[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 61

Întru sfîrşit, pentru Iditum, Psalmul lui David.

Iar Simmah a tălmăcit aşa: „De biruinţă, prin Iditum, cîntare către David.” Deci arată că Psalmul este al Fericitului David, dar s-a cîntat de Iditum, care - ca înainte-stătător al cetei - lăuda pe Dumnezeul tuturor în dumnezeiasca Biserică, după cum zice Cartea Paralipomenilor. Şi Psalmul mai-nainte vesteşte ridicările-asupră machidoneşti şi vrăjmăşiile lui Antioh cel Vestit (Epifanie) împotriva Macabeilor şi învaţă pe nevoitorii bunei-credinţe ce fel de gînduri li se cuvine să aibă în vremea luptelor.
[COLOR=windowtext]Au nu lui Dumnezeu se va supune sufletul meu? [/COLOR]

Fiindcă erau siliţi a călca dumnezeiasca Lege, şi a jertfi idolilor şi cărnuri de porc a mînca, ei deşteaptă al lor gînd şi îl ascut către rîvna pentru buna-credinţă. Şi zic: Au nu vei cinsti mai mult decît toate - o suflete! - slujba lui Dumnezeu? Apoi, arată folosul care este de aici:
Că de la Dînsul este mîntuirea mea,
2 El este Dumnezeul meu şi mîntuitorul meu, sprijinitorul meu, nu mă voi clăti mai mult.
Această slujbă îţi dă mîntuire - o suflete! - căci Dumnezeu este dăruitorul bunătăţilor şi Cel ce poate a-i întări pe cei ce se clatină; deci, chemînd a Lui mîntuire, mă voi izbăvi de cei ce se ispitesc a mă surpa. Aşa, înfocînd ale lor gînduri către buna-credinţă, îşi mută limba către cei împotrivnici:
3 Pînă cînd vă puneţi asupra omului? Ne ucideţi toţi ca pe un perete povîrnit şi ca pe un gard surpat.
Mintea stihului acestuia este cu ipervaton şi zice aşa: Pînă cînd veţi fi cruzi cu noi, nevăzînd neputinţa de obşte a firii noastre? Ci, ca pe un perete povîrnit şi gard care se primejduieşte de vînt a cădea, vă sîrguiţi a ne împinge şi a ne surpa, avînd socoteală ucigaşă. În loc de: Să nu vă ridicaţi prea-foarte asupra noastră ca asupra unor neputincioşi, că avem ajutor pe Dumnezeul tuturor.
4 Însă preţul meu s-au sfătuit să-l lepede.
Zice: Un scop au: să mă golească de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, de la care am toată cinstea şi buna laudă. Că cinste este celor bine-credincioşi a sluji lui Dumnezeu. Pentru aceea, şi dumnezeiescul Pavel se numeşte pe sine pretutindeni „rob al lui Hristos”.
Alergat-au cu sete,
Şi nu în treacăt, ci cu toată sîrguinţa fac ei acest lucru, însetînd a mă surpa în groapa păgînătăţii. Apoi, zice şi ce pun la cale:
cu gura lor binecuvîntau, şi cu inima lor blestemau.
Rostesc cuvinte blînde, ispitindu-se a mă amăgi, dar au ascunsă pieire. După ce a arătat pîndirile acelora, iarăşi îşi porunceşte să rabde şi să aştepte dumnezeiescul ajutor:
5 Însă lui Dumnezeu te supune, suflete al meu, că de la Dînsul este răbdarea mea.
Să nu părăseşti - o suflete! - slujba lui Dumnezeu, ci - întărindu-te cu ajutorul dăruit de Dînsul - suferă năvălirile cele grele.
6 Că El este Dumnezeul meu şi Mîntuitorul meu, sprijinitorul meu, nu mă voi strămuta.
Că, ştiindu-L pe Dînsul Dumnezeu adevărat şi izvor al mîntuirii, nu voi suferi să-mi schimb slujirea şi să alerg către altă stăpînire. Fiindcă, pe acest „nu mă voi strămuta”, l-a pus în loc de: „nu mă voi muta”, adică: Nu mă voi muta şi nu voi robi păgînătăţii.
7 Întru Dumnezeu este mîntuirea mea şi slava mea, Dumnezeul ajutorului meu, şi nădejdea mea este spre Dumnezeu.
Iată, prooroceasca minte a Treimii celei nedespărţite şi de lumină purtătoare iarăşi ne-a arătat nouă mai descoperit Ipostasurile, nu trei dumnezei zicînd (să nu fie!), pentru că aceste nume: - adică Dumnezeu, şi Domn, şi Împărat, şi Ziditor şi Atotţiitor - se pun, şi se grăiesc, şi se înţeleg şi se cred la cele trei Ipostasuri, după cum de multe ori s-a zis de noi. De aceea foloseşte aceleaşi cuvinte de multe ori, numindu-L pe Dumnezeul tuturor „Dumnezeu”, şi „Mîntuitor”, „mărire” şi „ajutor”, ca să împingă şi să gonească înapoi năvălirile păgînătăţii. Pentru care şi pe toţi ceilalţi de o seminţie îi deşteaptă către aceeaşi bună-credinţă, nesuferind să se numească doar ei purtători de biruinţă:
