dar omul nu se tulbură cu nimic mai puţin: prigonindu-se, sfădindu-se, luptîndu-se, neguţătorindu-se, şi toată viaţa este plină de furtună, avînd sfîrşit de moarte. Şi, adunînd bogăţia cu osteneală multă şi cu sudori, oamenii nu-l ştiu pe cel ce va să fie moştenitor al ei. Fericitul David a scris aceasta pornindu-se şi din cele pentru sine, pentru că - văzînd împărăţia prea-mare şi foarte strălucită, cu prăzile din războaie şi cu dajdia ce i se aducea de la cei de altă seminţie - nu ştia socoteala cea păgînească şi nelegiuită a copilului. Apoi, văzîndu-l pe dînsul că a apucat împărăţia şi a răpit bogăţia cea învistierită, a slobozit acest glas minunat: „Însă în zadar se tulbură omul, strînge comori, şi nu ştie cui le adună pe ele.”
7 Şi acum, cine este răbdarea mea, au nu Domnul? Şi statul meu la Tine este.
Zice: Aşteptînd ajutorul de la Tine, am zis tuturor acelora: Fiţi sănătoase! Iar „statul”, Achila l-a zis „aşteptare”, în loc de: Pe Tine Te aştept, căutînd împrejur, a Ta milostivire o adăst. Apoi, arată pricina celor dureroase:
8 De toate fărădelegile mele izbăveşte-mă!
Şi iarăşi aduce pomenirea lui Semei:
Ocară celui fără de minte m-ai dat.
Şi acest stih se aseamănă foarte cu cele zise în istorie: „Domnul i-a zis lui să grăiască de rău pe David.” Asemenea sînt şi cele adăugate:
9 Amuţit-am şi nu am deschis gura mea, căci Tu m-ai făcut.
Zice: Slobozindu-l Tu, acela m-a ocărît. Şi el era ca un bici prin care aduceai asupra mea certarea. Pentru aceasta, am primit bătăile tăcînd, trecîndu-l pe el cu vederea şi privindu-Te pe Tine, Cel ce mă certai. Şi foarte cu potrivire le-a pus şi pe cele adăugate:
10 Depărtează de la mine bătăile Tale,
11 că de tăria mîniei Tale eu m-am lipsit.
Deci Te rog şi cer de la Tine, Stăpîne: Încetează de aici certarea, că m-am cheltuit de tot prin mulţimea bătăilor!
Întru mustrări, pentru fărădelege, ai pedepsit pe om şi ai subţiat ca un păianjen sufletul lui.
Zice: Nu în zadar, nici în deşert ai adus certările, ci mustrînd cele greşite şi, ca un doctor, tăind şi scoţînd puroaiele ascunse. Şi, cu durerile doctoriei, subţiezi sufletul, dar aduci sănătate mădularelor tăiate.
Însă în deşert se tulbură tot omul.
Deci, acestea gîndindu-le întru sine-mi, văd pe oameni tulburîndu-se pentru lucruri vremelnice, întru nici un lucru de trebuinţă.
12 Auzi rugăciunea mea, Doamne, şi cererea mea, ascultă lacrimile mele, să nu taci! Că sînt eu străin şi nemernic[COLOR=#800080][1][/COLOR], ca toţi părinţii mei.
13 Slăbeşte-mă, ca să răsuflu mai înainte de a mă duce şi a nu mai fi!
Zice: Te rog pe Tine, Stăpîne, auzi pe cel ce jeleşte şi se roagă Ţie cu lacrimi, că eu nici nu locuiesc pămîntul, ci nemernicesc şi - vieţuind puţină vreme, asemenea părinţilor - voi primi moartea. Deci împărtăşeşte-mă de o mică răsuflare, ca să mai vieţuiesc puţine zile fără de dureri, mai-nainte de a ieşi din viaţa aceasta. Căci, ieşind, nu mă voi mai întoarce - că aceasta a zis „mai mult nu voi mai fi” - adică: Nu mă voi mai întoarce către viaţa aceasta stricăcioasă. Vrednic lucru este a ne minuna de marele David, care - fiind întru împărăţie, şi întru bogăţie şi întru stăpînire - se numeşte pe sine „străin” şi „nemernic” şi nu suferă a se bizui bunei-norociri. Cu adevărat graiurile lui sînt pline de înţelepciune, căci el ştie firea celor ce sînt, şi pentru aceasta defaimă buna-norocire de acum.


[COLOR=#800080][1][/COLOR]pribeag, venetic, străin