8 Nădăjduiţi spre Dînsul, toată adunarea noroadelor, vărsaţi înaintea Lui inimile voastre, că Dumnezeu este ajutorul nostru.
Zice: Defăimîndu-i pe toţi oamenii - o voi, cei de o seminţie! - păstraţi tare şi întemeiată nădejdea spre Domnul şi dăruiţi Lui toată mintea voastră, aşteptînd fără de îndoială ajutor de la Dînsul. Pentru că „vărsaţi înaintea Lui inimile voastre” acest lucru arată, în loc de: Afierosiţi Lui toate gîndurile şi să nu primiţi în lăuntru nici o împerechere a lor, ştiind foarte bine că omul cu două cugete este nestatornic întru toate căile sale, căci „nimeni nu poate sluji la doi domni”.
9 Deşerţi sînt fiii oamenilor, mincinoşi - fiii oamenilor, în cumpănă a face strîmbătate,
Teodotion a tălmăcit mai luminat acest stih: „Însă abur sînt fiii oamenilor, mincinoşi - fiii bărbatului, ca într-o plecare de cumpănă.” Zice: Nimic din cele omeneşti nu este statornic, ci se aseamănă aburului ce se înalţă şi îndată se risipeşte, şi plecării de cumpănă, care uneori atîrnă în jos, iar alteori se ridică în sus şi nu are nimic statornic şi întemeiat. Încă şi tălmăcirea Celor 70 aşa se cuvine să o înţelegem: „Toate cele omeneşti sînt deşarte.” Dar, cu toate acestea, cei mai mulţi nădăjduiesc la cele ce curg ca la nişte stătătoare, şi defaimă potrivirea şi ţin cu nepotrivire cumpenele minţii, şi defaimă dreptatea şi se bucură de nedreptate.
ei - deşertăciune împreună.
Dar de aici nu iau nici un cîştig, căci toate sînt deşarte şi se schimbă prea-grabnic. Că aşa a tălmăcit Simmah: „Ei se fac deşerţi împreună.” De aici, le aduce sfătuire celor împotrivnici, care se trufesc pentru bogăţie:
10 Nu nădăjduiţi spre nedreptate şi spre răpire nu poftiţi!
Să nu socotiţi - zice - vrednică de iubit buna-norocire omenească ce se strînge din nedreptate.
Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima!
Zice: Văzînd voi bogăţia curgînd ca un rîu în casele voastre, să nu faceţi gîndul vostru rob acesteia. Şi pentru ce oare ne sfătuieşti acestea şi ne dojeneşti?
11 O dată a grăit Dumnezeu şi acestea două am auzit: că stăpînirea este a lui Dumnezeu şi a Ta, Doamne, este mila, că Tu vei răsplăti fiecăruia după lucrurile lui.
Am auzit - zice - pe Dumnezeul tuturor, Cel ce hotăra că va fi judecată şi răsplătire a celor bune şi a celor rele. Iar pe acest „o dată” nu l-a pus în loc de număr, ci zicînd că „va fi negreşit”. Dumnezeu a hotărît o dată - zice - şi acest lucru este din cele cu neputinţă a nu fi. Şi „două” zice pedeapsa asupra celor fără de lege şi iubirea de oameni care se dăruieşte celor bine-credincioşi. Dumnezeu a făgăduit acestea punînd Legea: „Eu sînt - zice - Domnul Dumnezeul tău, Dumnezeu rîvnitor, Care răsplăteşte păcatul părinţilor asupra fiilor pînă la al treilea şi al patrulea neam celor ce Mă urăsc pe Mine. Şi fac milă la mii şi la miriade[COLOR=#800080][1][/COLOR]celor ce mă iubesc pe Mine şi păzesc poruncile Mele.”
Pe cele asemenea le auzim şi-n Evanghelii, cum că Domnul slavei, întru a doua venire a Lui din ceruri, va despărţi precum păstorul şi va pune oile de-a dreapta, iar caprele de-a stînga. Atunci va zice celor de-a dreapta: „Veniţi, blagosloviţii Părintelui Meu, moşteniţi Împărăţia gătită vouă mai-nainte de întemeierea lumii!” Apoi, celor de-a stînga: „Duceţi-vă întru întunericul cel mai din afară, unde este plîngere şi scrîşnire a dinţilor!” Deci pentru hotărîrea aceasta să se sîrguiască fiecare, ca - prin curăţenia vieţii, şi prin singura credinţă adevărată şi prin iubirea către aproapele - să dobîndească acelea „pe care ochiul nu le-a văzut, şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit”, pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]zeci de mii